Arhiva autorului: Irina Bacaoanu

Sportul, înjurătura și bătaia nu au nimic în comun

Foto: VEM

Au până în paisprezece ani. Unele sunt dolofane, cu pulpe, țâțe, coapse de femei mature. Altele sunt osoase, nedefinitite, cu forme normale pentru vârsta lor. Nu toate știu să alerge corect, nu au viteză și nici tehnică dar important e că fac sport, se mișcă, se dăruiesc echipei.
Sportivii care sunt încă în școala generală, se sacrifică: au potop de teme, nu le rămâne vreme de copilărie adevărată și îi crezi când se plâng de epuizare la vârste atât de fragede.
La meciul junioarelor 3 care a avut loc între CSS Bacău și CSH Art Galați, am plecat la pauză, ca să evit pușcăria sau amenda penală. Aș fi vrut s-o ciufulesc pe antrenoarea gălățencelor, o femeie cu trăsături de bărbat care chema din când în când, în timpul meciului, câte-o fată pe care o ”atenționa” cu palme și înjurături. Performanța nu creștea, după ce se întorcea în teren, dimpotrivă…și ca drept rezultat, au fost învinse cu 28-19.
Striga ca o apucată ”Amaliaaaaa” și biata copilă mai rău se dezorieneta de frică. Trist e că părinții câtorva se aflau în tribune. Făceau galerie echipei, aplaudau și nu-i deranja vita care le ”educa” copilul cu ghioaga, ca-n comuna primitivă.
E știut faptul că foarte puține ajung să facă sport și după examenul de capacitate sau după Bac, renunță. Așa că, pocităniilor care în loc să mergeți la o consiliere psihologică, vă rezolvați frustrările bătând copii, trebuie să știți că niște suflete nevinovate, nu trebuie să constituie neapărat obiectivele voastre în proiectele cu primăriile, de unde vă trageți purcoaie de bani!
Violența naște violență și voi puneți umărul la acest fenomen în lanț.
Educați-vă copiii pe care îi aveți în grijă că sportul înseamnă respect, viață ordonată, dinamică de grup, nu bătaie și invective! Metodele astea sovietice trebuie să dispară!
Încercați să vă bucurați și să apreciați jocul și nu scorul! Nu joacă-n Liga Campionilor și nici la Mondiale! E un concurs oarecare unde și cel care pierde, câștigă.
Am plecat la pauză uimită și scârbită.Ce vedeam acolo nu era sport- era presiunea unei femei neîmplinite și neconsolate, pusă nefiresc, pe umerii unor copii care merită toate aplauzele pentru dăruirea lor.

(Fotografii: Sport24 Bacău)

Articol fără fond dar cu substanță

– Florian Lipan-

N-am reușit să obțin un interviu de la el. Inițial n-a vrut, apoi a vrut dar nu era de acord cu ”întrebare- răspuns”, pe urmă mi-a povestit câte ceva despre tehnica monumentală dar pe mine mă interesa el. În fine…rezultatul a fost aproape nul.
Știu despre el că îl cheamă Florian Lipan, că nu este absolvent de ”Arte”, că nu este în UAPR dar că e un bestial, talentat și uimitor pictor.
Am văzut cum lucrează în frescă și n-aș mai fi plecat de lângă el. Nu numai că eram curioasă de tehnica în sine dar răbdarea cu care îngrijea, ștergea, sclivisea fiecare centimetru, mi s-au părut sisifice.
Nu-mi luam ochii de pe mâini. Ce mâini! Deloc androgine, nepotrivite unui tip înalt, bărbos…
El poate picta orice. I-am văzut și portretele și peisajele…e interesant cum își personalizează pictura cu puncte albăstrui. E amprenta și semnătura lui.
Un mare artist din păcate cunoscut doar în mediul artiștilor. Nu s-a scris despre el, nu a fost mediatizat și nici întrebat de condiția lui artistică. Aș fi vrut cu drag să fiu eu prima dar n-am reușit întru totul.
Dionis Pușcuță (artist plastic) spune despre Florian Lipan: ”Desenul vine din el. Are o extraordinară libertate în pictura monumentală. Părerea mea este că în Bacău, nimeni nu-l întrece în iconografie

(Fotografie realizată de Lucian Popa)

Prostul fără smartphone e ca Miami fără Beach

Mă convoacă la o discuție care cică e ”interesantă rău, Irino!”. Din politețe nu-mi scot telefonul din poșetă, gândindu-mă că nu-i frumos să fac conversație sau să răspund mesajelor în timpul dialogului. Bifez ”mute” și ne punem pe vorbe. De la jumătatea primei fraze, îi încep alertele de mesaje iar sunetele-s date la maxim. Mă cam destabilizează dar încep și reîncep fraza, m-arăt un pic deranjată însă omul nu se prinde. Poate crede că mă extaziază intervențiile astea sonore care de fapt îmi fut creierii. Dar vai! Omulețul dă și like-uri imaginilor ba trântește și-un share la videoclip.
S-alege praful de discuția noastră. Mă mănâncă pielea de nervi și mă culpabilizez coleric  ”Ce naiba caut eu aici?”
– Poate te deranjez. Văd că ai treburi mai importante. Vorbim noi…
– Ah, nuu! Mai dau așa câte-un like să vadă lumea că n-am murit.
Pentru mine murise. Mai vede vreun salut de la mine doar dacă-s în toane bune.
– Am plecat. Mă grăbesc. Nu-mi văd capul de treburi.
Mi-am luat poșeta, sacoul și eșarfa și dusă am fost!
Ieri l-am văzut în magazin. Împingea coșul de cumpărături cu burta că ambele mâini le ținea pe telefon. Probabil dădea like-uri. Asta știe să facă cel mai bine.
Dependent demn de milă…

Progresul zilnic al ignoranței

-Maică de la Mănăstirea Tisa Silvestri-

Timp de trei zile, în muzeu a avut loc Atelierul de Iconografie, inițiat de părintele Bogdan Antohi de la Parohia Fundul Tutovei.
Nu sunt nici pupătoare de moaște și nici nu-mi julesc genunchii prin biserici. Contez pe bunul simț și mila pentru ceilalți. Dacă pot întind o mână de ajutor, dacă nu, trec mai departe, nu dau cu pietre în nimeni. Nu pot spune că mă conduc după canoanele Bibliei, c-ar fi o ipocrizie din partea mea.
Însă, prin prisma artei, ceea ce am văzut în muzeu în aceste zile, mi-a conturat ideea de pictură bisericească. Și am concluzionat că este deasupra tuturor formelor de pictură. Nu numai că sunt tehnici dificile și necesită fiecare operație așteptare, răbdare dar pictorii sunt încărcați într-un fel anume pe care nu-l pot descrie.
Printre artiști s-a aflat și Marius Ghinescu, băcăuan, absolvent al Colegiului de Artă, la clasa Ion Burlacu. Marius pictează cam de vreo cinșpe ani pe la Athos, Cipru, Roma…e renumit un picuț, zic eu. Ion Burlacu spune de asemeni, ”Marius Ghinescu, fostul meu elev, era un geniu în pictura monumentală, încă de la clasa a V a”. Numai că ce să vezi?! Nu numai că Bacăul n-are nicio icoană de-a lui dar în timpul atelierului de iconografie, o singură clasă de la ”Artă” s-a deplasat să vadă cum se lucrează icoana, în viu. Pe restul, nu i-a interesat fenomenul. Sunt pe acolo niște profesori plini de sine care consideră că elevul e artist numai dacă-i predă el, restu-s novici și nu merită atenție.
Profesorii sunt cei care au în cârcă formarea elevilor și educația lor. Când se petrece un eveniment de o așa amploare și tu nu-ți iei clasa să treci strada să le arăți maeștri ai icoanei, ești un ignorant și-un arogant.
Dar arta merge mai departe…cu bursuci închistați sau fără.

Later edit: Las`c-a venit profesorul univ. Tudor Constantin de la Universitatea George Enescu, din Iași, doar pentru acest atelier, pe care la finalul vizitei l-a catalogat ca ”excepțional”

(Fotografie realizată de Lucian Popa)

Așa oraș, așa figuri

Ce aspect dezolant are jegosul ăsta de oraș care cade de pe hartă! Ghenele arată ca ibrice fierbânde cu cafea contrafăcută, câini cu picioare rahitice care-ți rup inima de milă iar citadinul se găsește doar în  pretenția pe care o numim ”asfalt”, cu accent de orășean plin de ifose…asphalt, vezi, Doamne!
Poate că vara mai păcălește atmosfera, se mai luminează mortăciunea din noi dar toamna aduce naturalețea și fața reală a orașului și-a morțiilor vii care-l locuiesc.
Lume cu riduri adânci de expresie, moace infatuate în sărăcia lor, le plouă și le tună în fiecare secundă a vieții ca și cum viața îi fute-n gură și sunt constrânși să meargă la pas cu violul ca-ntr-un ordinar secret! Un zâmbet nu ți-ar da niciunul, nu primești un salut din inimă și nicio vorbă bună! Din ochii iscoditori și privirile arogante nu primești nici măcar compătimirea că ești semenul lor.
Cuiva, acolo sus, îi convine. Cu cât mai izolați, mai idioți și lipsiți de pretenții e norodul, cu atât mai liniștită-i domnia la palat!
Mecle de datornici vânduți, sclavii ratelor și dobânzilor, deținători de apucături maladive, ZÂMBIȚI! Fie și pentru gimnastica facială sau pentru că nu merită cel cu care vă intersectați, tristețea voastră morbidă!

Refuz să fiu un produs!

Costică, taică-meu era comunistul cel mai înfocat pe care-l știu. Avea momente în care îi depășea pe Ceaușescu și Dej. Când se cânta imnul la radio, nu stătea în cur ci se proptea solemn ca stâlpul, revărsând respect pentru comunism, prin toți porii. Niciun ochi ascuns nu-i măsura atașamentul față de partid dar el epata ca un haiduc, pe un drum de el croit încă de la instaurarea guvernului Petru Groza.
A încercat să mă contamineze și pe mine cu slugărniciile lui dar nu i-a reușit niciodată. De la 15 ani știam istorii adevărate despre liberali și țărăniști și mi-erau urechile antene parabolice când auzeam despre rege.
Mi-am format vederile politice de una singură. N-am intenționat niciodată să-i fiu împotrivă, n-am fost Gică Contra ca să-i atac lui ficații, am fost pe drumul meu, pentru că am avut o logică proprie. Am citit alte cărți decât el, mi-am ales un anturaj care nu era pe gustul lui și am făcut alegerile pe care le-am considerat umane. Comunismul mi s-a părut întotdeauna un păcat și o corvoadă a societății și nimic nu mi s-a părut mai nedrept decât să te naști într-un stat unde libertățile sunt suprimate.
Azi sunt la fel. Țin puțini oameni în jurul meu. Eu nu-s cu turma și gloata. Decât măscărici slugarnici, prefer prietenia câtorva sau singurătatea.
Mi-e clar că par ciudată în ochii multora dar mă simt bine așa. Sunt obișnuită de copilă, să mă piș contra vântului. E fel meu de a fi, e natura mea, sunt limitele pe care numai eu le-am stabilit. Asta a însemnat la mine, libertatea. Acum, când anii au trecut pot spune cu sinceritate: s-a meritat, cu toate pierderile suferite.
Nu puteam fi decât perdantă când m-am decis să mă încumet la un astfel de drum. Trăiesc într-o societate în care rândurile scrise mi-au adus antipatii, degete incriminatorii și etichete. De cealaltă parte, combatanții mei, au câștiguri materiale. Eu nu le-am vrut.
N-am să schimb eu mentalități, nici societăți, nici optica celor care văd viața într-un fel obscur dar știu că am strigat, prin litere, cât am putut: ”REFUZAȚI SĂ FIȚI PRODUSUL UNEI SOCIETĂȚI CARE VĂ VREA UMILI ȘI CORUPȚI! PLATA O FACEM CU TOȚII MAI TÂRZIU SAU MAI DEVREME!”

Sommes nous Mălin Bot?

A dat friguțul, e tomnișoară, călcăm prin frunzulițe ruginii, băgăm castraveciori la borcan, ne mai băgăm piciorușele-n politicieni, ne amuzăm cum se bat ei, cum își trag palme…drăguț, oarecum! Nu-i răzbel, nici foamete și doi bani tot mai are românul, la teșcherea. Dar parcă s-a ajuns la limita suportabilității. PSD-ul ar putea fi permanent furnizor de personaje comice ale emisiunilor de tipul iUmor și stand-up comedy.
Ne încalecă PSD-iștii, ne confiscă libertatea, dreptul la opinie, ne înlătură în fiecare zi de la tribuna civică și tehnica pumnului în gură (de multe ori la propriu) a devenit știre obișnuită. Nimeni n-a murit de-un pumn în burtă sau în plină figură. Agresivitatea în lumea politică am mai văzut-o dar în cazul istoriei care se derulează sub ochii noștri, nu e vorba despre simple  reacții isterice sau necondiționate. Totul e pus la punct, dibaci dirijat de Dragnea.
Nu  întâmplător ”reacționarii” iau bătaie în incinta Înaltei Curți de Casație și Justiție sau într-o emisiune în direct iar atacatorului nu i se întâmplă nimic. Mesajul e ”Fii cu noi să ne lărgim gașca și-o să-ți fie bine!” sau Fii împotriva noastră și-o să treci prin iad!”
Sunt exact măsurile dintotdeauna pe care le-au aplicat pe rând serviciile rusești CEKA, NKVD, KGB: violență, atitudini de niznai, falsă grijă pentru populație, îndepărtarea intelectualilor și adorația pentru țărănoi care își șterg mucii cu mâneca, dar cărora li se dau înalte funcții în stat, tocmai pentru a jigni intelectualii și dreapta politică sau regalitatea. Lipsește deportarea, dar nu se știe ce ne pregătește viitorul. 🙂
Dacă ești român întreg la cap și căruia îi pasă de ceea se întâmplă, atunci nu-l poți vedea pe Mălin Bot decât ca pe-un erou! În timp ce pulimea își vede de viață și caută confortul fotoliului,  fără să se implice în vreun fel, jurnalistul are atitudinea firească de a milita împotriva personajelor retrograde care ne conduc și care ne aruncă cu zeci de ani în urmă.
Sommes nous ”Mălin Bot” sau ne ducem pe carici și scoatem basca, insigna și cravata de la naftalină?

Ce are Vasluiul și n-are Bacăul

Făcând abstracție de glumițele nesărate (pe care le fac și eu, neobrăzata) despre Vaslui și vasluieni, mergând la pas prin orașul lui Tonitza, Constantin Tănase și-al Anei Pauker, constat numeroase mutații ale urbanismului: o curățenie de mănânci de pe jos fără nicio reținere, trandafiri la tot pasul, cutie cu pungi pentru rahatul cățeilor, coșuri de gunoi cu sac menajer, o lume relaxată și cu mult bun simț, terase și restaurante de înaltă clasă cu servire și menuri, impecabile.
Ciudățenia constă în faptul că primarul, Vasile Pavăl, aflat la al treilea mandat, e PSD-ist și altă ciudățenie pentru care oricine și-ar scuipa-n sân, este că acest aspect de igienă și curățenie ca-n sanatoriu nu e doar la centru ci mai ales, la periferii.
Dacă tot vorbim de ciudățenii, întreb și eu: ce fel de oraș din România e ăla care  n-are pe jos semințe, hârtii, peturi și mai ales ce vrăji face Pavăl de nu există câini comunitari? Că eu n-am văzut decât unu singur și ăla era al blocului- cu crotal la ureche, cu cușcă și mâncare-n caserolă?!
Am vorbit cu diverse persoane pe care le-am întâlnit în parcul Copou și în preajma Stadionului și ce să vezi? Au același text: ”Ne mândrim cu orașul și primarul nostru”
Sinceră să fiu, m-aș mândri și eu până mi-ar sări inima din piept, să văd în Bacău măcar o parte din ce-am văzut la Vaslui dar e utopie și nici n-am curaj să mă gândesc vreodată.
Dar mai face Pavăl ceva ieșit din comun: susține cu adevărat sportul.
Ce v-am spus mai sus nu e basm, nu-s hiperbolele lui Ispirescu și nici n-am băgat în ele. Când vreți o cafea de soi, un meci de handbal de mare calitate sau o zi departe de oraș, fugiți la Vaslui! La întoarcere, Bacăul ți se va părea un cătun de prin Valea Bistriței dar înghite-n sec și ia lumea așa cum e!
P.S* să vă uimesc până la capăt dacă tot am început: acolo chiar se restaurează casele de patrimoniu, că Pavăl nu admite ruina.

Nouă tineri actori în Teatrul Bacovia

Eliza Noemi Judeu, cine sunt actorii pe care de curând i-ai angajat la Teatrul Municipal Bacovia?
Andreea Darie, Minodora Broscoi (băcăuancă), Eduard Burghelea, Tudor Hurmuz, Dragoș Stan (băcăuan), Ilinca Istrate, absolvenți ai Universității de Arte ”George Enescu” Iași și U.N.A.T.C. București iar la Secția Animație: Giuseppe Torboli, Andrei Andriuca, Beatrice Teișanu, incă studenți în anul III ai Universității ”George Enescu” Iași, la clasa Raluca Bujoreanu.
Actorii de la Iași nu sunt întâmplător la Teatrul Bacovia. Anul trecut, în urma unor discuții cu domnul Călin Ciobotari- profesor universitar, critic de artă din Iași- despre misiunea pe care mi-am propus-o pentru Teatrul Bacovia, am făcut pact (dacă vreți…) nu cu Diavolul ci cu Facultatea de Teatru a Universității ”George Enescu” pentru ca tot ce-i mai bun și mai frumos acolo, să vină la noi, în teatrul nostru.
– De ce nouă tineri actori? 
-Sincer? Pentru că mi-a permis organigrama, pentru că era nevoie, pentru că trebuie să atragem publicul cu noi talente și mai ales, pentru că actorii merita șansa unui început în carieră.
Ce așteptări ai de la ei?
-Eu sper ca în primul rând să-și înțeleagă misiunea, să prindă sufletul spectatorilor și să-l plimbe pe cele mai frumoase culmi.
-Cum au fost primiți și cum îi percep colegii mai vechi ai Teatrului?
-Au fost primiți frumos. Andreea Sandu (fosta directoare a Secției de Animație) m-a îmbrățișat. Toată lumea e fericită. Era nevoie de tineri…măcar pentru a visa la Romeo și Julieta.
Pe ce criterii i-ai ales din tumultul de absolvenți și studenți?
– Criteriile mele au fost: disciplina, dorința de a crește împreună un teatru frumos, talentul, deferența, dăruirea, completarea și iar disciplina. Disciplina în Artă este indispensabilă și creatoare: ”Să știi să porți Crucea”, cum spunea Cehov.
Și fără falsă modestie o spun, au venit în acest teatru pentru că sunt eu director.
În 2018, Teatrul Municipal Bacovia va împlini 70 de ani de existență. Trebuie să-i arătăm că are și strănepoți. Demni.

Oscar Aizic- un veritabil domn

oscar aizicA fost renumit în oraș de-a lungul anilor și orice afacere a construit, a fost un real succes. Un om discret, neimplicat în politică care a întins o mână și evreilor (din a cărei comunitate face parte) dar și ortodocșilor și nu a pus bariere între religii. A ajutat constant parohia Fundu Tutovei și a contribuit la construcția ei. A întins o mână de ajutor oricui i-a cerut-o și dintre cei care l-au cunoscut pe Oscar Aizic, nimeni nu poate susține decât că a fost un om exemplar, de o blândețe și o bunătate rar întâlnită.
Marca ”Oscar Aizic” este distinctă prin rafinament, onestitate și bun gust. Dacă e să privim spre succesele firmei ”Agroindustriala”, spre Hotelul ”Dumbrava”, Terasa ”Dumbrava-Cancicov”, vom observa că omul de afaceri OSCAR AIZIC a fost curajos, remarcabil și a ținut să-și diferențieze proiectele de celelalte instituții și locații, prin unicitatea conceptelor sale.
Cum casele de patrimoniu ajung ruine și nepăsarea pentru istorie și memorialistică e la ordinea zilei, am văzut salvarea Casei Cancicov, când Societatea ”Agroindustriala”, reprezentată prin Oscar Aizic, a cumpărat-o de la moștenitorii Georgetei Cancicov. Am știut că măcar această bucată de istorie, se va menține mult timp în tabloul urban. Știam că acest om va păstra, va recondiționa, va da o față nouă și solidă, acestui monumental reper istoric.
Dacă astăzi, într-o zi frumoasă a unui început de Septembrie, OSCAR AIZIC a plecat la ceruri, nu-mi rămâne decât tristețea pierderii unui băcăuan- apreciat de creștini, iubit de evrei- care ar fi putut constitui modelul multora care se întreabă cum arată portretul unui autentic domn.

Alooo, orașul e acoperit de gunoaie! Ne izbăvește cineva de mizerie?

21363121_10208408777611584_62187989_nDacă ar fi să pornești prin Bacău să fotografiezi gunoaie, telefonului i-ar trebui memorie nelimitată ca să poată stoca atâtea imagini. Nu-i nicio exagerare: Bacăul e îngropat în gunoaie! Nu e nicio diferență între zone (centrale sau periferice), peste tot e la fel. Conteinerele pline, resturi menajere, peturi, pișat, mirosuri de ți se întorc mațele pe dos și avem parte de toate aceste abjecții, în condițiile în care plătim cea mai scumpă taxă de salubritate din țară. Orice agarici de primar a aiurit lumea, în campania electorală, cu ”Să vezi cum o să lingi pe jos, dacă m-alegi!” și l-a arătat cu degetul pe cel dinaintea lui că nu are soluții pentru salubrizarea orașului.
Dar să ne fie clar: jegos ca acum, Bacăul n-a fost niciodată! E mizerabil la limita superioară a indecenței și se pare că din ce în ce, situația se va accentua.
Am făcut azi o plimbare prin centru, cu niște prieteni veniți din străinătate după ani mulți. Mi-era jenă de privirile pe care și le fereau la vederea fiecărui gunoi. Asfaltul era groaznic de slinos iar vântul căra hârtii, ambalaje, pungi. Ce imagine! Am trecut pe lângă cinematografele ”Central” și ”Muncitorul” unde nici un cerșetor nu s-ar adăposti. Cum să-ți ferești privirea la nesfârșit când jegul ți se lipește de retină pentru că stăpânește de prea mult timp, întreg orașul?! Cum să taci după ce ai văzut Vestul țării, Vestul Europei și ai aflat că există și o altă realitate a imaginii unui oraș? Iar tu, băcăuan, idiot sinistru, să te mai crezi european cu drepturi depline când singurul sport pe care ți-l recomandă Primăria orașului tău, e să te-nveți să faci slalom printre mormane de gunoaie.
Într-un oraș în care conducerea este promiscuă, lumea duce un trai auster, salubrizarea nu aduce profit, se merită să mă adresez cuiva? Nu! Titlul e retoric.

Din cauza sau datorită lui Talal?

talal folkFolk`ul nu mi-a atras niciodată atenția ca specie muzicală. Am stat bine-n banca mea cu jazz`ul, rockul și blues`ul. Când spuneam folk, asociam automat imaginea porcină a lui Păunescu care întotdeauna mi-a repugnat. Nu i-am citit versurile, nu i-am ascultat cântecele. A fost felul meu de a boicota comunismul și ororile lui.
Însă începând de aseară, când am spus ”Hai, fie! Mă duc la Villa Borghese să-mi petrec o seară folk. N-o fi foc.”, brusc m-a trăznit o revelație ascultându-i pe invitați: ”De ce oi fi evitat cu obstinație în toți acești ani, să ascult folk?! Și de ce am lăsat ca o impresie deșănțată să obtureze o imagine atât de frumoasă?!”. Căci, Doamne, Folk`ul e frumos, are candoare, mesaj, tonalități unice și se cântă greu! Nu-i un gen la îndemâna oricui. Folk`iștii sunt oameni aleși. Aseară am văzut asta cu ochii mei. Am stat printre ei până dimineață la cinci. Și am simțit noaptea trecută ca pe-un nou început.
Și dacă azi, de dimineață, n-am butonat Youtube`ul după jazz și i-am căutat repede pe artiștii pe care tocmai îi părăsisem pe terasa Vilei Borghese, asta i se datorează lui Talal Hamad, prietenul pe care o să-l îmbrățișez, că-n iubirea lui pentru tot ce-i autentic, mă face din nou să mă rușinez că-s mai puțin româncă decât el.
Din cauza lui Talal, Duke Ellington m-a pierdut pentru puțin timp.
Datorită lui Talal, de azi, m-a câștigat folk`ul pentru totdeauna.