Asta e viața pe care o vreau?

Într-un moment de relaxare, în timp ce îmi omorâsem gambele cu sportul și două beșici din talpă mă chinuiau , m-a trăznit o revelație: asta e viața pe care mi-am dorit-o? E ceea ce mi-am trasat eu ca obiectiv în tinerețea mea? Nici nu-mi amintesc exact ce-mi doream, probabil nimic impresionant. Stima mea de sine, nici pe atunci nu excela. Cred c-aveam obiective minore: casă, masă, soț, draci, laci… Cu timpul, după ce mi-am așezat borcanele-n cămară și am apretat lenjeriile de se tăiau muștele-n ele, cred c-am vrut mai mult. Știam că pot și că am resurse.  Dar curajul n-a mai fost tot ăla care se presupune că l-aș fi avut cu ani în urmă. Și-am mers în virtutea inerției: în căsnicie, în viață, în joburi care niciodată nu mi s-au potrivit și-n care nu m-am regăsit. Am fost înconjurată de oportuniști, lingăi, nostalgici comuniști, specimene anti-artă, anti-estetic și gherțoi cu patalama. Numai eu știu de câte ori mi-am mușcat limba să nu-i înjur și să nu ies pe ușă și să mă tot duc! Nimeni nu mi-a pus pedică în viață și nimeni nu m-a rănit mai tare ca familia mea și cei de lângă mine pentru care de multe ori m-am sacrificat. N-am cerut bust de fontă în parcul ”Cancicov” și nici să mi se compună balade, ode și doine dar e regreatabil să nu primesc niciun salut, o formă de băgare-n seamă, căci de recunoștință nici n-am curajul să vorbesc. Nu mă știu decât alergând pentru alții, uitând empatia și trecând deseori în locul celui afectat ca și cum aș fi vrut să duc eu totul, atribuindu-mi puteri nefirești. Am trăit în minciună de-a lungul anilor pentru că așa au considerat cei de lângă mine că merit. Misterul nu e apanajul meu. Îl accept doar în filme și literatură. Nu mi-am dorit niciodată să mi se spună:”Te-am mințit în avantajul tău”. Eu n-am cultivat asta, nu asta am transmis, de ce mi se livrează zilnic, ceea ce eu nu cer? Descopăr adevăruri pe care eu le scot la suprafață prin logică, feeling și…nu știu…revelație? Poate, da. Și îmi dă nesiguranță pentru că nu știu ce mai urmează să aflu. E frustrant. Nu-i de mine. N-am rezistență la tăvăleală de acest tip. Pe atunci nu știam ce vreau. Acum știu. Nu m-a năpădit deșteptăciunea dar încep să dezvolt o capacitate senzorială numită GRIJA FAȚĂ DE MINE. Cred că asta e singura variantă corectă de a trăi și de a respira printe oameni: să te ai doar pe tine în vedere și să-ți impui, să-ți înfierezi adânc în convingeri că în toată lumea asta de plastilină chinezească confecționată pe vapor, doar TU contezi cu adevărat.

5 păreri la “Asta e viața pe care o vreau?

  1. Claudiu Cosma

    E ravasitor sentimentul asta ca o viata-ntreaga simti c-ai trait-o, nu cum ti-ai fi dorit intim, ci cum si-au dorit altii sa te perceapa, desi nu asta urmareai, cel putin nu asta premeditasesi! Constati, ca un observator din exterior, ca n-ai trait viata TA, ci viata ce-o puteau ceilalti digera la tine….
    Cam….stiu cum e….

    Răspunde
  2. eduard(nae)

    Putin alint intr-o mica criza existentiala! Da’ cand analizezi ca: esti o femeie frumoasa, excesiv de inteligenta, bun gust, prezenta de spirit si talent,etc, oare nu-l manai pe D-zeu! Fa ce-oi face, da’ cu egoismul asta care vrei sa ti-l impui nu ne priva de prezenta ta de zi cu zi!

    Răspunde
  3. grigoras augustin

    De fapt, „tu contezi cu adevarat” dintotdeauna…Dar contezi diferit, ceea ce caonta ieri n-o sa mai conteze maine…te transformi….
    Mi se pare ciudat ca ma regasesc in mare parte din „spusele” tale…
    Si ma bucur ca tare imi place cum ai scris … 🙂

    Răspunde
  4. Carmen

    Cred că mulți dintre noi se regăsesc printre rândurile tale , din păcate și eu Irinuco .
    Dar asta este menirea noastră de
    BALANȚA !
    Te îmbrățișez cu drag !

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *