Arhiva categoriei: La Bacau, intr-o mahala

La Bacau, intr-o mahala

Tot ce-ți doresc eu, tu ai deja

alin becaE tardiv să-ți doresc: succes, fericire, rezultate excepționale, stimă de sine, stabilitate, bunătate…că tu le ai pe toate. Nu mi-e dragă toată lumea, de fapt nu prea îmi place oricine, sunt selectivă la sânge, dar tu ești în inima mea și dacă nu te cunoșteam n-aș fi văzut cum arată un copil cu suflet și voință de adult. Mi-a bătut inima la concursurile tale și am strigat ca sălbatica: ”Hai, Aliiin!”. Eu nu te-am văzut niciodată pe podium, pe locul secund. Tu zici că acolo nu-i de tine și e adevărat. Nu țin minte să fi întâlnit atâta hotărâre la multe persoane. Te motivezi într-un fel în care, recunosc, eu n-am posibilitatea. De aia te admir! De la tine se pot învăța multe: de la seriozitate, la curajul nebun de a-ți asuma orice provocare.
E adorabil felul în care îți gestionezi succesele. Adolescenți din generația ta, cu titluri de Mister Boboc, Mister Popularitate, campioni de podium mondial, crede-mă, ar fi înfumurați.
Azi, de ziua ta, ascult Carlos Gardel și mă-ntreb dacă tangoul nu s-a inventat pentru tine, căci numai tu plutești încântător și dai impresia de levitare.
ALIN BECA, să-ți fie viața un tumult de bucurii!
La mulți ani dansând cu veșnicia!

Tu nu ai vârstă!

1511548_1389629888001356_1604499679470226195_nPantaloni de camuflaj, maieuri decoltate, rochii flu-flu, teniși, săculeț de liceană în spate. Și niște mâini perfecte. Așa mâini frumoase n-am văzut. Ai spune c-a trăit boem, servită la pat, pe taviță de argint dar dimpotrivă: n-a avut o viață ușoară însă a completat clipele imperfecte cu teatrul. ”Îmi închideam copiii mici în casă și mă duceam să joc în comedii. Aveam sufletul în gât dar nimeni nu-mi bănuia disperarea femeii singure cu doi copii prea mici să-și poarte singuri de grijă”.
Firuța Apetrei este actriță care se dăruie cu toată ființa scenei, regizorul care dărâmă tipare, prietena cu care intenționezi să bei o bere și se face miezul nopții iar tu ești tot la terasă, mama care supraveghează copiii deși sunt de mult adulți, vocea teatrului dacă lucrurile nu sunt limpezi, protestatara cu pancartă anti-corupție.
Azi, Firuța Apetrei, împlinește 56 de ani. Îi știam vârsta și fără Facebook, dar eu refuz s-o asociez cu trecerea anilor. Firuța ne încântă de peste 30 de ani pe scena Teatrului ”Bacovia” și acolo își sărbătorește aniversările.
Dacă treceți pe la teatru, e ușor de mulțumit: aplaudați-o!

M-am supărat pe tine, Doamne!

ovidiu marciuc pictor– Cele mai vizibile în tablourile tale, sunt mâinile. De ce pui accent pe mâini?
– Mâinile nu mint. Arată cu precizie vârsta și condiția fiecăruia…sau poate e vorba despre frica mea de bătrânețe.
Am stat de vorbă de nenumărate ori, la cafele, ceaiuri, la vernisaje, pe stradă sau în atelierul unde lucra.
Era artistul despre care aș fi putut scrie o mulțime dar orice aș fi scris, mi se părea infim pe lângă ce era cu adevărat Ovidiu George Marciuc.
Aveam o prietenie frumoasă care s-a legat de-a lungul timpului: eu, admirându-i creația, el, citindu-mi articolele. Ne admiram reciproc și împărțeam aceleași impresii politice și ideologice. Încropeam Poiana lui Iocan oriunde ne găseam și-l văd pe Ovidiu și-acum, coborând de pe bicicleta lui arhaică, în pantalonii de piele, oprindu-se-n mijlocul drumului să mai vorbim.
Toți cei care l-au cunoscut pe Ovidiu Marciuc, au sfârșit prin a-l admira și diviniza. Avea o modestie ieșită din comun și prefera să se așeze separat de lume, în obscuritate și să observe de la distanță. Nu deranja, nu se impunea, nu căuta dreptate. Era un cunoscător al tipologiilor și acorda, pașnic, dreptate fiecăruia. Nativ, n-avea agresivitate și își arăta într-un mod cuminte, nemulțumirea față de ce era incorect și injust.
De ce a trebuit să plece ieri, după ce o lume întreagă abia l-a văzut drept, întreg, zâmbind sau ușor dus pe gânduri? Cine a decis plecarea lui Marciuc și cine i-a frânt, așa din senin,  drumul la jumătate?
Cursul lumii a fost mereu nedrept dar parcă de data asta, și-a depășit limitele. De ieri n-am stare, mă plimb haotic, și m-aș certa, aș smulge carnea cuiva. Sunt revoltată pentru că din puținul celor buni, rămân cu nimic. Îi pasă cuiva de mine… de noi ăștia, ciudații și mutanții timpurilor…?!
Eu îți văd caii din rame alergând, văd mâini, degete răsfirate, o piele subțire sub care se văd venele zbătându-se-n sânge cald și te văd pe tine:  ”Am renunțat să mai citesc presă la grămadă. Mi-ai rămas tu și Pleșu. Să nu te-oprești din scris!”
Îmi spui mie să nu mă opresc din scris și tu te oprești din trăit. Comic, nu?
Eu și-o lume ne arătăm surprinși, Ovidiu! Ai tras brusc cortina peste galerie lăsându-ne buimaci și întrebându-ne la nesfârșit: ”DE CE?”

Eu, psihopata

cafe-mall1Cât durează ”Războiul stelelor”, care mie nu-mi place, îl aștept pe Cristian, prin mall. Mă-ndrept spre ”Alexandria” și de dragul piesei de teatru ”Jocul de-a vacanța”, scrisă de Mihail Sebastian ascultate cu o seară înainte, cumpăr romanul ”Accidentul”.
Nu bat magazinele, că-s pline de fufe și mârlani și-aleg un colț al cafenelei care mi s-a părut cea mai cochetă. Cer un ceai verde, îmi scot ochelarii de citit și m-avânt în aventura lui Sebastian. După două pagini citite pe nerăsuflate, mă simt privită. Ridic ochii și văd tineri care se chiorăsc în telefoane, atenți mai curând la Facebook, decât la omul din față. Dar alături de masa mea, un cuplu de liceeni, râd de mine fără perdea. Nu le pasă dacă mă pun în imposibilitate să le înțeleg amuzamentul. Realizez că-n ochii lor sunt o caraghioasă, o vetustă, cu ochelarii ăia pe nas, citindu-l pe Sebastian, apropiatul lui Nae Ionescu, în perioada de rezistență anti-comunistă.
Aveau dreptate: chiar eram o depășită care nu se asemăna cu restul lumii, o ciudată, neasortată-n cadrul cafenelei unui mall.
Poate de dragul asemănării cu ceilalți, poate de teama de-a nu părea diferită până la capăt, am închis cartea și am izbit-o-n geantă. Am scos telefonul, mi-am accesat datele mobile și am început să împart like-uri la întâmplare.
Acum eram de-a lor, le venise inima la loc. Nu eram pe deplin dezaxata care păream.
Am glisat ecranul telefonului de mi s-au bulbucat ochii cât cepele dar important e că eram în pas cu lumea.
Eu n-am să mai citesc cărți în public!
Nu sunt supărată pe nimeni și nici înverșunată pe vremuri. Știu doar că-s alte timpuri. Evoluție sau nu…rămâne de văzut.
Cât o ține filmul ăla, că vreau la aer, înțelegi, mă??!!

Privind spre Casa Cancicov cu durere în suflet

 Foto: Irina B. - Alice Socolescu-

Foto: Irina B.
                              – Alice Socolescu-

Am cunoscut-o instantaneu. Mă oprisem în fața Casei Liberalilor…nu pot spune de ce. Citeam a nu știu câta oară, de la distanță, fresca fixată în peretele exterior. Îmi aminteam cât îl lăuda Țuțea pe Cancicov. A murit după 18 ani de detenție îngrozitoare, în penitenciarul Râmnicu Sărat iar casa a fost confiscată, ulterior, de comuniști.
O doamnă s-a oprit lângă mine și tot în curtea Casei Liberalilor se uita. Eram amândouă ca la cinema. M-am prezentat și am intrat în vorbă, apoi am mers o bucată de drum împreună. Se numește Alice Socolescu, are 87 de ani, a lucrat în Banca Națională, la București și a fost vecină cu Cancicovii. S-a născut, a copilărit, a locuit și a revenit, în casa de lângă locuința lui Pătrășcanu, pe care în 1994 a vândut-o.
Știți cât de rău îmi pare pentru această casă?”, mă întreabă, arătându-mi Casa Cancicov.
”De ce să vă pară rau? A intrat pe mâni bune. A cumpărat-o familia Aizic și are de gând să o înscrie în circuitul cultural băcăuan. Poate dacă rămânea în custodia Primăriei, ar fi sfârșit ca ruină, așa cum multe dintre casele de patrimoniu, au ajuns”
I-am cunoscut pe Mircea și Georgeta Cancicov, foarte bine. Ei n-au avut copii și își doreau să mă adopte pe mine dar părinții mei au respins ideea. Doamna Georgeta trecea mereu pe la mine să mă vadă. Îi eram dragă. Întâmplarea a făcut că din 1950 până în 1952, să facă închisoare chiar cu mătușa mea, Eftimie Ecaterina, sora tatălui meu, la Poarta Albă.”
alice-socolescu1Mi-a povestit apartenența familiei sale la partidul țărănist și liberal. A suferit la Revoluția din 1989 când FSN-știi strigau ”Câmpeanu la azil, Coposu la cimitir”; i se năruia speranța că partidele istorice se vor mai reabilita în istoria românilor.
Laudă inițiativa lui Mircea Cancicov de a fi făcut parc din pădurea haotică, care-a fost la origine. ”Și azi mai sunt copaci plantați de-atunci. Eu îi cunosc.”
Povestirile sale sunt duioase, reale și evocatoare. Îmi povestește despre vecinii evrei cu care se juca, despre felul oribil în care au condus comuniștii și despre uitarea care s-a așternut peste adevăratele personalități ale Bacăului.
Este de-o luciditate și o coerență în gândire și limbaj, rar întâlnită. Are și o retorică ireproșabilă, pe care o condimentează pe alocuri cu glume frumos așezate.
Îmi place modul în care respinge atmosfera de capitală în care a locuit 50 de ani și dragul cu care descrie revenirea pe care și-a dorit-o mereu, în provincie. ”Iubesc Bacăul mic și cochet. Cu toate minusurile lui, are liniște, calm și lume de calitate în comparație cu capitala care te face să devii rece, impasibil”
Cercetând istoria Bacăului, a doua zi, și întrebându-l și pe prof. dr. Ion Mitrea despre familia Cancicov, n-am găsit niciun înscris din care ar reieși că Georgeta Cancicov ar fi fost arestată politic. ”Categoric a fost! Vă spun sigur. Mătușa mea ne povestea deseori despre atmosfera din pușcăria Poarta Albă și despre discuțiile avute cu Georgeta Cancicov, în timpul detenției
N-am niciun motiv să nu mă încred în cuvintele doamnei Alice Socolescu. Mai curând aș spune că istoria și enciclopediile sunt scrise de oameni care consideră că trebuie sau nu, să amintească adevăratele valori.
Doamna Alice este femeia virtuoasă, un tipar de femeie, pe care azi nu-l întâlnești. Când nu se plimbă prin locurile copilăriei și-ale tinereții, hrănește porumbeii din Piața Tricolorului, pisicile din curtea blocului și câinii comunitari.
Un om de excepție, azi încă printre noi, care ar trebui provocată la dialog pentru a afla istorie adevărată. Dar dacă nu oferă decât povești și nimic palpabil, financiar, șmecheresc, nu va stârni interesul băcăuanului zilelor de azi.
O găsiți zilnic, uitându-se nostalgic spre Casa Cancicov. Câți liberali, urmași ai lui Cancicov, se opresc un minut să contempleze locul? Nu cred că vreunul.
Vedeți? De aceea Alice Socolescu, cu modestia și integritatea ei, e deasupra multora.

Liniște! Să curgă River!

Foto: Irina B.

Foto: Irina B.

Am lăsat aspiratorul în mijlocul holului, am închis aragazul cu mâncarea gătită pe jumătate și-am luat-o la goană moderată (că eram pe tocuri), spre Valhalla. Nu pot rata concertul The River. Pot pierde trenul, avionul, biletul la mare, rujul cumpărat cu strângere de inimă, din Sephora, dar nu vreun concert The River. E lege scrisă la mine-n casă.
Așa că, aseară, mi-am rupt gâtul s-ajung. Știu, femeile serioase, în perioada asta, frâmântă la cozonaci, răsucesc sarmale și îngenunchiază pe gresie ca la Sfintele Maslu, până au certitudinea că patinează musca pe luciul ei. Dar eu-s dracul etern împotriva firii. Ca blues-ul, jazz-ul și rock-ul, nimic nu mă animă.
irina-bacaoanu-pozaN-am găsit trupă în Bacău atât de completă (muzical vorbind) așa cum sunt nebunii aștia frumoși în muzica cărora mă pierd eu și trebuie să-mi controlez gura căscată, să nu mă vază vreun dușman. :))
A fost aseară ceea ce eu aș numi concert adevărat: cover-uri celebre, compoziții proprii în engleză și română, rock, chitară și tobe ”orgasmice”, mă scuzați.
Măi…Joe Bonamassa…păi știi tu cum îți cântă Alex, melodiile? Nu știi. Dacă ai ști, ai lua-o pe Beth Hart de subțiori și-ai veni să-i asculți.
Eu vin.
Mereu, întotdeauna, de fiecare dată. 🙂

Toate-s vechi și nouă toate

irina-amalia-bacaoanuN-am ajuns la Paris nici până acum. Dar nu mă las: încă mai sper. De fapt n-am fost în niciun concediu, n-am ieșit din oraș decât pe fugă până-n București, să mă bălăcesc la Therme, să umblu năucă prin Centrul Vechi și am fost la Milano într-un week-end. Numai concertul de pian din Castelo Sforzesco mi-l amintesc. Milano, e-același oraș care îmbină istoria cu mercantilul. Când îl vizitezi a doua oară, deja surpriza-i spulberată, tragi la terasă la pizza și paste, ca sălbaticul.
Dacă am realizat ceva notabil, este faptul că n-am mai ținut limba germană pentru mine și am predat-o unora. Mi-am descoperit talentul de profă și mi-am scormonit în gramatica lui Goethe, pe care parțial o uitasem. Îmi învățam lecția de acasă mai mult decât cursanții să pară că informațiile erau acolo de când lumea.
Am închis și deschis romanele lui Faulkner de m-am plictisit. N-am reușit să-l citesc pe tot, așa cum mi-am propus. Dar m-am scos citindu-l integral pe Fowles. (Se pune?)
Am votat de două ori cu partidul căruia nu-i înțeleg intenția nici azi, dar am făcut-o de dragul dreptei politice și m-am pișat contra vântului și-nspre PSD. Nu mi-a ieșit figura: PSD-ul e acolo sus…tot mai sus…cu tot cu cadavrele din dulapurile prea prăfuite să le mai răscolească cineva.
Anul ăsta am realizat că românul e-un jegos care-și ignoră propria istorie, propriile drame și ține să meargă mai departe cu cei care l-au umilit și l-au adus în starea de cocotier european. Știam deja dar mi s-a confirmat definitiv că nu speranța moare ultima, ci Iliescu și hoții în blană de socialiști. Dar desigur, nimeni dintre cei cu care mă întâlnesc nu i-au votat. Așa că am rămas cu dilema dacă nu inelul lui Rumburak, bagheta lui Gandalf sau nasul fermecat al Samanthei, a format un guvern din tâlhari cu acte-n regulă (la DNA)
Am făcut sport atât cât mi-au permis plămânii de ex-tutungiu și am continuat să plătesc sala fără s-ajung prin ea, câte-o săptămână. Aceeași leneșă irecuperabilă!
Am scris critici de versuri, cronici de evenimente și am întâlnit oameni mai buni ca mine dar și proști cu ghiotura, care m-au făcut să fiu mândră de condiția mea `telectuală. Am pierdut prietenii, le-am regăsit pe altele și n-am regretat după nimeni.
M-am îngrășat și-am slăbit iar. Am băgat în mine ca apucata sau am flămânzit.
Am donat sânge, am concentrat lume de treabă să fericim viața amărâților și am realizat că nu-i pierdere de timp să-ntinzi o mână.
Mi-au apărut riduri fine pe care nu le-aveam și mi-e drag să mă uit în oglindă după ele. Nu le-aș acoperi, șterge sau masca. Am prieteni care s-au stins și n-au apucat să-și vadă semnele maturității pe chip. Mă motivez așa și mi-e bine. Numai că nu știu când a trecut atâta timp.
La fiecare final de an, îmi amintesc că nu e ușor cu mine, motiv pentru care îi cer pisicoasă, iertare bărbatului meu. Ca de fiecare dată, îmi spune că-s unică și ceea ce numesc eu defecte, el le califică drept plusuri. Cred că minte, dar o face anual, din ce în ce mai frumos.
Sunt tot aici, sunt ghimpele din curul unora, umărul altora, model pentru unii, diavol pentru alții.
Nimănui nu cer să m-accepte, să mă placă și nu impun opiniile mele. Dar dintr-un snobism pe care-l recunosc, nici n-accept opiniile altora, chiar dacă-s justificate. Îmi spun doar că realitățile noastre nu coincid.
Mi-e dor năprasnic de Costică, de fumul țigării mele și de oameni pe care i-am iubit și care nu mai consumă pentru mine nici măcar un salut.
Dar vine el 2017!! Dacă nu-mi dă el, îmi iau eu tot ce mi-a lipsit în 2016!

Bacăul are ceva ce nu se găsește nicăieri în România: fado

- Cristina Dăscălescu-

– Cristina Dăscălescu-

N-am sperat vreodată să ascult fado live. Iar în Bacău, nici nu mi-am pus speranța vreodată. Cine să cânte melodii tradiționale portugheze? Și limba aia greu de învățat și cântecul în sine…De copil am ascultat la difuzorul din hol melodiile Amaliei Rodrigues. Am auzit ”Cancao de Mar”, ”Lagrima”, ”Foi deus” când erau în vogă, după venirea Amaliei la ”Cerbul de aur”. Nu știu dacă lumea știa exact ce ascultă, eu nici atât, dar sunau tare bine. Erau ca romanțele noastre dar cu patos și suflet înzecit.
La un eveniment care a avut loc recent, am avut surpriza s-o ascult pe Cristina Dăscălescu cântând fado portughez. Nu cred c-am respirat pe parcursul recitalului. Doamne! Din femeia asta mignonă, ieșea o voce dureroasă, androgină, aprigă și cânta o melodie de-a Amaliei. M-a întors în timp și n-am avut un sentiment prea plăcut. Dar trecutul era acolo, în ochii mei. Difuzorul din hol a căpătat brusc imaginea ei. Amalia Rodrigues a revenit în viața mea. După ce-a cântat ea, am plecat. Orice voce a urmat, pălea, oricum.
Și dacă tot m-a răscolit și m-a perpelit, am provocat-o la o întrevedere. A apărut ființa asta sensibilă, micuță, un profesor de literatură, într-un corp și-un cap de copil.
Nu! N-a făcut cursuri de portugheză, nici de fado. A făcut cândva canto la Școala Populară de Artă dar a ieșit fado-ul într-o zi, acum un an, din pieptul ei și-a zis: ”Rămâi aici, unde-i cald și bine!”. Ca să înțeleagă această nișă de nimeni explorată în România, a pornit înspre Portugalia, la Lisabona, la ocean, pe aleile și cârciumile unde se aud doar acorduri de fado. Și l-a asumat în totalitate și răcnind posesiv din pieptu-i plăpând a zis: ”Al meu ești!”
Cristina Dăscălescu este un om complex și demnă de toată invidia: plurivalența ei, te scoate din sărite dacă ești un leneș iremediabil ca mine. Pe lângă perfectarea zilnică a fado-ului, scrie poezii, face fotografie pe care o prelucrează în feluri diferite și pictează.
A călătorit în toată lumea (din Vietnam, Thailanda până-n toate statele Europei) timp în care a concluzionat că oamenii sunt frumoși, buni, utili dar ea ales să fie solitară. ”Îmi place solitudinea, nu singurătatea”, spune delicat Cristina. ”Să fii singur e una, să fii solitar e alta. A fost alegerea mea. Am nevoie să stau retrasă, să-mi rumeg ideile, gândurile și să le transpun în muzică”.
Profesor de literatură la Berești- Bistrița, Cristina le cântă elevilor, celor din comună care o invită. Are un repertoriu bogat care cuprinde doine, balade, muzică folk și populară. O voce versatilă, admirabilă și rămâi uimit de ușurința cu care jonglează vocal sunetele.
Acolo sus, cineva mă iubește dacă îmi trimite fado-ul tocmai acum de Crăciun, să mă întoarcă în anii copilăriei mele gri dar parțial fericite.
Promite-ne, Cristina, că n-o să-ți extinzi modestia până acolo încât să ții fado-ul numai pentru tine! Învață-ne cu el, actualizează-l și umple Bacăul cu vocea ta! Lumea trebuie să știe că exiști!
https://www.youtube.com/watch?v=xInBNLPgc0s

 

Un concept distinct , o filozofie proprie, un artist unic

ciprian-istrateGaleria ”Sara Good Art” e nouă între sălile de expoziție ale Bacăului. Dacă nu s-ar fi deschis, trebuia inventată. E locul unde orice artist, membru al UAP sau nu, poate expune. E un suflu nou pe care tinerii patroni l-au gândit cu mult înainte de a-l pune pe picioare. O imixtiune de mesaje exprimate în diverse forme: de la picturi la goblen, de la sculptură la bijuterii unicat.
De când am pășit acolo prima dată, am simțit că e locul care ar putea aparține oricui. Poate că galeriile UAP ar trebui să le imite conceptul de confort al unui vernisaj, sentimentul de posesie ”al meu, a mea” să simți că artistul pentru tine, spectator, vernisează și expune.
Expoziția de aseară care s-a desfășurat în Galeria ”Sara Good Art” m-a impresionat mai mult decât aș fi crezut că niște simeze cu portrete mă pot răscoli. E drept că în Bacău, portretiști se regăsesc într-un număr redus dar nu lipsa fizionomiilor în tablouri a creat surpriza ci modul în care artistul CIPRIAN ISTRATE gândește și pictează.
ciprian-istrate-si-irina-bacaoanuVenit din Piatra-Neamț, cu un palmares excepțional, pictorul se definește ca fiind un om care trăiește din arta lui și pictura este o formă de extindere a conceptului de libertate. Descrie, folosindu-se de silogism, noțiunea de libertate pură. Acea libertate care ne eliberează: renunțarea la fricile care ne stăpânesc și la care nu renunțăm din comoditate, lipsa unei desăvârșiri spre care ar trebui să tindem. Dar dorința de profundă eliberare nu îi e dată oricui; e muncă titanică cu sine și rezultatele vin anevoios.
Portretele zugrăvite pe pânze mari, de Ciprian Istrate, sunt de o claritate și o pricepere aproape nepământeană. Artistul a accentuat ochii și buzele: ” Mă interesează cel mai mult ochii și gura- sunt căi de comunicare. De aceea sunt cele mai vizibile elemente ale tabloului meu ”- spune el.
L-am întrebat pe profesorul Aurel Stanciu, prezent la vernisajul acestuia, în ce constă diferența dintre alți pictori și Ciprian Istrate. ”Uită-te atent la corectitudinea detaliilor și la suprafața lucrărilor! Trebuie să stăpânești bine portretistica, să te poți aventura pe o astfel de întindere. E foarte dificil. Și nu uita, băiatul ăsta până acum trei ani a pictat sfinți în biserici. E posibil ca ochii pe care îi admiri atât, de acolo să vină: din icoană”
Trebuie să revin, să revăd în liniște și să-ncerc așa cum îmi cere maestrul, să mă descătușez. Sunt un om încordat și merg de-o viață la pas cu temerile mele dar ieri seară, Ciprian Istrate, a tras un semnal care a ajuns până la mine, undeva-n străfunduri și poate e vremea să-mi cultiv, chiar dacă timid, libertatea.

 

Am ajuns de unde am plecat

bacaoanuO hartă roșie ca o tomată de import, coaptă cu japca. Am sperat naiv, până în ultima clipă, ca rezultatele nu vor fi în favoarea PSD și a partidelor-satelit care le țin trena dar n-avem noi norocul să scăpăm de pecinginea care se tot extinde și devine blestem!
Au ajutat la asta liberalii și restul partidelor plasate într-o dreaptă politică unde nu s-au făcut vizibili leaderi și n-au avut forța necesară să combată un colos manipulator ca PSD-ul care a mizat pe șubrezeala adversarilor și incapacitatea acestora de a replica cu aceeași aciditate.
S-a mizat pe sila de a vota, pe neștiința și indiferența tinerilor, pe încremenirea bătrânilor în vechile adorații.  Nici n-au sărbătorit cu fast: au prevestit cu mult înainte rezultatele care îi favorizau.
Ca orice penal mândru de dosarele sale, Dragnea a ieșit imediat după primele sondaje, să ne explice cum stă treaba cu demnitatea. Un mușchi nu i se mișca pe față. Avea un zâmbet de hienă care se joacă cu prada gata doborâtă. Dar ne-a promis bani mulți în buzunare, joburi bune și pensionari îndestulați. Discursul său avea ceva din al XI lea Congres al PCR.
Dacă cei care nu au votat, vor învăța ceva din rezultatele votului parlamentar de ieri, vom vedea. Eu tot mai cred că ar fi fost dreptul lor să-și exprime prin intermediul ștampilei, nemulțumirea, schimbarea și să fi amendat pe cei îmbogățiți pe seama noastră. Prezența lor ar fi făcut diferența și-ar fi îngenuncheat un partid care a ruinat istoria post-decembristă a României.
Poate peste 4 ani vom fi mai mulți, mai coagulați și mai sătui și vom vota într-un procent care să spulbere PSD-ul. Nu ne era dor de Ponta, Androneasca, Șova, Zgonea…dar lipsa multor ștampile, ni-i aduce din nou în prim plan.
Până atunci, vorba artistului Zărnescu, reactualizați-vă cunoștințele de limba rusă! O să fie utile.

Și Petru Valter e al nostru

Teatrul de Animație BacăuS-au acordat de-a lungul timpului, titluri de ”cetățean de onoare” cu basca-n mână, ca la pomană. Mă uit pe nesfârșita listă a Primăriei și găsesc printre personalități care-și merită rangul, personaje cărora nu li s-ar cuveni nicio aducere aminte cât despre o numire atât de onorantă, nici nu poate fi vorba.
Radu Bogdan Ghelu, prin fundația interetnică pentru cultură și artă ”Ion Ghelu-Destelnica” așază la loc de cinste, o personalitate a teatrului băcăuan de animație: PETRU VALTER.
Actor și regizor al multor spectacole care au încântat zeci de generații, romașcanul devenit băcăuan, a avut geniul inovației. De la inventarea unor mijloace artistice, a revoluționat sistemul de trape hidraulice al scenei de teatru, a brevetat scena hidraulică aducând animația teatrală băcăuană, pe primele locuri din țară. A reușit să facă spectacol, nefolosindu-se de dialoguri, servindu-se doar de simboluri și sunetele muzicii, iar această formă regizorală proprie a dat un sens nou teatrului de animație.
Se pot enumera o mulțime de implicări artistice și tehnice pe care Petru Valter le-a adus scenei băcăuane și cei care au fost copii sau adolescenți în perioada de grație a Teatrului de Animație Bacău, își pot aminti ce spectacole de răsunet aveau loc în orașul nostru! Și totul se datora acestui om care și-a dedicat viața întreagă jocului, inovației și luminarea vremurilor sumbre pe care comuniștii ”ni le-au dăruit”.
Haideți că se poate, dragi edili! Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Să așezăm artistul, regizorul, inventatorul Petru Valter, acolo unde îi este locul: printre celelalte personalități care au marcat cu ceva existența orașului.
Aveți decența să nu-l plasați între Sechelariu și Liciu sau între sportivi cu bronz la Balcaniadele de la Soci! Aveți în vedere calitatea…care face diferența.

Spitalul Bacău- o văgăună odioasă și deteriorată

centrul-de-recoltare-sange-bacauE dimineață și nimeni nu răspunde pe un ton civilizat dacă i se cere o informație. Infirmierele și asistentele se plâng una-alteia cât de stresantă e munca lor și că s-au săturat de cloaca asta. Vorbesc în fața pacienților ca și cum nu s-ar afla acolo și-i drăcuie cu spume.
Pacienții se fac că n-aud și lanțul vicios continuă.
M-am uitat în jur și aproape că le-am dat dreptate: curtea spitalului e plină de câini slăbănogi care imploră din priviri ceva de mâncare, în jur e numai boală, tristețe, frunți încruntate, gemete și imagini dezolante.
Un miros greu de vechi, lipsa igienei minime, pereți care se cojesc, balamale ruginite, mese și scaune din vremurile comuniste, perdele urâte și flendurite, calorifere de fontă unde praful zace-n voie.
Întâlnesc un asistent mai agreabil și după ce îi cer informațiile de care aveam nevoie, îl întreb de ce e atâta mâhnire în locul ăsta? Îmi spune că lucrează mult, în stres, sunt prost plătiți și secțiile nu sunt utilate corespunzător. Dă din mâini a lehamite și spune ”Bine că-și fac campanie electorală cu spitalul, se trag în poze în vreo secție nou construită și cu asta rămânem
Când m-am văzut ieșită din grota pe care m-am temut să n-o visez, Parcul Cancicov, mi s-a părut  Eden.
Când faceți campanie electorală, stimați politicieni, pozați-vă peste tot, nu fiți selectivi! Nu mai crede nimeni pozele frumos colorate!
Și nu uitați, bolile-s pentru toată lumea!