Arhive categorie: La Bacau, intr-o mahala

La Bacau, intr-o mahala

La Poșta nr.1 ca la Asociația de Proprietari

Una dintre reminiscențele perioadei de tristă amintire care-mi irită creierul, este ghișeul la care sunt nevoită să mă apleci servilă, cu banii în mână, să plătesc un serviciu. Pentru simpla informație, îți tragi o cocoașă deloc sexi și ești nevoit să-ți etalezi curul, curbându-ți corpul la aproape 90 de grade.
Mi-e urât să arăt slugarnică, cu banul meu. Nici pentru doamna de la ghișeu nu pare să fie un confort, să se afle în spatele unui ghișeu de 30/20 și să le vadă clienților doar coșurile și părul din nas, la o distanță de câțiva centimetri.
La Asociația de proprietari, ghișeul prea jos situat, e mai sinistru: din lemn vopsit cu gri metalic, exact ca cel al unei celule de arest. Nimic nu-mi provoacă mai mare sila decât să plătesc lunar cheltuielile de întreținere, aplecându-mă ca un paj docil și reproșând de fiecare dată ” Când naiba schimbați ghișeul ăsta odios, care îmi știrbește personalitatea?” Firește că dintre cei care lucrează acolo și ceilalți aflați la coadă, nimeni nu-mi aprobă indignarea și nu li se pare nimic anormal. Anormală-s eu că cer să stau complet vertical când virez din banii mei munciți, statului!
Aplecatul la ghișeele care arată ca niște cuști de la zoo, poate nu sunt o corvoadă prea mare de dus dar amintirea provenienței lor, da. Comuniștii au gândit ca pe termen lung, nici poziția să nu ne fie verticală. Atitudinea nici atât! De asta îmi stă-n gât, de câte ori mă fac ghiocel și-mi bag capul în câte-o gaură a vreunei instituții!
Renunțarea pe vecie a acestor nemernice practici, ar fi fost un pas, chiar dacă minuscul, spre repudierea vremurilor sumbre. Dar dacă la vremuri noi, tot ei sunt în frunte ca păduchii, pretențiile mele sunt exagerate.
Pe mine nu mă oprește nimeni să sper că într-o zi vor dispărea și ne vom plăti demni, dările către stat.

La Casa Rebeca

 Sâmbătă, 17 Martie a avut loc deschiderea celui mai elegant restaurant din Bacău. Se numește ”Casa Rebeca” și este situat în casa încărcată de istorie a familiei Cancicov.
Având un specific italian, restaurantul conține, ca design, elemente tradiționale dar și accesorii franțuzești de rară delicatețe.
Administratorul Dumbrava Bussines Resort, Dan Aizic, renumit pentru rafinamentul și bunul gust al spațiilor de alimentație publică pe care le deține, de această dată a întrecut imaginația oricărei limite a esteticii.
Atmosfera luxoasă și distinsă ar putea părea destinată unei anume elite dar Dan Aizic, spune că restaurantul său, ”are porțile deschise tuturor celor care își doresc să petreacă frumos, la prețuri moderate.”
Când am intrat, încă de la ușă, am simțit căldura gazdelor și cei care îl cunosc pe Dan, știu că este un inegalabil amfitrion iar celor cu care lucrează, le-a impus același stil.
Nu știu dacă muzica napoletană a lui Carusso și Lucio Dalla m-au ținut atâtea ore la masa din colț de unde n-aș mai fi plecat..! Sau poate vinul italian de Puglia…mâncărurile savuroase ale bucătarului c-o vechime în gastronomia italiană de peste 20 de ani…cert este toate la un loc mi-au făcut dintr-o seară friguroasă de martie, o seara unică.
M-am întors și-a doua zi, și-a treia…e locul declarat al cafelelor mele.
Dacă tot e să-mi aleg un loc al meu, de ce să nu-mi duc pașii pe-acolo pe unde a construit o bijuterie arhitecturală, distinsul  Anghel Cortez și pe unde au călcat și Enescu, Rebreanu, mareșalul Antonescu și atâtea elite liberale, respectabile?
Când îmi găsesc câte un loc de suflet, devine parte din mine.
Nu vreau ca scrisul meu să aibă destinație publicitară. N-am niciun interes în acest sens. Vreau doar să treceți măcar din curiozitate, prin fosta casă a ministrului Cancicov și să vă bucurați c-a ajuns pe mâini bune! Savurați un vin, lângă lemnele trunchiate pentru foc, și acordați-vă timp să priviți ca-ntr-un muzeu, accesoriile art nouveau de rară delicatețe artistică!
Merităm din când în când să ne hrănim sufletele și să dăruim papilelor gustative câte-un regal de gusturi mediteraneene!

Mihaela Băițan și unicitatea discursului ei

Foto: Mihaela Băițan (stânga)

Simpozioanele muzeului aduc la un loc o mulțime de specialiști. În timp ce pe unii îi asculți cu drag, despre alții te întrebi ce caută printre vorbitori. Nu că n-ar avea căderea sau pregătirea necesară dar nu au talentul și priceperea să transmită ceea ce au studiat și cercetat. Complet lipsiți de darul retoricii și al vorbitului în public, ar trebui să fie conștienți de lacuna relațională. Să te prezinți unui public numeros care așteaptă informații iar tu să turui de pe-o foaie ba să te mai și poticnești, e un neajuns din care trebuie să înveți și să-l remediezi!
Dacă e să vorbesc despre talent și dăruirea informației, atunci trebuie să situez în locul fruntaș pe Mihaela Băițan, directorul Muzeului Militar din Băcau.
La fiecare eveniment la care participă, lasă ”victime”. Adică se moare după ea și discursul ei. Refuză microfonul și nu are în față nicio foaie. Vorbește ”la liber” și ceea ce povestește ea e atât de atrăgător, încât niciun ochi nu se află altundeva decât la ea, bine fixați.
Mihaela Băițan știe să te poarte prin poveste. Nu are doar darul oratoric ci și o voce frumoasă, feminină. Frazele ei sunt pe înțelesul tuturor, bine sintetizate și istoria spusă de ea, pare un basm căruia îi aștepți impacient, deznodământul.
Mihaela, tu știi că războaiele, eroii glorificați sau nu, câmpurile și strategiile de luptă când ni le descrii, sunt ca o muzică pe care vrei s-o tot asculți? Istoriile nu sunt scrise pe portativ, dar tu le adaugi note calde, atât cât să ne facă să ne iubim rădăcinile și  martirii. Cu siguranță aceleași povestiri le-am auzit de mai multe ori, de la diverse persoane, dar numai de la tine sună a realitate pentru că o spui cu dăruire și entuziasm!
Din păcate, Mihaela, nu predă istorie deși cred că ar fi cel mai bun dascăl. Deocamdată nu are de gând dar ia în calcul și această posibilitate. ”Eu, de copil, m-am visat profesoară, așa că nu se știe în viitor ce decizii voi lua!” , spune Mihaela când o întreb de ce nu se află la o catedră. Ar fi potrivită între elevi și sunt convinsă că ar fi modelul multora. Are un optimism molipsitor, e sublimă și e pata de culoare a evenimentelor de cultură.
Cine n-a ascultat-o pe Mihaela Băițan, nu știe că istoria e chiar o poveste frumoasă, peste care nu se poate așterne plictisul și saturația.

Adieri de primăvară în Galeria Frunzetti

Unde-i Carmen Poenaru, e și schimbarea! A făcut din galeriile obscure și prăfuite, un loc de nerecunoscut. De una singură, a pornit o muncă titanică pentru igienizarea, reconfigurarea și cosmetizarea spațiului. A gândit strategii financiare, artistice, proiecte…orice a fost necesar, pentru a scoate galeriile din datorii și întuneric.
Am găsit-o deseori cu coiful de hârtie pe cap (dar tot chic, să ne înțelegem!), găleata cu var, sus pe scară și entuziasmată explica viitorul galeriei ca și cum ar fi fost casa proprie.
A pornit la un drum pe care nicio femeie singură, nu și l-ar fi asumat. Nu știu dacă a fost curaj, ambiție proprie sau nebunie dar știu că rezultatul e unul care avantajează întreg orașul. Ți-e mai mare dragul să intri, să cumperi produsele unicate ale artiștilor.
Aseară, Carmen Poenaru ne-a ”scos din iarnă” și ne-a purtat printr-o primăvară artistică, în care tablourile, mărțișoarele, bijuteriile și tapiseriile, ne-au încântat ochiul și ne-am repezit automat să ne cumpărăm câte ceva. Eu am pus ochii pe-o brățară c-o bufniță nostimă, lucrată de Petru Diaconu. Am refuzat plăsuța de nylon și am pus-o direct pe mână. Ce ochi are! În orice poziție aș ține mâna, tot pe mine mă fixează bufnița multicoloră! 🙂
Carmen dorește să facă Galeria Frunzetti, cunoscută și în afara granițelor țării. Eu o cunosc. O cred în stare. Știu că nimic n-o oprește dacă își pune ceva în cap.
De un om ca ea au nevoie multe dintre instituțiile Bacăului. E nevoie de schimbat mentalități, de scos păianjeni, de zguduit sisteme și gândiri închistate. Dar nu toți au norocul UAP-ului…
Afară vremea era mohorâtă, dezolantă, dar numai noi, cei din galerii, datorită artistei Carmen Poenaru, respiram adieri de primăvară.
Când iubești arta, poți aduce primăvară în plin viscol.
Carmen Poenaru  face asta fără magie.
Se folosește de un truc simplu: IUBIREA PENTRU FRUMOS.

O întâmplare cu jandarmi și-o înregistrare

Cristian al meu e și Petrică. Petru, mai exact dar eu îl mai strig așa, ca să-l oftic. La fiecare 29 Iunie cer de băut, că-i ziua lui. Bat cu lingurile-n castroane și-mi cer drepturile: ”Dă un șpriț, Petrică!”.
Și acum vreo șapte ani, am făcut la fel. Mă scoate Petrică la Subway, simțindu-se obligat și presat de scandalul meu. Bem un rose, mai bem unul, râdem pe stradă, ne îmbrâncim și ne certăm asupra unui fapt serios: cine-o scoate pe Laika la plimbare când ajungem acasă? Eu, nu că-s pe tocuri și că-s prea lady ca să umblu prin iarbă, el…n-a avut nicio scuză. Deci, Cristian- cățelarul de serviciu, chiar de ziua numelui ce-l poartă.
Și aștept eu să mai vină Cristian cu Laika, de afară…dar pace! Când cobor după ei, văd cum un jandarm îl urcă pe Cristian într-o mașină și dădea să-i pună cătușele. Mi-au sărit mințile pe loc, știindu-mi bărbatul, cel mai liniștit om de pe pământ. Mă recomand și întreb ce infracțiune a făcut bărbatul meu de-i arestat. El nu făcuse nimic dar Laika mea (bichon flocos de  4 kile) îl lătrase pe jandarm, o namilă de 130 de kile. Ar fi fost ilar dacă n-ar fi fost treabă serioasă: ăsta chiar voia să-l ducă pe Cristian la Poliție. Eu îl întreb care-i legea care interzice unui câine să latre și omu`-n haina statului, începe o ploaie de invective, mă face-n toate felurile în timp ce vecinii mei, răcneau și ei de la geamuri, luându-ne apărarea. Și-mi dă prin cap, deodată, să-l înregistrez cum ne înjură fără motiv și cum nu are nicio justificare pentru acțiunea lui exagerată. Ne face-n toate felurile vreo douzeci de minute, timp în care eu îl tot înregistram.
Pe Cristian, l-a eliberat, văzându-se încolțit de vecini care își făceau cruce pentru motivul ”serios” pentru care avea intenția să-l aresteze pe Cristian.
A doua zi, direct la Jandarmerie m-am dus. Am vorbit direct cu șeful cel mai șef și i-am pus înregistrarea, ocazie cu care omul s-a crucit. Am avut grijă să-i precizez că după părerea mea, jandarmul respectiv prezintă un pericol public, nu are veleități de om al ordinii, dimpotrivă este provocator de scandal și mai ales nu cunoaște legea.
I-am lăsat telefonul meu cu înregistrarea, l-a chemat pe zevzec, și-a recunoscut vocea și înjurăturile și peste ceva timp, m-au anunțat prin scrisoare că Brusli a fost sancționat la salariu, i s-a luat dreptul de a avansa…și mi se cereau scuze din partea Jandarmeriei pentru tratamentul nedrept la care am fost supuși.
La scurt timp, așa cum bănuiam, omulețul a recidivat. Încă o reclamație și a fost pus pe liber. Jandarmeria s-a dezis de-un dobitoc ca el.
Concluzia: dacă nu era valabilă înregistrarea, așa cum se screm PSD-iștii să legifereze azi, eu cum dovedeam că instituția Jandarmeriei plătește un nevrotic fără medicație, pe post de apărător al legii?! Și câți oameni ar mai suferit neajunsuri din partea lui? Că la un moment dat ne amenința că-i karatist și ne-o trage, de parcă noi arătam a kung fu fighterși :)))
De-atunci nu mai râde Cristian de ziua lui.
Îl urmăresc și-acum himerele arestării pe motiv că i-a lătrat cățaua.

Ori suntem români ori nu mai suntem!

- La mine la bloc-

– La mine la bloc-

Dacă nu de sărbători, atunci când o mai fi ocazia să fim români adevărați?! E timpul să cumpărăm ce nu ne trebuie doar de dragul umplerii coșului și cheltuitul banilor. Ne trebuie mâncare multă că numai o masă plină și un frigider care dă pe dinafară arată cât suntem de bogaț`!
E perioada când mâncăm ca hămesiții după care luăm Colebil și dacă tot n-am ajuns la Urgențe, s-o luăm de la capăt că-nseamnă că mai e loc de două fleici.
Dar înainte de mâncare, trebuie să facem ce n-am făcut de la Paște: curățenia generală. C-așa-i neamul de geto-dac: noroc că vin sărbătorile altfel l-ar năpădi acarienii și râia.
A rezistat stoic bătutul covorului, înghițitul prafului de către cel care-l bate dar și de trecători iar cine n-a făcut febra musculară de la paleta de sârmă, n-a prestat voinicește. Ar fi mai civilizat s-avem parchet laminat și două-trei covorașe ecologice care se spală-n mașină dar unde-ar fi românitatea noastră?!
Au năvălit ofertele cârciumilor și-s aproape gratis: dacă mai pui o sută la ele, stai lejer în Lefkada o săptămână, la vară. Dar ce contează? Unde să ne purtăm rochiile cu fir auriu luate de pe Amazon.ro, Bonprix și mall dacă nu le fluturăm în noaptea dintre ani?! Și genele false, și unghiile cu gel…Intrăm cu datorii în 2018 dar tot ce contează e imaginea și să nu stăm în casă ca fraierii care n-are un covrig în burtă.
În tot acest cadru românesc, ascultăm ”Santa Baby”, ”Driving home for Christmas”, ”All I want for Christmas is You” și doar colindele ni s-au americanizat. Noi suntem aceiași primitivi rămași în stadiul de ”Descălecat”.

Se cere milă și considerație pentru înavuțiții din furt și șpagă

Furtul e furt oricum ai da-o. Dacă-s bani mulți sau puțini, eu știu că tot furt se numește. Adică ți-ai însușit ce nu-i al tău.
Romică și liberalii lui, formaseră o barieră de care nu trecea nimeni. Și-a plantat oameni peste tot, oameni de suflet, de casă, de curte, de concedii, care făceau legea. Era clar cine conducea sportul, zona socială, cea a construcțiilor și erau știuți câștigătorii licitațiilor din clipa intenției, înainte de licitație.
Cu nimic n-au fost mai buni liberalii decât pesediștii. Ba din contra, de când Romică a bătut Bucureștiul în speranța c-ajunge politician de capitală, orașul a rămas pe mâna tovarășilor lui, la fel de escroci ca el.
Au făcut baștani din niște silfizi cărora nu le-ai fi dat ”Bună ziua” de jenă, și-au tras pe lângă ei niște pseudo-ziariști să-i sărute-n cur virtual și pe gazetă scrisă și Romică avea aură de Dumnezeu care mântuie orașul de corupție. În realitate, Stavarache era corupția însăși. Cu o altă față, aparent mai umană, dar tot corupție ordinară, era.
Dacă Romică intră în rândul ”normalității” și e condamnat pentru patru ani cu executare, nu văd nicio dramă în asta. ”Beciul domnesc”, grație DNA-ului e pentru gunoaie ca el. Că n-a făcut nimic în orașul ăsta fără să nu ceară șpagă, să nu ofere posturi de conducere celor care-l susțineau în campanie sau care-i stăteau de-a dreapta și n-a fost cu nimic mai bun decât alți muiști care au călcat în picioare votul pulimii.
Mie dacă-mi bagă careva mâna-n poșetă și-mi fură doar o mie din cinci, eu zic că-i tot furt.
Nu mă copleșește îndurarea și nici nu l-aș consola pe cel care și-a strecurat vastul în ce nu-i aparține, acoperit de legi și putere pe care i-am dat-o tot eu, cu votul meu.
Dacă aseară au ieșit tinerii în stradă, probabil că vor altceva pentru viitorul lor. Mă îndoiesc c-ar spune vreunul: ”Săracu`! Doar pentru c-a furat o sută de mii bagă patru ani pe arest?!”

Cei care-l compătimesc, să-și arate tovărășia ducându-i la pușcărie imagini cu Peninsula Iberică. Tare-i mai plăcea în Tenerife și ar fi o întoarcere-n timpurile bune când își bătea cariciul de fraierii care-l credeau apostolul-inventator al chiloților de lycra!

Ce are Vasluiul și n-are Bacăul

Făcând abstracție de glumițele nesărate (pe care le fac și eu, neobrăzata) despre Vaslui și vasluieni, mergând la pas prin orașul lui Tonitza, Constantin Tănase și-al Anei Pauker, constat numeroase mutații ale urbanismului: o curățenie de mănânci de pe jos fără nicio reținere, trandafiri la tot pasul, cutie cu pungi pentru rahatul cățeilor, coșuri de gunoi cu sac menajer, o lume relaxată și cu mult bun simț, terase și restaurante de înaltă clasă cu servire și menuri, impecabile.
Ciudățenia constă în faptul că primarul, Vasile Pavăl, aflat la al treilea mandat, e PSD-ist și altă ciudățenie pentru care oricine și-ar scuipa-n sân, este că acest aspect de igienă și curățenie ca-n sanatoriu nu e doar la centru ci mai ales, la periferii.
Dacă tot vorbim de ciudățenii, întreb și eu: ce fel de oraș din România e ăla care  n-are pe jos semințe, hârtii, peturi și mai ales ce vrăji face Pavăl de nu există câini comunitari? Că eu n-am văzut decât unu singur și ăla era al blocului- cu crotal la ureche, cu cușcă și mâncare-n caserolă?!
Am vorbit cu diverse persoane pe care le-am întâlnit în parcul Copou și în preajma Stadionului și ce să vezi? Au același text: ”Ne mândrim cu orașul și primarul nostru”
Sinceră să fiu, m-aș mândri și eu până mi-ar sări inima din piept, să văd în Bacău măcar o parte din ce-am văzut la Vaslui dar e utopie și nici n-am curaj să mă gândesc vreodată.
Dar mai face Pavăl ceva ieșit din comun: susține cu adevărat sportul.
Ce v-am spus mai sus nu e basm, nu-s hiperbolele lui Ispirescu și nici n-am băgat în ele. Când vreți o cafea de soi, un meci de handbal de mare calitate sau o zi departe de oraș, fugiți la Vaslui! La întoarcere, Bacăul ți se va părea un cătun de prin Valea Bistriței dar înghite-n sec și ia lumea așa cum e!
P.S* să vă uimesc până la capăt dacă tot am început: acolo chiar se restaurează casele de patrimoniu, că Pavăl nu admite ruina.

Nouă tineri actori în Teatrul Bacovia

Eliza Noemi Judeu, cine sunt actorii pe care de curând i-ai angajat la Teatrul Municipal Bacovia?
Andreea Darie, Minodora Broscoi (băcăuancă), Eduard Burghelea, Tudor Hurmuz, Dragoș Stan (băcăuan), Ilinca Istrate, absolvenți ai Universității de Arte ”George Enescu” Iași și U.N.A.T.C. București iar la Secția Animație: Giuseppe Torboli, Andrei Andriuca, Beatrice Teișanu, incă studenți în anul III ai Universității ”George Enescu” Iași, la clasa Raluca Bujoreanu.
Actorii de la Iași nu sunt întâmplător la Teatrul Bacovia. Anul trecut, în urma unor discuții cu domnul Călin Ciobotari- profesor universitar, critic de artă din Iași- despre misiunea pe care mi-am propus-o pentru Teatrul Bacovia, am făcut pact (dacă vreți…) nu cu Diavolul ci cu Facultatea de Teatru a Universității ”George Enescu” pentru ca tot ce-i mai bun și mai frumos acolo, să vină la noi, în teatrul nostru.
– De ce nouă tineri actori? 
-Sincer? Pentru că mi-a permis organigrama, pentru că era nevoie, pentru că trebuie să atragem publicul cu noi talente și mai ales, pentru că actorii merita șansa unui început în carieră.
Ce așteptări ai de la ei?
-Eu sper ca în primul rând să-și înțeleagă misiunea, să prindă sufletul spectatorilor și să-l plimbe pe cele mai frumoase culmi.
-Cum au fost primiți și cum îi percep colegii mai vechi ai Teatrului?
-Au fost primiți frumos. Andreea Sandu (fosta directoare a Secției de Animație) m-a îmbrățișat. Toată lumea e fericită. Era nevoie de tineri…măcar pentru a visa la Romeo și Julieta.
Pe ce criterii i-ai ales din tumultul de absolvenți și studenți?
– Criteriile mele au fost: disciplina, dorința de a crește împreună un teatru frumos, talentul, deferența, dăruirea, completarea și iar disciplina. Disciplina în Artă este indispensabilă și creatoare: ”Să știi să porți Crucea”, cum spunea Cehov.
Și fără falsă modestie o spun, au venit în acest teatru pentru că sunt eu director.
În 2018, Teatrul Municipal Bacovia va împlini 70 de ani de existență. Trebuie să-i arătăm că are și strănepoți. Demni.

Alooo, orașul e acoperit de gunoaie! Ne izbăvește cineva de mizerie?

21363121_10208408777611584_62187989_nDacă ar fi să pornești prin Bacău să fotografiezi gunoaie, telefonului i-ar trebui memorie nelimitată ca să poată stoca atâtea imagini. Nu-i nicio exagerare: Bacăul e îngropat în gunoaie! Nu e nicio diferență între zone (centrale sau periferice), peste tot e la fel. Conteinerele pline, resturi menajere, peturi, pișat, mirosuri de ți se întorc mațele pe dos și avem parte de toate aceste abjecții, în condițiile în care plătim cea mai scumpă taxă de salubritate din țară. Orice agarici de primar a aiurit lumea, în campania electorală, cu ”Să vezi cum o să lingi pe jos, dacă m-alegi!” și l-a arătat cu degetul pe cel dinaintea lui că nu are soluții pentru salubrizarea orașului.
Dar să ne fie clar: jegos ca acum, Bacăul n-a fost niciodată! E mizerabil la limita superioară a indecenței și se pare că din ce în ce, situația se va accentua.
Am făcut azi o plimbare prin centru, cu niște prieteni veniți din străinătate după ani mulți. Mi-era jenă de privirile pe care și le fereau la vederea fiecărui gunoi. Asfaltul era groaznic de slinos iar vântul căra hârtii, ambalaje, pungi. Ce imagine! Am trecut pe lângă cinematografele ”Central” și ”Muncitorul” unde nici un cerșetor nu s-ar adăposti. Cum să-ți ferești privirea la nesfârșit când jegul ți se lipește de retină pentru că stăpânește de prea mult timp, întreg orașul?! Cum să taci după ce ai văzut Vestul țării, Vestul Europei și ai aflat că există și o altă realitate a imaginii unui oraș? Iar tu, băcăuan, idiot sinistru, să te mai crezi european cu drepturi depline când singurul sport pe care ți-l recomandă Primăria orașului tău, e să te-nveți să faci slalom printre mormane de gunoaie.
Într-un oraș în care conducerea este promiscuă, lumea duce un trai auster, salubrizarea nu aduce profit, se merită să mă adresez cuiva? Nu! Titlul e retoric.

Din cauza sau datorită lui Talal?

talal folkFolk`ul nu mi-a atras niciodată atenția ca specie muzicală. Am stat bine-n banca mea cu jazz`ul, rockul și blues`ul. Când spuneam folk, asociam automat imaginea porcină a lui Păunescu care întotdeauna mi-a repugnat. Nu i-am citit versurile, nu i-am ascultat cântecele. A fost felul meu de a boicota comunismul și ororile lui.
Însă începând de aseară, când am spus ”Hai, fie! Mă duc la Villa Borghese să-mi petrec o seară folk. N-o fi foc.”, brusc m-a trăznit o revelație ascultându-i pe invitați: ”De ce oi fi evitat cu obstinație în toți acești ani, să ascult folk?! Și de ce am lăsat ca o impresie deșănțată să obtureze o imagine atât de frumoasă?!”. Căci, Doamne, Folk`ul e frumos, are candoare, mesaj, tonalități unice și se cântă greu! Nu-i un gen la îndemâna oricui. Folk`iștii sunt oameni aleși. Aseară am văzut asta cu ochii mei. Am stat printre ei până dimineață la cinci. Și am simțit noaptea trecută ca pe-un nou început.
Și dacă azi, de dimineață, n-am butonat Youtube`ul după jazz și i-am căutat repede pe artiștii pe care tocmai îi părăsisem pe terasa Vilei Borghese, asta i se datorează lui Talal Hamad, prietenul pe care o să-l îmbrățișez, că-n iubirea lui pentru tot ce-i autentic, mă face din nou să mă rușinez că-s mai puțin româncă decât el.
Din cauza lui Talal, Duke Ellington m-a pierdut pentru puțin timp.
Datorită lui Talal, de azi, m-a câștigat folk`ul pentru totdeauna.

Tot ce-ți doresc eu, tu ai deja

alin becaE tardiv să-ți doresc: succes, fericire, rezultate excepționale, stimă de sine, stabilitate, bunătate…că tu le ai pe toate. Nu mi-e dragă toată lumea, de fapt nu prea îmi place oricine, sunt selectivă la sânge, dar tu ești în inima mea și dacă nu te cunoșteam n-aș fi văzut cum arată un copil cu suflet și voință de adult. Mi-a bătut inima la concursurile tale și am strigat ca sălbatica: ”Hai, Aliiin!”. Eu nu te-am văzut niciodată pe podium, pe locul secund. Tu zici că acolo nu-i de tine și e adevărat. Nu țin minte să fi întâlnit atâta hotărâre la multe persoane. Te motivezi într-un fel în care, recunosc, eu n-am posibilitatea. De aia te admir! De la tine se pot învăța multe: de la seriozitate, la curajul nebun de a-ți asuma orice provocare.
E adorabil felul în care îți gestionezi succesele. Adolescenți din generația ta, cu titluri de Mister Boboc, Mister Popularitate, campioni de podium mondial, crede-mă, ar fi înfumurați.
Azi, de ziua ta, ascult Carlos Gardel și mă-ntreb dacă tangoul nu s-a inventat pentru tine, căci numai tu plutești încântător și dai impresia de levitare.
ALIN BECA, să-ți fie viața un tumult de bucurii!
La mulți ani dansând cu veșnicia!