Eliza Noemi Judeu, actrita a teatrului "Bacovia"
Sa stiti ca arta se impaca cu bugetul redus. Se impaca si cu celelalte neajunsuri administrative, organizatorice sau sociale. Eliza poate. Ofera fericire la pachet fara sa corespunda unui criteriu al teatrului contemporan. Joaca, plange, se izbeste, striga, rade hohotind si tace vorbind. Un travaliu cvasiscenic pe care nu are doar Cojar meritul s-o fi invatat. E sacerdotiu ce deriva din nevoia launtrica de a exista pentru altii. “A exista” si nu “a fi”. “A fiinta” este net inferior existentei in slujba dramatismului si de dragul artei.
Eliza poarta la vedere un bazar de suflete, o multime de tarabe larg deschise, colorate si toate nuantele curcubeului se perinda. Numai cenusiu nu se gaseste. De unde atata rosu, roz, albastru si verde?
“Strasnica actrita!” spune baiatul de langa mine cu ochii bulbucati catre Eliza, proaspat ceruta in casatorie in piesa lui Cehov. Minjita de faina, colerica, sceptica la succesul casatoriei intre vecini, actritei nu i-au ramas vizibili decat irisii ochilor si mainile. Ochii care se rotesc, se ingusteaza si ard la fiecare replica. Mainile care devin tentacule cand nervii se amplifica. Strasnica, da. Din vocea grava si profunda aproape inumana, din materia ca vizitata de spirit, strasnicia e desprinsa din cadrul scenic, pluteste in aer si drogheaza auditoriul.
O vad a nu stiu cata oara pe scena si nu e niciodata aceeasi. Nu pentru ca rolurile sunt distincte si se cere alta maniera si nici ca personajul jucat ar impune-o, dar Eliza rade in o mie de feluri, plange intr-o suta si viseaza in infinite moduri. In realitate Eliza e un om cat se poate de practic si modest. Bea bere, fumeaza si soarbe din cafea ca din apa. E vicioasa si n-ar schimba nimic. Nici eu n-as schimba nimic la ea de mi s-ar investi puterea. E adorabila ca vomita de emotie cand aproape intra in scena. Se detaseaza abia dupa prima fraza sau strofa. Nimeni n-ar ghici cat trac duce cu ea.
O fi avand vreodata Eliza sovaiala novicelui sau e actrita innascuta gata sa interpreteze orice? Cat se datoreaza maestrilor din scoli? Cat a deprins didactic si cat e bagaj genetic? Sa fim seriosi: inspiratia fecunda nu se invata. Si nici mimica, nici gestica, nici retorica nu-s neaparat elemente de studiu daca actorul nu are dotarea nativa.
Intr-o lume in care si teatrul a devenit arma de propaganda, in care numirile in functii sunt eminamente politice, cer imperios Divinitatii ca Eliza sa beneficieze de-o evolutie nedesfigurata, caci teatrul, fiul rispitor al artei ar muri de suferinta inlocuind splendoarea cu vanitatea.
Un articol publicat de Bacaul.ro in seria Bacauani de seama.
Salut
nu stiu cine este Eliza, in orice caz povestesti frumos despre ea
Actrita mea preferata. O tipa completa si pe scena si inafara ei.
DOAMNE AJUTA sa fie / sa ramana / sa reziste SANATOASA Eliza Noemi JUDEU ! Bravaaa & multumesc Irina !
Aceleasi dorinte am pentru Eliza. Si va multumesc pentru aprecieri. Daca vin din partea dvs sunt chiar o onoare.
Mi-o amintesc in vremea cind avea doar citiva anisori, poate vreo cinci. “Rechinul chit chit” (asta era porecla ei) ne stirnea risul din orice. Mama ii spunea inca de pe atunci ca o sa fie actrita. Mergeam la teatrul din Cluj, iar Eliza statea cu ochii tinta spre scena, parca fara rasuflare. Era ceva in ea, inca de atunci. O iubesc nespus, ca om, ca artist, ca mama, ca prieten…
bravooo !iti doresc tot binele !!!salutarii familiei !
mult noroc !
Eram mica. Eram la Cluj. Oana a venit sa ma vada.Bunica sau unchiul nostru a deschis usa apartamentului. Cind am vazut-o am incremenit de bucurie:este sora si verisoara mea! Mi-a intins bratele si a strigat:”Vine rechinuuuuul!” ,incercind sa ma scoata din starea de gratie in care eram,sa alerg spre ea si sa-i sar in brate, cum faceam de cele mai multe ori…Am vrut sa alerg spre ea cu un strigat de lupta,(imi placea Ecaterina Teodoroiu),ea ma facuse rechin! …,eu nu stiam cum face rechinul,si cu toata credinta am alergat,strigind “Chit,Chit!” Si i-am sarit in brate fericita! Ea a izbucnit in ris,si m-a si scapat din brate…n-am stiut sa reactionez…ma uitam ca vitelusu’ la poarta noua:ce facusem,ce spusesem? Eram bleguta;si-acuma sunt;eram fericita;si-acuma sunt! Sunt oameni in jurul meu care ma ajuta sa ramin asa cum zice Irina….Rid diferit pentru ca rid pentru fiecare om din viata mea! Pling diferit pentru ca durerea fiecarui om din viata mea este diferita! Visez in o mie de feluri pentru ca fiecare viseaza diferit!Pentru ca iubesc viata! Va multumesc ca ma intelegti,ca ma acceptati si ca ma iubiti. Daca mi-ati vedea fata acum,ati vedea tot un vitel la poarta noua,pentru ca iubindu-ma imi cereti mult mai mult…da,ma mira atita iubire,da ma coplesesc atitea cuvinte frumoase,dar cel mai mult ma fericesc! Rid,si va bucurati,pling,si ma mingiiati,strig! Si ma auziti! Va multumesc fiecaruia in parte;va doresc Sanatate,Lumina,Credinta si Speranta! Amin
te strigam “rechinul chit-chit” si nu stiam de unde
… Eliza e o actrita desavarsita, dar si felul in care i-ai “pictat” portretul, Irina, mi-a starnit un sambure de emotie ce ma incearca doar atunci cand o vad pe scena. Ai adus putin din scena, aici, pentru ca citind despre ea asa cum ai scris tu, am rememorat unele secvente la care am plans in hohote fara sa-n-teleg, pe moment, de ce.