Arhiva categoriei: Una, alta…

Una, alta…

Sportul, înjurătura și bătaia nu au nimic în comun

Foto: VEM

Au până în paisprezece ani. Unele sunt dolofane, cu pulpe, țâțe, coapse de femei mature. Altele sunt osoase, nedefinitite, cu forme normale pentru vârsta lor. Nu toate știu să alerge corect, nu au viteză și nici tehnică dar important e că fac sport, se mișcă, se dăruiesc echipei.
Sportivii care sunt încă în școala generală, se sacrifică: au potop de teme, nu le rămâne vreme de copilărie adevărată și îi crezi când se plâng de epuizare la vârste atât de fragede.
La meciul junioarelor 3 care a avut loc între CSS Bacău și CSH Art Galați, am plecat la pauză, ca să evit pușcăria sau amenda penală. Aș fi vrut s-o ciufulesc pe antrenoarea gălățencelor, o femeie cu trăsături de bărbat care chema din când în când, în timpul meciului, câte-o fată pe care o ”atenționa” cu palme și înjurături. Performanța nu creștea, după ce se întorcea în teren, dimpotrivă…și ca drept rezultat, au fost învinse cu 28-19.
Striga ca o apucată ”Amaliaaaaa” și biata copilă mai rău se dezorieneta de frică. Trist e că părinții câtorva se aflau în tribune. Făceau galerie echipei, aplaudau și nu-i deranja vita care le ”educa” copilul cu ghioaga, ca-n comuna primitivă.
E știut faptul că foarte puține ajung să facă sport și după examenul de capacitate sau după Bac, renunță. Așa că, pocităniilor care în loc să mergeți la o consiliere psihologică, vă rezolvați frustrările bătând copii, trebuie să știți că niște suflete nevinovate, nu trebuie să constituie neapărat obiectivele voastre în proiectele cu primăriile, de unde vă trageți purcoaie de bani!
Violența naște violență și voi puneți umărul la acest fenomen în lanț.
Educați-vă copiii pe care îi aveți în grijă că sportul înseamnă respect, viață ordonată, dinamică de grup, nu bătaie și invective! Metodele astea sovietice trebuie să dispară!
Încercați să vă bucurați și să apreciați jocul și nu scorul! Nu joacă-n Liga Campionilor și nici la Mondiale! E un concurs oarecare unde și cel care pierde, câștigă.
Am plecat la pauză uimită și scârbită.Ce vedeam acolo nu era sport- era presiunea unei femei neîmplinite și neconsolate, pusă nefiresc, pe umerii unor copii care merită toate aplauzele pentru dăruirea lor.

(Fotografii: Sport24 Bacău)

Articol fără fond dar cu substanță

– Florian Lipan-

N-am reușit să obțin un interviu de la el. Inițial n-a vrut, apoi a vrut dar nu era de acord cu ”întrebare- răspuns”, pe urmă mi-a povestit câte ceva despre tehnica monumentală dar pe mine mă interesa el. În fine…rezultatul a fost aproape nul.
Știu despre el că îl cheamă Florian Lipan, că nu este absolvent de ”Arte”, că nu este în UAPR dar că e un bestial, talentat și uimitor pictor.
Am văzut cum lucrează în frescă și n-aș mai fi plecat de lângă el. Nu numai că eram curioasă de tehnica în sine dar răbdarea cu care îngrijea, ștergea, sclivisea fiecare centimetru, mi s-au părut sisifice.
Nu-mi luam ochii de pe mâini. Ce mâini! Deloc androgine, nepotrivite unui tip înalt, bărbos…
El poate picta orice. I-am văzut și portretele și peisajele…e interesant cum își personalizează pictura cu puncte albăstrui. E amprenta și semnătura lui.
Un mare artist din păcate cunoscut doar în mediul artiștilor. Nu s-a scris despre el, nu a fost mediatizat și nici întrebat de condiția lui artistică. Aș fi vrut cu drag să fiu eu prima dar n-am reușit întru totul.
Dionis Pușcuță (artist plastic) spune despre Florian Lipan: ”Desenul vine din el. Are o extraordinară libertate în pictura monumentală. Părerea mea este că în Bacău, nimeni nu-l întrece în iconografie

(Fotografie realizată de Lucian Popa)

Prostul fără smartphone e ca Miami fără Beach

Mă convoacă la o discuție care cică e ”interesantă rău, Irino!”. Din politețe nu-mi scot telefonul din poșetă, gândindu-mă că nu-i frumos să fac conversație sau să răspund mesajelor în timpul dialogului. Bifez ”mute” și ne punem pe vorbe. De la jumătatea primei fraze, îi încep alertele de mesaje iar sunetele-s date la maxim. Mă cam destabilizează dar încep și reîncep fraza, m-arăt un pic deranjată însă omul nu se prinde. Poate crede că mă extaziază intervențiile astea sonore care de fapt îmi fut creierii. Dar vai! Omulețul dă și like-uri imaginilor ba trântește și-un share la videoclip.
S-alege praful de discuția noastră. Mă mănâncă pielea de nervi și mă culpabilizez coleric  ”Ce naiba caut eu aici?”
– Poate te deranjez. Văd că ai treburi mai importante. Vorbim noi…
– Ah, nuu! Mai dau așa câte-un like să vadă lumea că n-am murit.
Pentru mine murise. Mai vede vreun salut de la mine doar dacă-s în toane bune.
– Am plecat. Mă grăbesc. Nu-mi văd capul de treburi.
Mi-am luat poșeta, sacoul și eșarfa și dusă am fost!
Ieri l-am văzut în magazin. Împingea coșul de cumpărături cu burta că ambele mâini le ținea pe telefon. Probabil dădea like-uri. Asta știe să facă cel mai bine.
Dependent demn de milă…

Progresul zilnic al ignoranței

-Maică de la Mănăstirea Tisa Silvestri-

Timp de trei zile, în muzeu a avut loc Atelierul de Iconografie, inițiat de părintele Bogdan Antohi de la Parohia Fundul Tutovei.
Nu sunt nici pupătoare de moaște și nici nu-mi julesc genunchii prin biserici. Contez pe bunul simț și mila pentru ceilalți. Dacă pot întind o mână de ajutor, dacă nu, trec mai departe, nu dau cu pietre în nimeni. Nu pot spune că mă conduc după canoanele Bibliei, c-ar fi o ipocrizie din partea mea.
Însă, prin prisma artei, ceea ce am văzut în muzeu în aceste zile, mi-a conturat ideea de pictură bisericească. Și am concluzionat că este deasupra tuturor formelor de pictură. Nu numai că sunt tehnici dificile și necesită fiecare operație așteptare, răbdare dar pictorii sunt încărcați într-un fel anume pe care nu-l pot descrie.
Printre artiști s-a aflat și Marius Ghinescu, băcăuan, absolvent al Colegiului de Artă, la clasa Ion Burlacu. Marius pictează cam de vreo cinșpe ani pe la Athos, Cipru, Roma…e renumit un picuț, zic eu. Ion Burlacu spune de asemeni, ”Marius Ghinescu, fostul meu elev, era un geniu în pictura monumentală, încă de la clasa a V a”. Numai că ce să vezi?! Nu numai că Bacăul n-are nicio icoană de-a lui dar în timpul atelierului de iconografie, o singură clasă de la ”Artă” s-a deplasat să vadă cum se lucrează icoana, în viu. Pe restul, nu i-a interesat fenomenul. Sunt pe acolo niște profesori plini de sine care consideră că elevul e artist numai dacă-i predă el, restu-s novici și nu merită atenție.
Profesorii sunt cei care au în cârcă formarea elevilor și educația lor. Când se petrece un eveniment de o așa amploare și tu nu-ți iei clasa să treci strada să le arăți maeștri ai icoanei, ești un ignorant și-un arogant.
Dar arta merge mai departe…cu bursuci închistați sau fără.

Later edit: Las`c-a venit profesorul univ. Tudor Constantin de la Universitatea George Enescu, din Iași, doar pentru acest atelier, pe care la finalul vizitei l-a catalogat ca ”excepțional”

(Fotografie realizată de Lucian Popa)

Așa oraș, așa figuri

Ce aspect dezolant are jegosul ăsta de oraș care cade de pe hartă! Ghenele arată ca ibrice fierbânde cu cafea contrafăcută, câini cu picioare rahitice care-ți rup inima de milă iar citadinul se găsește doar în  pretenția pe care o numim ”asfalt”, cu accent de orășean plin de ifose…asphalt, vezi, Doamne!
Poate că vara mai păcălește atmosfera, se mai luminează mortăciunea din noi dar toamna aduce naturalețea și fața reală a orașului și-a morțiilor vii care-l locuiesc.
Lume cu riduri adânci de expresie, moace infatuate în sărăcia lor, le plouă și le tună în fiecare secundă a vieții ca și cum viața îi fute-n gură și sunt constrânși să meargă la pas cu violul ca-ntr-un ordinar secret! Un zâmbet nu ți-ar da niciunul, nu primești un salut din inimă și nicio vorbă bună! Din ochii iscoditori și privirile arogante nu primești nici măcar compătimirea că ești semenul lor.
Cuiva, acolo sus, îi convine. Cu cât mai izolați, mai idioți și lipsiți de pretenții e norodul, cu atât mai liniștită-i domnia la palat!
Mecle de datornici vânduți, sclavii ratelor și dobânzilor, deținători de apucături maladive, ZÂMBIȚI! Fie și pentru gimnastica facială sau pentru că nu merită cel cu care vă intersectați, tristețea voastră morbidă!

Refuz să fiu un produs!

Costică, taică-meu era comunistul cel mai înfocat pe care-l știu. Avea momente în care îi depășea pe Ceaușescu și Dej. Când se cânta imnul la radio, nu stătea în cur ci se proptea solemn ca stâlpul, revărsând respect pentru comunism, prin toți porii. Niciun ochi ascuns nu-i măsura atașamentul față de partid dar el epata ca un haiduc, pe un drum de el croit încă de la instaurarea guvernului Petru Groza.
A încercat să mă contamineze și pe mine cu slugărniciile lui dar nu i-a reușit niciodată. De la 15 ani știam istorii adevărate despre liberali și țărăniști și mi-erau urechile antene parabolice când auzeam despre rege.
Mi-am format vederile politice de una singură. N-am intenționat niciodată să-i fiu împotrivă, n-am fost Gică Contra ca să-i atac lui ficații, am fost pe drumul meu, pentru că am avut o logică proprie. Am citit alte cărți decât el, mi-am ales un anturaj care nu era pe gustul lui și am făcut alegerile pe care le-am considerat umane. Comunismul mi s-a părut întotdeauna un păcat și o corvoadă a societății și nimic nu mi s-a părut mai nedrept decât să te naști într-un stat unde libertățile sunt suprimate.
Azi sunt la fel. Țin puțini oameni în jurul meu. Eu nu-s cu turma și gloata. Decât măscărici slugarnici, prefer prietenia câtorva sau singurătatea.
Mi-e clar că par ciudată în ochii multora dar mă simt bine așa. Sunt obișnuită de copilă, să mă piș contra vântului. E fel meu de a fi, e natura mea, sunt limitele pe care numai eu le-am stabilit. Asta a însemnat la mine, libertatea. Acum, când anii au trecut pot spune cu sinceritate: s-a meritat, cu toate pierderile suferite.
Nu puteam fi decât perdantă când m-am decis să mă încumet la un astfel de drum. Trăiesc într-o societate în care rândurile scrise mi-au adus antipatii, degete incriminatorii și etichete. De cealaltă parte, combatanții mei, au câștiguri materiale. Eu nu le-am vrut.
N-am să schimb eu mentalități, nici societăți, nici optica celor care văd viața într-un fel obscur dar știu că am strigat, prin litere, cât am putut: ”REFUZAȚI SĂ FIȚI PRODUSUL UNEI SOCIETĂȚI CARE VĂ VREA UMILI ȘI CORUPȚI! PLATA O FACEM CU TOȚII MAI TÂRZIU SAU MAI DEVREME!”

Oscar Aizic- un veritabil domn

oscar aizicA fost renumit în oraș de-a lungul anilor și orice afacere a construit, a fost un real succes. Un om discret, neimplicat în politică care a întins o mână și evreilor (din a cărei comunitate face parte) dar și ortodocșilor și nu a pus bariere între religii. A ajutat constant parohia Fundu Tutovei și a contribuit la construcția ei. A întins o mână de ajutor oricui i-a cerut-o și dintre cei care l-au cunoscut pe Oscar Aizic, nimeni nu poate susține decât că a fost un om exemplar, de o blândețe și o bunătate rar întâlnită.
Marca ”Oscar Aizic” este distinctă prin rafinament, onestitate și bun gust. Dacă e să privim spre succesele firmei ”Agroindustriala”, spre Hotelul ”Dumbrava”, Terasa ”Dumbrava-Cancicov”, vom observa că omul de afaceri OSCAR AIZIC a fost curajos, remarcabil și a ținut să-și diferențieze proiectele de celelalte instituții și locații, prin unicitatea conceptelor sale.
Cum casele de patrimoniu ajung ruine și nepăsarea pentru istorie și memorialistică e la ordinea zilei, am văzut salvarea Casei Cancicov, când Societatea ”Agroindustriala”, reprezentată prin Oscar Aizic, a cumpărat-o de la moștenitorii Georgetei Cancicov. Am știut că măcar această bucată de istorie, se va menține mult timp în tabloul urban. Știam că acest om va păstra, va recondiționa, va da o față nouă și solidă, acestui monumental reper istoric.
Dacă astăzi, într-o zi frumoasă a unui început de Septembrie, OSCAR AIZIC a plecat la ceruri, nu-mi rămâne decât tristețea pierderii unui băcăuan- apreciat de creștini, iubit de evrei- care ar fi putut constitui modelul multora care se întreabă cum arată portretul unui autentic domn.

E-atâta lume…

Scary female silhouette

E-atâta lume în ceață, obtuză, mulțumită cu nimic dar tihnită-n prostia ei! Cel limitat intelectual se teme să forțeze granițe: adevărul e doar la el, realitatea el o stabilește cu o gestică bogată, incomodă, gratuită și de prost augur. O abundență motrice care obosește interlocutorul. Un discurs șleampăt, confuz, îngălat plin cu proverbe: ”Capul plecat…”, ”Fă-te frate cu dracul…” girează condiția de hoțoman și descurcăreț ca pe-o onoare, mizând mai curând pe-o burtă îndestulată decât pe moralitate. Mă tem de ei într-un fel. Știu că-i parte a unei intenții colective. Ca el gândesc din ce în ce mai mulți și mă sugrumă ideea că nicicând nu se mai însănătoșește societatea.
Fug cât pot. Eu și alții. Ne ținem mințile cu greu de teama smintelii.
”Când s-o sfârși?”, ”Până când?”
Eu nici nu mai pun întrebări. Ipostaza de robot care se miră, întreabă și răspunde, m-a ostenit. Parcă înot în miere polifloră. Pe mal, guri schimonosite râd de mine. Nici nu mă înec, nici la mal n-ajung. Plutesc în derivă în timp ce alții se-nvârt în scaune directoriale, din piele fină, crezând cu tărie că i se cuvin.
E răsplata pentru ”capul plecat…”

Marcică, hai să fumăm o țigară-n balcon!

tigara marcicaO mână de om, de nici patruj` de kile avea vocație de eroină. Nu pentru că ar fi mers cu sacrificiul până la Dumnezeu dar ducea la necazuri, lacrimi și bătaie ca un colos. Mă purta și pe mine în negura asta și, paradoxal, îmi preda lecții cum să procedez să n-am viața ei. Era specialistă-n sfaturi dar pentru sine nu ridica un deget. M-a târât de bună voie prin amărăciunea ei și sentimentul pe care mi-l amintesc cel mai des era mila și neputința. Muream de mila ei și nu puteam schimba nimic. Când am crescut și am vrut s-o iau de acolo, nici nu mai era capabilă de revoltă. Mergea la pas cu drama ei de parcă avea confidențe cu vreo contesă.
Am privit-o și cu ură de multe ori. O blamam pentru viața mea nenorocită. Mi-era milă de toți de toți din jurul meu și știam că numai Marcica ne-a pecetluit viața în felul ăsta.
Am încetat s-o învinovățesc. O mai fac uneori în gândurile mele. Dar mila n-a dispărut. Îi văd mânuțele osoase cum toarnă apă florilor: ”Beți, fetele lui mama!”. Doar eu și florile, în casa aia, beam apă. Când trec pe sub balconul ăla, nici nu mă pot uita în sus. Plâng instantaneu de mila mea…de mila lor…
Dacă m-aș uita, aș vedea imaginea mea și-a maică-mii cum fumam noi fără filtru și beam cafele făcute din zaț fiert și răsfiert cu gust de sosete din poliester.
Nu m-am împăcat nici azi cu trecutul. N-am atâta putere și nici înțelepciune. Nu mă uit niciodată prin albumele cu fotografii și nici la cimitir nu mă duc. De câte ori am fost, am plecat devastată. N-am genialitatea lui Bacovia să mă simt vie printre morți!

Aroma de la colț

mau caffeAm renunțat la cafea de câteva luni. Așa cum nici lăsatul țigărilor n-a fost treabă ușoară, un chin a fost și lipsa cafelei, dimineața. Întotdeauna am considerat că după cele șapte zile în care Dumnezeu a făcut lumea, cu siguranță într-a opta, a creat cafeaua. Recunosc, dimineața arată searbăd cu ceai de plante și nu mă simt complet trează nici după două ore dar așa am decis, mai mult să-mi testez voința. Și a mers….până-ntr-o zi.
Venind de la Cora, pe la Adriatica, colț cu Miron Costin, o aromă de cafea se juca cu voința mea de fier până atunci, am cedat ca un cățeluș docil și mi-am zis să termin cu restricțiile. Până la urmă doar cafeaua-n lumea asta justifică existența cuvântului ”aromă”. De ce m-aș priva de ceva cu iz de Rai?
Shop-ul lui Cezar se numește ”Mau Cafe”. Ciudat e că-n siglă are un chinez dar nu-i vorba despre Mao Tze Dong ci de mâța profesoarei din liceu pe care o chema așa.  Din interior se aude muzica radioului. Îl ține pe Cultural  Îmi place locul. Cezar e volubil și cafeaua e tare bună…dependența-i gata!
20428118_10208173714015141_1486723363_nSunt din nou pe făgașul normalității: în fiecare dimineață beau cafea de la ”Mau” și pentru că nimic nu-i mai dulce ca o cafea amară, Cezar știe: ”Tot fără lapte, tot fără zahăr?”, ”Tot. Mereu, zilnic, întotdeauna”. Am vervă, trăiesc, scriu și iubesc din nou diminețile.
Mai bine ESPRESSO decât DEPRESSO!

A spus-o și Elvis

Eliza judeu– Te-ai născut în`77, soro…eu, pe-atunci eram devastată de cutremur…La mișto, mie mi se părea c-am dansat cu japca-n martie, pe patru.
– Nu, fată! A fost decret de la Tennessee, dat de Elvis: ”Bă, fiți atenți, mor eu acuși, peste câteva zile dar la Cluj, se va naște o stea- Eliza a lui Judeu”, că  cineva trebuia să-l înlocuiască și pe ăsta. M-am sacrificat eu.
Dă-i cu bere, dă-i cu suc (dar mai mult bere) am ajuns la concluzia că, da…s-a născut o stea.
Se urca asta mică pe statui, dădea din mâini, recita când în românește, când în franceză (că-i și deșteaptă) și maică-sa, n-a mai avut nicio putere s-o dea jos cu vorba bună și a realizat că numai actriță poate ajunge, că prea trage la vorbit în public, gesticulat și recitat.
Azi împlinește patruzeci de ani, e actriță-director al teatrului din orașul meu și-i datorez o mulțime de stări, emoții, râs, plâns.
Știu că teatrul are o altă față de când e condus de ea. Se simte iz de revoluție.
Știu că e onestă până-n rărunchi și că i se reglează tensiunea, pulsul și glicemia, numai pe scenă.
E-a noastră! Să ne trăiască!

Ofițeri și surogate

1and1is3După ce s-au plictisit de industrie, unii subingineri, maiștri de producție și frecători de mentă, și-au spus brusc: „Bă, pe mine m-a visat mămuca-n haina statului. Mă duc să-i ‘plinesc visul”. De aceea, în toate structurile bugetare și-ale Ministerului de Interne, găsești gherțoi nepregătiți, obezi, limitați. Ăștia-s specia cea mai slinoasă: bagă la urgență facultăți,  cursuri, mastere și firește, supraviețuiesc în sistem, pupându-şi superiorii în cur. De oamenii ăștia, nimeni n-are loc. Omniprezenți, ei sunt acolo unde alții nu-s. Duc mecanic palma-n chipiu fără motiv și „Să trăiț’, șefu’!”, e expresia pe care și-n somn o rostesc. Un fel de prostu’ satului cu ifose care-și așteaptă pensia la cincizeci de ani și care va avea pretenția să-l strigi prin grădină „dom’ colonel”.

De cealaltă parte, se află ofițerul cu ștaif, absolvent de liceu militar și academie, pe care îl recomandă talentul și pregătirea dar care…are același grad cu subinjineru’ din uzină și poate că e inferior ca funcție din rațiuni lesne de înțeles: e vertical, e bărbat și  n-ar peria superiorii și nici n-ar sta umil în ușa vreunuia. Așteaptă cuminte o numire în funcție și nu ține neapărat s-o aibă. Nu are ca obiectiv să stăpânească și  să-și comande colegii. Din păcate,  funcțiile vor fi mereu ale parveniților și asta pentru că finețea nu-i în fișa postului.

Poți face ușor diferența între ei: îi despart biblioteci, coerența în comunicare, modestia și toleranța. Pentru că, ce sa vezi? Omul provenit din producție, o dată văzut cu uniformă și caşchetă, devine ostil si mă-sii, după sintagma: „Mârlanul când se vede-n haina statului,  prima dată o arde pe mă-sa”.

Plină lumea de voi, căpușelor!