Arhiva autorului: Irina Bacaoanu

E-atâta lume…

Scary female silhouette

E-atâta lume în ceață, obtuză, mulțumită cu nimic dar tihnită-n prostia ei! Cel limitat intelectual se teme să forțeze granițe: adevărul e doar la el, realitatea el o stabilește cu o gestică bogată, incomodă, gratuită și de prost augur. O abundență motrice care obosește interlocutorul. Un discurs șleampăt, confuz, îngălat plin cu proverbe: ”Capul plecat…”, ”Fă-te frate cu dracul…” girează condiția de hoțoman și descurcăreț ca pe-o onoare, mizând mai curând pe-o burtă îndestulată decât pe moralitate. Mă tem de ei într-un fel. Știu că-i parte a unei intenții colective. Ca el gândesc din ce în ce mai mulți și mă sugrumă ideea că nicicând nu se mai însănătoșește societatea.
Fug cât pot. Eu și alții. Ne ținem mințile cu greu de teama smintelii.
”Când s-o sfârși?”, ”Până când?”
Eu nici nu mai pun întrebări. Ipostaza de robot care se miră, întreabă și răspunde, m-a ostenit. Parcă înot în miere polifloră. Pe mal, guri schimonosite râd de mine. Nici nu mă înec, nici la mal n-ajung. Plutesc în derivă în timp ce alții se-nvârt în scaune directoriale, din piele fină, crezând cu tărie că i se cuvin.
E răsplata pentru ”capul plecat…”

Marcică, hai să fumăm o țigară-n balcon!

tigara marcicaO mână de om, de nici patruj` de kile avea vocație de eroină. Nu pentru că ar fi mers cu sacrificiul până la Dumnezeu dar ducea la necazuri, lacrimi și bătaie ca un colos. Mă purta și pe mine în negura asta și, paradoxal, îmi preda lecții cum să procedez să n-am viața ei. Era specialistă-n sfaturi dar pentru sine nu ridica un deget. M-a târât de bună voie prin amărăciunea ei și sentimentul pe care mi-l amintesc cel mai des era mila și neputința. Muream de mila ei și nu puteam schimba nimic. Când am crescut și am vrut s-o iau de acolo, nici nu mai era capabilă de revoltă. Mergea la pas cu drama ei de parcă avea confidențe cu vreo contesă.
Am privit-o și cu ură de multe ori. O blamam pentru viața mea nenorocită. Mi-era milă de toți de toți din jurul meu și știam că numai Marcica ne-a pecetluit viața în felul ăsta.
Am încetat s-o învinovățesc. O mai fac uneori în gândurile mele. Dar mila n-a dispărut. Îi văd mânuțele osoase cum toarnă apă florilor: ”Beți, fetele lui mama!”. Doar eu și florile, în casa aia, beam apă. Când trec pe sub balconul ăla, nici nu mă pot uita în sus. Plâng instantaneu de mila mea…de mila lor…
Dacă m-aș uita, aș vedea imaginea mea și-a maică-mii cum fumam noi fără filtru și beam cafele făcute din zaț fiert și răsfiert cu gust de sosete din poliester.
Nu m-am împăcat nici azi cu trecutul. N-am atâta putere și nici înțelepciune. Nu mă uit niciodată prin albumele cu fotografii și nici la cimitir nu mă duc. De câte ori am fost, am plecat devastată. N-am genialitatea lui Bacovia să mă simt vie printre morți!

Aroma de la colț

mau caffeAm renunțat la cafea de câteva luni. Așa cum nici lăsatul țigărilor n-a fost treabă ușoară, un chin a fost și lipsa cafelei, dimineața. Întotdeauna am considerat că după cele șapte zile în care Dumnezeu a făcut lumea, cu siguranță într-a opta, a creat cafeaua. Recunosc, dimineața arată searbăd cu ceai de plante și nu mă simt complet trează nici după două ore dar așa am decis, mai mult să-mi testez voința. Și a mers….până-ntr-o zi.
Venind de la Cora, pe la Adriatica, colț cu Miron Costin, o aromă de cafea se juca cu voința mea de fier până atunci, am cedat ca un cățeluș docil și mi-am zis să termin cu restricțiile. Până la urmă doar cafeaua-n lumea asta justifică existența cuvântului ”aromă”. De ce m-aș priva de ceva cu iz de Rai?
Shop-ul lui Cezar se numește ”Mau Cafe”. Ciudat e că-n siglă are un chinez dar nu-i vorba despre Mao Tze Dong ci de mâța profesoarei din liceu pe care o chema așa.  Din interior se aude muzica radioului. Îl ține pe Cultural  Îmi place locul. Cezar e volubil și cafeaua e tare bună…dependența-i gata!
20428118_10208173714015141_1486723363_nSunt din nou pe făgașul normalității: în fiecare dimineață beau cafea de la ”Mau” și pentru că nimic nu-i mai dulce ca o cafea amară, Cezar știe: ”Tot fără lapte, tot fără zahăr?”, ”Tot. Mereu, zilnic, întotdeauna”. Am vervă, trăiesc, scriu și iubesc din nou diminețile.
Mai bine ESPRESSO decât DEPRESSO!

A spus-o și Elvis

Eliza judeu– Te-ai născut în`77, soro…eu, pe-atunci eram devastată de cutremur…La mișto, mie mi se părea c-am dansat cu japca-n martie, pe patru.
– Nu, fată! A fost decret de la Tennessee, dat de Elvis: ”Bă, fiți atenți, mor eu acuși, peste câteva zile dar la Cluj, se va naște o stea- Eliza a lui Judeu”, că  cineva trebuia să-l înlocuiască și pe ăsta. M-am sacrificat eu.
Dă-i cu bere, dă-i cu suc (dar mai mult bere) am ajuns la concluzia că, da…s-a născut o stea.
Se urca asta mică pe statui, dădea din mâini, recita când în românește, când în franceză (că-i și deșteaptă) și maică-sa, n-a mai avut nicio putere s-o dea jos cu vorba bună și a realizat că numai actriță poate ajunge, că prea trage la vorbit în public, gesticulat și recitat.
Azi împlinește patruzeci de ani, e actriță-director al teatrului din orașul meu și-i datorez o mulțime de stări, emoții, râs, plâns.
Știu că teatrul are o altă față de când e condus de ea. Se simte iz de revoluție.
Știu că e onestă până-n rărunchi și că i se reglează tensiunea, pulsul și glicemia, numai pe scenă.
E-a noastră! Să ne trăiască!

Ofițeri și surogate

1and1is3După ce s-au plictisit de industrie, unii subingineri, maiștri de producție și frecători de mentă, și-au spus brusc: „Bă, pe mine m-a visat mămuca-n haina statului. Mă duc să-i ‘plinesc visul”. De aceea, în toate structurile bugetare și-ale Ministerului de Interne, găsești gherțoi nepregătiți, obezi, limitați. Ăștia-s specia cea mai slinoasă: bagă la urgență facultăți,  cursuri, mastere și firește, supraviețuiesc în sistem, pupându-şi superiorii în cur. De oamenii ăștia, nimeni n-are loc. Omniprezenți, ei sunt acolo unde alții nu-s. Duc mecanic palma-n chipiu fără motiv și „Să trăiț’, șefu’!”, e expresia pe care și-n somn o rostesc. Un fel de prostu’ satului cu ifose care-și așteaptă pensia la cincizeci de ani și care va avea pretenția să-l strigi prin grădină „dom’ colonel”.

De cealaltă parte, se află ofițerul cu ștaif, absolvent de liceu militar și academie, pe care îl recomandă talentul și pregătirea dar care…are același grad cu subinjineru’ din uzină și poate că e inferior ca funcție din rațiuni lesne de înțeles: e vertical, e bărbat și  n-ar peria superiorii și nici n-ar sta umil în ușa vreunuia. Așteaptă cuminte o numire în funcție și nu ține neapărat s-o aibă. Nu are ca obiectiv să stăpânească și  să-și comande colegii. Din păcate,  funcțiile vor fi mereu ale parveniților și asta pentru că finețea nu-i în fișa postului.

Poți face ușor diferența între ei: îi despart biblioteci, coerența în comunicare, modestia și toleranța. Pentru că, ce sa vezi? Omul provenit din producție, o dată văzut cu uniformă și caşchetă, devine ostil si mă-sii, după sintagma: „Mârlanul când se vede-n haina statului,  prima dată o arde pe mă-sa”.

Plină lumea de voi, căpușelor!

 

 

Mi-e clar: nu-s adaptabilă

20170718_234438Am găsit ieri un portofel cu bani și acte (pentru a treia oară în viața mea). Am acționat ca orice tantălău neadaptat care crapă sărac dar cinstit: am sunat la Gardă….proces verbal și toate procedurile inutile (întrebări de tipul cum îl cheamă pe tata, vârsta….de astea paralele cu cazul). N-aș proceda altfel nici la al cincişpelea portofel: nu-mi aparține, nu mi-l însușesc. Am și alte obiceiuri proaste: îmi plătesc impozitele la fiecare 5 Ianuarie, n-am făcut credit la bănci de teama obsesivă de-a nu le putea plăti din diverse motive, n-am trecut niciodată nepăsătoare pe lângă oameni sau animale aflate în nevoi, fără să mă opresc, nu împrumut niciodată bani și mă conduc după motivații reşapate din vremea lu’ mamaie: ” Trăiesc fix după câte lovele am în buzunar” și am renunțat la permisul de conducere pentru că mă știu chioară și mi s-a părut drept să nu mă dau lebădă-n chiuvetă.

Dacă preoții sunt homosexuali, Voiculescu e eliberat și spune că va lua măsuri contra abuzurilor și nedreptăților care i s-au făcut, nulități ca Daea, Tudose, Pop, Dan&comp sunt miniștri, Bacăul e condus în majoritatea structurilor sale de înapoiați mintal care nu-și asumă insuccesele….care-i nebunul dintre noi? Înțeleg că eu aș fi. Mi se spune prea des: „Ne este interzis să vorbim cu tine, să-ți citim articolele sau să-ți like-uim postările pe Facebook”. Deci eu sunt oaia neagră, insalubra societății, infractoarea de care trebuie să fugi ca dracu’ de tămâie! Am noroc de câțiva prieteni prea buni și calitativi cu care stau la discuții,  îmi beau ceaiul sau rachiul. Oameni care, ca și mine, dacă găsesc pe jos un portofel, n-ar ezita o clipă sa-l înapoieze.   Alți neadaptați și ăștia! Dracu’ să ne ia pe toți! Nu pupăm funcții, dineuri cu primarul, nici salutul vreunui bugetar de lux….dar ne pupăm între noi și ne e de-ajuns.

Pupa-m-ați în cur, bă! Pentru că taică-meu, Costică, era comunist și încerca să-mi explice cât de frumoase-s secera și ciocanul, îi spuneam să și le bage-n cur și nu mă vedea câte trei luni, drept pedeapsă.  Pe voi nici nu mă piş. Așa am promis după ce i-am citit pe Soljenițîn, Goma și Ierunca. Și eu nu mă dezic. Voi, deseori, da…în funcție de circumstanțe, c-aşa-s matroanele-n călduri.

Să fii respectat de frică

respectE detestabilă ipostaza în care ți se dă acordă atenție de frică! Niciun ”Bună ziua” nu e veritabil. Practic, când ajungi să bagi lumea-n sperieți că te-ai cocoțat tu pe-un post care nici măcar nu-i viager, nu ești decât parvenitul care profită de funcție, și exploatând ceva, crede că-și rezolvă complexele.
Câți de ”Să trăiți!” și ”O zi bună vă doresc” or fi sub auspiciul fricii! Dar prost nu e cine se impune ci cel care se supune. Mereu se găsesc alternative. Nimeni n-ar trebui să se umilească pentru un post amărât dar călduț sau pentru un nenorocit de salariu care oricum nu acoperă decât nevoi primare. De ce să inspiri aerul expirat de alte guri? Doar un craniu pustiu poate trăi împotriva firii. Umilința și decadența nu sunt compatibile cu trăirea. E moartea lentă a personalității și e drum cu sens unic.
Spune ”Bună ziua!” numai dacă dorești ca celălalt să aibă o zi frumoasă, dacă nu, fă-ți curaj să-i spui ”Rupe-ți-ai gâtul!” sau ”Lua-te-ar dracu`!”. E un pas spre libertatea pe care o meriți și cu care te-ai născut. Că n-ai ieșit din mă-ta înlănțuit…

Sufletele Paraschivei Ichim

Paraschiva IchimParaschiva are doar 13 ani și tinde să fie un artist desăvârşit. Completează proza cu versul, versul cu pictura. E incredibil dar excelează în toate. Frazele îi sunt spumoase, încărcate de metafore iar versurile, deși albe, au muzicalitate, pictura de-o rară  versatilitate, trece de la impresionism si grafică, la naiv și suprarealism, iar peste toate domnește pastelul. Culorii vii, vesele, foarte atent combinate care îți dau impresia unei imagini realizate de un artist adult, cu state vechi. Lansarea cărții „Suflete” care a avut loc astă seară la Galeriile Sara Good Art, mi-a lăsat plăcuta impresie că salvarea artei e iminentă și că tineri ca Paraschiva se vor lupta pentru asta. Paraschiva vede forme, vers si metaforă, în tot ceea ce-o înconjoară și pentru că deține o mulțime de forme de expresie, nimic nu-i scapă nedescris, nepovestit. Contrar vremurilor, când tinerii aleg limba engleză datorită  răspândirii ei, Paraschiva consideră că limba franceză e muzicală,  elegantă și toate versurile ei, se regăsesc în carte,  în ambele limbi. „Quand je me sentais/ A l’aise/ Le merveilleux tableau/ Il s’est évaporé”… Pe mine, Paraschiva Miriam Ichim m-a cucerit cu tumultul de talent, cu inteligența și cu chipul ei îngeresc. Și dacă ea însăși se întreabă:  „Avem nevoie de o lume mai bună? Avem nevoie de un refugiu? Și dacă da, unde-l găsim?”, eu o asigur că pentru clipe bune, mi-am găsit refugiul în tablourile sale, iar mai târziu, cartea „Suflete” m-a trimis într-o lume cu mult mai bună: cea a copilăriei. Aveam nevoie de o „smulgere” din actualitate și mai aveam nevoie de confirmarea faptului că cei ce vin din urmă,  vor schimba lumea. PARASCHIVA ICHIM, SCHIMB-O! E MISIUNEA TA! E MISIUNEA VOASTRĂ!

Felicit din toată inima administratorii Galeriei Sara Good Art pentru continua promovare a tinerelor talente, a artiștilor care nu sunt membri ai Uniunii Artiștilor Plastici, dar care sunt foarte talentati. Acolo unde alte instituții întorc spatele debutanților din rațiuni legale, stabilite de legi nedrepte uneori, familia Godea, deschide larg ușile celor care sunt la început de drum. Merită toată admirația băcăuanilor și a iubitorilor de artă.

Unde 1 Iunie nu e, nimic nu e

masina-baloane-sapun-374Am putut trăi și fără Coca-Cola, tabletă și mobil și părinții mei n-aveau frică de linia telefonică a copilului abuzat când rupeau câte-un par de mine. Același par cu care băteau câinii dar și colindătorii.

Începutul lui Iunie, adică sfârșitul școlii, era perioada când Costică devenea delicat ca un fulg’şor: „Copila tatii, făcutu-ți-ai temele la mate?”, „Da, tăicuță, făcutu-mi-am cu vreo optsprezece ceasuri îndărăt dar matale erai prea afumat ca să te prinzi că eu scriu și nu aleg fasole pestriță”. „Ce-ai fă-n buzunare? Fumezi, drac de copchil?”, „Nu, tăicuță. Acolo țin radiera, creionul și ascuțitoarea pe care mi le fură frate-meu. Nu știu exact ce face cu ele că el nu scrie teme”…

Și-ntre două bătăi și trei melodii de-ale Găbiței Luncă, puse continuu de la capăt, eu, sucită cum sunt, plângeam după iarnă că mi-era dor să probez ghețuşurile din cartierul meu dar și din cele vecine. Vara aveam nămol pe craci cât pentru o fundație de vilă. Voi vă trageți din maimuțe, eu din porci. Iubeam apa cum iubește Dragnea, detenția. Măcar nu se apropia gripa de mine că n-avea pe unde intra.

La școala de cartier unde mi-am consumat cârcă de neuroni, copiii erau șubred de săraci sau ghebos de înstăriți. Era o rivalitate adorabilă în apelativele lor: „Băi, saracule!”, „Fă, chiaburo!” și părinții avuți interziceau copiilor să facă tovărășie cu tabăra adversă iar boracii percutau pentru că ar fi pierdut Pegas-ul promis pe vară. Mulți erau plângăcios de nefericiți, jucându-se ca autiștii, izolați în curțile lor, fiind atenți să nu arunce mingile peste Dacia 1300 a lu’ tat-su, câștigată la CEC de cinci mii.  

E 1 Iunie… ziceam și eu… poate că unii pictează asfalt, alții se zbenguie-n Mc, alții-s duși la mall să-și aleagă singuri din raft vreo pocitanie de Ben Ten. Dar eu sunt convinsă că ziua de 1 Iunie, multor copii, nu le spune nimic și trec prin ea ca printr-o zi oarecare. E-o pierdere pe care o vor resimți mai târziu, e-un hău care nu se umple. Am fost și eu pe-acolo…

Să fie iubire!

teatru bacoviaAșa a proclamat Eliza Judeu, managerul Teatrului Bacovia: ”Valuri de iubire să văd ! Să mișune în porii și pereții sălii, în scândura scenei și-n catifeaua cortinei! Să amintim spectatorilor că fără iubire suntem nimic!
Și a avut loc premiera celor Trei povești de iubire scrise de Matei Vișniec și Teodor Mazilu. Povești în care, ca spectator, trebuie să te regăsești undeva: ori ești gravida plină de ifose, ori servilul care pare inabordabil dar spune DA la prima strigare, ori femeia cu o carieră ștearsă și o personalitate puternică, ori bărbatul aparent stăpân pe situație dar un fricos, de moarte, de abandon, de sfârșit, sau poti fi femeia satisfăcută în timpul momentului de dragoste dar nemulțumită de ”țigara de după” a celui ce tocmai s-a ridicat din așternut. Nu e indecent să recunoști că unul dintre personaje parcă ți-ar juca rolul. Nu te întreba dacă Geo Balint ți-a intrat în intimitate! Nu, nu poate fi vorba! El e doar regizorul care gândește în locul fiecăruia dintre noi și ne oferă exact ce vrem să vedem și auzim: răspunsuri la dilemele noastre din viața conjugală, amoroasă, relațională, în general.
Povești spumoase, cu accente comice dar dramatice în fond, toate cele trei, aduc noutatea în acest sezon, pe scena Teatrului Bacovia. Se intră pe scenă din sala de spectacol, personalul tehnic schimbă decorul, la vedere, sfertul cortinei ridicat la începutul piesei, lasă să se întrevadă cele trei cupluri dansând și asta face ca suspansul piesei ce urmează, să fie sporit.
Din nou Geo Balint face casă bună cu Teatrul Bacovia, pentru că trebuie să recunoaștem, acolo și-a lăsat o parte din suflet și  tot acolo îl regăsește. Cu iubirea de teatru nu te pui!

21 Mai fără Costică

smoke-and-drinkÎn ziua de naștere nu era prea exaltat. Nici nu știa sigur câți ani are. Nu nimerea niciodată vârsta exactă: ori punea în plus, ori în minus. Nu stătea să mai facă calcule după anul nașterii. Dar 21 Mai era zi sfântă. Numele lui, după care se învârtea Universul, era punctul de referință în povestiri: „…..și de la Constantin și Elena, incoace…” sau ” Aia sărbătoare: Sfinții Împărați!” Se bărbierea Costică-n ciobul sprijinit pe cerceveaua geamului, cu noaptea-n cap, își punea maieu (aproape) curat și aștepta felicitările,  masa și dansul. Noi, soldați docili, ne trăgeam fețele fericite, cumpăram rachiu, pijama, pâine și kaiser și ne buluceam la panțarolă. Era ziua, când se îmbăta repede. Avea un exces de fericire care-l turmenta. Era atât de beat încât nu mai avea puterea să fie rău și devenea de treabă. Mă mai alinta așa cu ‘tu-ți Dumnezău’ mă-tii dar era fără zvâc. Mânca șunca la viteză și se murdărea de untură la bot. Îi straluceau buzele ca ale Donnei Summer și freza, așezată îndelung în ciob, se transforma în coarne că era chelios și avea smocuri numai pe părți, aşea…Noi aveam grijă să fim de acord cu tot ce spunea ca să nu-i futem fengşuiu’. Prea se simțea aniversat! Ce liniștită-i azi ziua de 21 Mai! De când s-a dus el, așa-s toate. Nu mă pot obișnui cu acalmia asta. Am trăit în realitatea pe care Costică mi-a oferit-o. Mă topesc de dorul rachiului tău,  al țigării mele și al gălăgiei. Cui să cumpar azi o pijama, cine bea rachiu și cine ar mânca cu mine, kaizer cu pâine?

Prea bun, prea onest, prea deștept pentru voi

FB_IMG_1492965264883E atât de pătimaș în timpul meciurilor încât te îngrijorezi pentru inima lui! Îngenunchează, strigă, se face foc și e comic cum la fazele de aruncare de la 7 metri își ascunde fața în palme. Un profesor universitar care are o catedră pe merit, un antrenor secund care face echipă perfectă cu Sandu Iacob, la HC Vaslui și un formator international foarte apreciat. Alex Axinte e omul de sport într-o continuă formare pe care rar îl găsești în România. E-n Japonia, e-n Cehia, e-n Danemarca sau cine știe pe unde predă handbal la nivel superior. Dacă pentru străini e îndeajuns de bun, pentru băcăuani, nu prea. Nu primește respectul și recunoștința meritată pentru că handbalul băcăuan e tronat de cei pe care administrația îi acceptă, simpatizează și sponsorizează.
Pentru Alexandru Axinte și Sandu Iacob, oameni care nu știu să linguşească, nu s-au găsit niciodată soluții în scopul păstrării lor. O fi un minus faptul că metoda lor nu constă în tiranie si „Dumnezeul mă-tii!”, la antrenamente. Caracterul imaculat și bărbăția, nu-s atuurile zilelor de azi. Alex Axinte are un doctorat muncit, nu i-a întins nimeni vreo mână ca să-i ușureze parcursul în carieră, așa cum s-a întâmplat cu mulți dintre universitarii Facultății de Educație Fizică și Sport.
Am toată admirația pentru oamenii care au transpirat pentru fiecare treaptă profesională și care nu au depins de partid, nașul sau cumătrul care ține spatele. Nimic nu-i mai încurajator decât să știi că mai există un Axinte, un Iacob care dau înainte cu forțe proprii și încrederea că într-o zi, lumea sportului va alege cinstea.