Arhiva categoriei: Una, alta…

Una, alta…

Mă protejez de frig și zeflemea

Am stat la geam de data asta. Am privit din casă cum se adunau demonstranții. Cald în casă, muzică, fursecuri cu stafide pe-un platou…
Am ieșit iarna trecută în ger. Am stat pe-afară până spre dimineață, am răcnit cu ură, îmi înghețase și sufletul în mine și dacă aș fi plecat mi se părea că trădez cauza mea și-a celor mulți.
Tremuram colectiv și ne ieșeau vălătuci de aburi din guri. Blamam PSD-ul, pe Dragnea, pe Grindeanu și Iordache și toate scursurile care ne-au adus în stadiul în care suntem.
Am răcit, nu mi se încălzeau picioarele nici a doua zi și m-am îmbolnăvit de plămâni. M-am umflat de Fervex, Paracetamol și de ceai cu lămîie. Am pățit toate astea și mi s-a părut normal să mă sacrific. Niciun om normal la cap n-ar trece cu vederea atâta nedreptate. Oamenii ăștia ne opresc din evoluție, spurcă democrația și drepturile noastre și își fac legi care să-i salveze de pușcărie. Emanațiile lor jenante ne spun că furtul și corupția sunt de bine, ba mai mult sunt ”blană”-n CV.
Nu s-a schimbat nimic de-atunci. Doar apelativele: din ”Soros-iști” în ”membrii statului paralel” .
Am avut ieri cea mai indiferentă poziție față de oamenii cu care am stat odată în stradă: i-am privit din casă, prin geam, le-am dat ”Like” și ”Wow!” și m-am simțit ca o indolentă patetică. Mi-am propus nepăsare și absență pentru că am văzut de iarna trecută, cum totul e-n zadar. Suntem condamnați de câțiva ticăloși, să încremenim într-o baltă colorată în roșu sângeriu, decorată sarcastic cu degete mijlocii care ne pricopsesc cu ”Muie, bă!”
Eu n-am ieșit aseară în Piața Tricolorului și nu-mi laud atitudinea. Dar sufletul și indignarea acolo mi-s. Nici ură nu mai am. Doar un gol…

Ghete-n dar cu surâs

Acolo unde-s lacrimi și întristare, e și Tania Diaconu. Trebuie să intervină ștergând obraji. O face din instinct. Un altruism necondiționat, o implicare cu suflet și o energie în a aduna oameni de bine, cum rar întâlnești!
Mâine, 1 Decembrie, Asociația „Totul pentru un surâs” administrată de Tania în parteneriat cu sponsorul principal Family Film vor dărui încălţăminte de iarnă tuturor celor 50 de copii orfani, abandonaţi sau proveniţi din familii
dezorganizate, care sunt îngrijiți la Asociația Casa de Copii Sf. Maria. Evenimentul caritabil va fi învăluit de un spectacol de magie, umor,dulciuri şi baloane cu heliu.
La rândul lor, copiii vor susţine diverse momente artistice în cadrul unui spectacol de poezie şi cântece de iarnă sub îndrumarea măicuţelor care îi ingrijesc zi de zi.
Participanţii se vor putea bucura de atmosfera colindelor şi de expoziţia cu lucrări ale copiilor.
Evenimentul face parte din cadrul campaniei “Celebrăm viaţa. În fiecare zi.”, campanie de conştientizare şi sprijinire a copiiilor cu dizabilităţi psihice /fizice,
victime ale violenţei în familie, orfani sau abandonaţi.
Partneri/sponsori: Agricola, Cora, Smart Business, Tent for Event, Marelbo, Academia de Lifestyle by Diana Avasalcei, Cris Cakes, Barleta, Grădiniţa Pinochio, Sammy, Mikado. 
De sărbători, unii chiar fac fapte bune și nu folosesc sloganuri în chip superficial. Să-ți îndrepți gândurile și la suflete pe care soarta nu i-a favorizat, e o noblețe și un gest mai mult decât uman.
Toată admirația pentru Tania Diaconu și pentru surâsul dăruit celor ce au nevoie de el. Ea e în stare să facă…”Totul pentru un surâs”. Îi cunosc optimismul și dăruirea. Copiii care îl vor primi, vor simți sinceritatea și devotamentul căci toți cei implicați, o fac cu sufletul, cu inima, cu fapta!

Prietenia lor- un câștig pentru cultura băcăuană

Au făcut într-un timp scurt ce n-au făcut alții în ani de zile. Au creat și au produs material de înaltă calitate care va rămâne peste timp drept mărturie a culturii băcăuane.
O mână nevăzută a adunat la un loc: un pictor cu o cultură vastă și o iubire nebună pentru arta plastică, un fotograf prea talentat și idealist pentru vremurile pe care le trăim, și un om al literelor căruia nu i se potrivea mai bine decât rolul de muzeograf al casei memoriale ”George Enescu” de la Tescani.
Ei trec peste minusurile pe care zona culturii le are, peste lumea celor care nu crede în șansa optimistului, peste piedici financiare și ajung să încheie fiecare eveniment cu sincere aplauze.
Dionis Pușcuță, Ovidiu Ungureanu și Emil Berceanu constituie noua avangardă a artei băcăuane și după evenimentele la care am participat, am realizat că băieții ăștia  merită admirația noastră. Nu fac ceva de fațadă, nu imită, nu au defectul celor care, profitând de fotoliul cald al culturii, obțin bani și nu produc nimic notabil.
Poate că proiectele lor au o finalitate remarcabilă tocmai pentru că nu există nicio autoritate superioară care să le dea directive, să le confirme sau infirme, ideile. O fac de capul lor și o fac excelent.
O trezire la realitate, un inedit și o gură de aer curat ca de salină.
E nevoie de băieți inteligenți, inventivi și dinamici, nu? E păcat să li se pună piedici.
Ăstora dacă le dai aripi, cine știe unde ajung?! Vor schimba fațada prăfuită și desuetă a artei, vor face ca galeriile să se umple de vizitatori care de drag și de curiozitate vin sau poate că vor fi exemplu pentru cei care merg pe-o constantă plictiseală a realității artei, încât nu mai fac diferența între calitate și maculatură.

Nu știu să fiu altfel!

Când cineva postează un caz al vreunei persoane aflate în nevoi, Claudia e acolo! O inviți, n-o inviți, ea participă. Se implică financiar, trimite mâncare, rechizite, hăinuțe, pornește la rândul ei campanii de întrajutorare.
Toată lumea îi cunoaște bunătatea și altruismul fără limite. E ca un înger sau ca peștișorul auriu pe care îl poți ruga orice. Aduce zâmbete amărâților și zice că altfel nu poate fi, că n-ar sta impasibilă atunci când e vorba despre suflete chinuite.
Într-o lume în care nimeni nu-ți mai întinde o mână, în care toată lumea are un interes, fata asta se dedică cu toată ființa și nu dorește să fie mediatizat nimic. Dăruiește și atât.
Haterii ar putea spune că n-are altceva mai bun de făcut. Ei, nu! Claudia este soție, mamă a trei copii și are destulă treabă cu educația și îngrijirea lor. S-ar mai putea spune că ”Are bani; are cu ce!”. Nu știu cum stă financiar că nu merg până-ntr-acolo cu întrebările dar știu că sunt o mulțime de oameni avuți care n-au dat o pâine cuiva și nici nu s-ar încurca cu necăjiții ca să nu-și destabilizeze karma.
Vrei o echipă de curățenie a orașului? Claudia e acolo! Vrei să educi o familie și să-i arăți că-n lumea asta mai există și amabilitate și că mai sunt unii care se sinchisesc de tine? Claudia zice: ”Hai!”. Bunătatea nu poate fi simulată. Îți pasă sau nu-ți pasă de semenul tău.
Am întâlnit foarte rar suflete cu adevărat nobile, înzestrate nativ cu bunătate, de aceea Claudia Dumitru mi se pare un profil aparte care trebuie răsplătit măcar cu câteva fraze.
Poate că, vorba lui Platon, căutând binele altora, îl descoperim pe-al nostru.
Haideți să ne fie Claudia Dumitru, exemplul pe care ar trebui să-l imităm!
Bunătatea te face frumos și fizic, te luminează.
De-aceea răutăcioșii au întotdeauna figuri respingătoare și reci.
Și mai este undeva și-o răsplată, vorba lu`mămăița!

Sportul, înjurătura și bătaia nu au nimic în comun

Foto: VEM

Au până în paisprezece ani. Unele sunt dolofane, cu pulpe, țâțe, coapse de femei mature. Altele sunt osoase, nedefinitite, cu forme normale pentru vârsta lor. Nu toate știu să alerge corect, nu au viteză și nici tehnică dar important e că fac sport, se mișcă, se dăruiesc echipei.
Sportivii care sunt încă în școala generală, se sacrifică: au potop de teme, nu le rămâne vreme de copilărie adevărată și îi crezi când se plâng de epuizare la vârste atât de fragede.
La meciul junioarelor 3 care a avut loc între CSS Bacău și CSH Art Galați, am plecat la pauză, ca să evit pușcăria sau amenda penală. Aș fi vrut s-o ciufulesc pe antrenoarea gălățencelor, o femeie cu trăsături de bărbat care chema din când în când, în timpul meciului, câte-o fată pe care o ”atenționa” cu palme și înjurături. Performanța nu creștea, după ce se întorcea în teren, dimpotrivă…și ca drept rezultat, au fost învinse cu 28-19.
Striga ca o apucată ”Amaliaaaaa” și biata copilă mai rău se dezorieneta de frică. Trist e că părinții câtorva se aflau în tribune. Făceau galerie echipei, aplaudau și nu-i deranja vita care le ”educa” copilul cu ghioaga, ca-n comuna primitivă.
E știut faptul că foarte puține ajung să facă sport și după examenul de capacitate sau după Bac, renunță. Așa că, pocităniilor care în loc să mergeți la o consiliere psihologică, vă rezolvați frustrările bătând copii, trebuie să știți că niște suflete nevinovate, nu trebuie să constituie neapărat obiectivele voastre în proiectele cu primăriile, de unde vă trageți purcoaie de bani!
Violența naște violență și voi puneți umărul la acest fenomen în lanț.
Educați-vă copiii pe care îi aveți în grijă că sportul înseamnă respect, viață ordonată, dinamică de grup, nu bătaie și invective! Metodele astea sovietice trebuie să dispară!
Încercați să vă bucurați și să apreciați jocul și nu scorul! Nu joacă-n Liga Campionilor și nici la Mondiale! E un concurs oarecare unde și cel care pierde, câștigă.
Am plecat la pauză uimită și scârbită.Ce vedeam acolo nu era sport- era presiunea unei femei neîmplinite și neconsolate, pusă nefiresc, pe umerii unor copii care merită toate aplauzele pentru dăruirea lor.

(Fotografii: Sport24 Bacău)

Articol fără fond dar cu substanță

– Florian Lipan-

N-am reușit să obțin un interviu de la el. Inițial n-a vrut, apoi a vrut dar nu era de acord cu ”întrebare- răspuns”, pe urmă mi-a povestit câte ceva despre tehnica monumentală dar pe mine mă interesa el. În fine…rezultatul a fost aproape nul.
Știu despre el că îl cheamă Florian Lipan, că nu este absolvent de ”Arte”, că nu este în UAPR dar că e un bestial, talentat și uimitor pictor.
Am văzut cum lucrează în frescă și n-aș mai fi plecat de lângă el. Nu numai că eram curioasă de tehnica în sine dar răbdarea cu care îngrijea, ștergea, sclivisea fiecare centimetru, mi s-au părut sisifice.
Nu-mi luam ochii de pe mâini. Ce mâini! Deloc androgine, nepotrivite unui tip înalt, bărbos…
El poate picta orice. I-am văzut și portretele și peisajele…e interesant cum își personalizează pictura cu puncte albăstrui. E amprenta și semnătura lui.
Un mare artist din păcate cunoscut doar în mediul artiștilor. Nu s-a scris despre el, nu a fost mediatizat și nici întrebat de condiția lui artistică. Aș fi vrut cu drag să fiu eu prima dar n-am reușit întru totul.
Dionis Pușcuță (artist plastic) spune despre Florian Lipan: ”Desenul vine din el. Are o extraordinară libertate în pictura monumentală. Părerea mea este că în Bacău, nimeni nu-l întrece în iconografie

(Fotografie realizată de Lucian Popa)

Prostul fără smartphone e ca Miami fără Beach

Mă convoacă la o discuție care cică e ”interesantă rău, Irino!”. Din politețe nu-mi scot telefonul din poșetă, gândindu-mă că nu-i frumos să fac conversație sau să răspund mesajelor în timpul dialogului. Bifez ”mute” și ne punem pe vorbe. De la jumătatea primei fraze, îi încep alertele de mesaje iar sunetele-s date la maxim. Mă cam destabilizează dar încep și reîncep fraza, m-arăt un pic deranjată însă omul nu se prinde. Poate crede că mă extaziază intervențiile astea sonore care de fapt îmi fut creierii. Dar vai! Omulețul dă și like-uri imaginilor ba trântește și-un share la videoclip.
S-alege praful de discuția noastră. Mă mănâncă pielea de nervi și mă culpabilizez coleric  ”Ce naiba caut eu aici?”
– Poate te deranjez. Văd că ai treburi mai importante. Vorbim noi…
– Ah, nuu! Mai dau așa câte-un like să vadă lumea că n-am murit.
Pentru mine murise. Mai vede vreun salut de la mine doar dacă-s în toane bune.
– Am plecat. Mă grăbesc. Nu-mi văd capul de treburi.
Mi-am luat poșeta, sacoul și eșarfa și dusă am fost!
Ieri l-am văzut în magazin. Împingea coșul de cumpărături cu burta că ambele mâini le ținea pe telefon. Probabil dădea like-uri. Asta știe să facă cel mai bine.
Dependent demn de milă…

Progresul zilnic al ignoranței

-Maică de la Mănăstirea Tisa Silvestri-

Timp de trei zile, în muzeu a avut loc Atelierul de Iconografie, inițiat de părintele Bogdan Antohi de la Parohia Fundul Tutovei.
Nu sunt nici pupătoare de moaște și nici nu-mi julesc genunchii prin biserici. Contez pe bunul simț și mila pentru ceilalți. Dacă pot întind o mână de ajutor, dacă nu, trec mai departe, nu dau cu pietre în nimeni. Nu pot spune că mă conduc după canoanele Bibliei, c-ar fi o ipocrizie din partea mea.
Însă, prin prisma artei, ceea ce am văzut în muzeu în aceste zile, mi-a conturat ideea de pictură bisericească. Și am concluzionat că este deasupra tuturor formelor de pictură. Nu numai că sunt tehnici dificile și necesită fiecare operație așteptare, răbdare dar pictorii sunt încărcați într-un fel anume pe care nu-l pot descrie.
Printre artiști s-a aflat și Marius Ghinescu, băcăuan, absolvent al Colegiului de Artă, la clasa Ion Burlacu. Marius pictează cam de vreo cinșpe ani pe la Athos, Cipru, Roma…e renumit un picuț, zic eu. Ion Burlacu spune de asemeni, ”Marius Ghinescu, fostul meu elev, era un geniu în pictura monumentală, încă de la clasa a V a”. Numai că ce să vezi?! Nu numai că Bacăul n-are nicio icoană de-a lui dar în timpul atelierului de iconografie, o singură clasă de la ”Artă” s-a deplasat să vadă cum se lucrează icoana, în viu. Pe restul, nu i-a interesat fenomenul. Sunt pe acolo niște profesori plini de sine care consideră că elevul e artist numai dacă-i predă el, restu-s novici și nu merită atenție.
Profesorii sunt cei care au în cârcă formarea elevilor și educația lor. Când se petrece un eveniment de o așa amploare și tu nu-ți iei clasa să treci strada să le arăți maeștri ai icoanei, ești un ignorant și-un arogant.
Dar arta merge mai departe…cu bursuci închistați sau fără.

Later edit: Las`c-a venit profesorul univ. Tudor Constantin de la Universitatea George Enescu, din Iași, doar pentru acest atelier, pe care la finalul vizitei l-a catalogat ca ”excepțional”

(Fotografie realizată de Lucian Popa)

Așa oraș, așa figuri

Ce aspect dezolant are jegosul ăsta de oraș care cade de pe hartă! Ghenele arată ca ibrice fierbânde cu cafea contrafăcută, câini cu picioare rahitice care-ți rup inima de milă iar citadinul se găsește doar în  pretenția pe care o numim ”asfalt”, cu accent de orășean plin de ifose…asphalt, vezi, Doamne!
Poate că vara mai păcălește atmosfera, se mai luminează mortăciunea din noi dar toamna aduce naturalețea și fața reală a orașului și-a morțiilor vii care-l locuiesc.
Lume cu riduri adânci de expresie, moace infatuate în sărăcia lor, le plouă și le tună în fiecare secundă a vieții ca și cum viața îi fute-n gură și sunt constrânși să meargă la pas cu violul ca-ntr-un ordinar secret! Un zâmbet nu ți-ar da niciunul, nu primești un salut din inimă și nicio vorbă bună! Din ochii iscoditori și privirile arogante nu primești nici măcar compătimirea că ești semenul lor.
Cuiva, acolo sus, îi convine. Cu cât mai izolați, mai idioți și lipsiți de pretenții e norodul, cu atât mai liniștită-i domnia la palat!
Mecle de datornici vânduți, sclavii ratelor și dobânzilor, deținători de apucături maladive, ZÂMBIȚI! Fie și pentru gimnastica facială sau pentru că nu merită cel cu care vă intersectați, tristețea voastră morbidă!

Refuz să fiu un produs!

Costică, taică-meu era comunistul cel mai înfocat pe care-l știu. Avea momente în care îi depășea pe Ceaușescu și Dej. Când se cânta imnul la radio, nu stătea în cur ci se proptea solemn ca stâlpul, revărsând respect pentru comunism, prin toți porii. Niciun ochi ascuns nu-i măsura atașamentul față de partid dar el epata ca un haiduc, pe un drum de el croit încă de la instaurarea guvernului Petru Groza.
A încercat să mă contamineze și pe mine cu slugărniciile lui dar nu i-a reușit niciodată. De la 15 ani știam istorii adevărate despre liberali și țărăniști și mi-erau urechile antene parabolice când auzeam despre rege.
Mi-am format vederile politice de una singură. N-am intenționat niciodată să-i fiu împotrivă, n-am fost Gică Contra ca să-i atac lui ficații, am fost pe drumul meu, pentru că am avut o logică proprie. Am citit alte cărți decât el, mi-am ales un anturaj care nu era pe gustul lui și am făcut alegerile pe care le-am considerat umane. Comunismul mi s-a părut întotdeauna un păcat și o corvoadă a societății și nimic nu mi s-a părut mai nedrept decât să te naști într-un stat unde libertățile sunt suprimate.
Azi sunt la fel. Țin puțini oameni în jurul meu. Eu nu-s cu turma și gloata. Decât măscărici slugarnici, prefer prietenia câtorva sau singurătatea.
Mi-e clar că par ciudată în ochii multora dar mă simt bine așa. Sunt obișnuită de copilă, să mă piș contra vântului. E fel meu de a fi, e natura mea, sunt limitele pe care numai eu le-am stabilit. Asta a însemnat la mine, libertatea. Acum, când anii au trecut pot spune cu sinceritate: s-a meritat, cu toate pierderile suferite.
Nu puteam fi decât perdantă când m-am decis să mă încumet la un astfel de drum. Trăiesc într-o societate în care rândurile scrise mi-au adus antipatii, degete incriminatorii și etichete. De cealaltă parte, combatanții mei, au câștiguri materiale. Eu nu le-am vrut.
N-am să schimb eu mentalități, nici societăți, nici optica celor care văd viața într-un fel obscur dar știu că am strigat, prin litere, cât am putut: ”REFUZAȚI SĂ FIȚI PRODUSUL UNEI SOCIETĂȚI CARE VĂ VREA UMILI ȘI CORUPȚI! PLATA O FACEM CU TOȚII MAI TÂRZIU SAU MAI DEVREME!”

Oscar Aizic- un veritabil domn

oscar aizicA fost renumit în oraș de-a lungul anilor și orice afacere a construit, a fost un real succes. Un om discret, neimplicat în politică care a întins o mână și evreilor (din a cărei comunitate face parte) dar și ortodocșilor și nu a pus bariere între religii. A ajutat constant parohia Fundu Tutovei și a contribuit la construcția ei. A întins o mână de ajutor oricui i-a cerut-o și dintre cei care l-au cunoscut pe Oscar Aizic, nimeni nu poate susține decât că a fost un om exemplar, de o blândețe și o bunătate rar întâlnită.
Marca ”Oscar Aizic” este distinctă prin rafinament, onestitate și bun gust. Dacă e să privim spre succesele firmei ”Agroindustriala”, spre Hotelul ”Dumbrava”, Terasa ”Dumbrava-Cancicov”, vom observa că omul de afaceri OSCAR AIZIC a fost curajos, remarcabil și a ținut să-și diferențieze proiectele de celelalte instituții și locații, prin unicitatea conceptelor sale.
Cum casele de patrimoniu ajung ruine și nepăsarea pentru istorie și memorialistică e la ordinea zilei, am văzut salvarea Casei Cancicov, când Societatea ”Agroindustriala”, reprezentată prin Oscar Aizic, a cumpărat-o de la moștenitorii Georgetei Cancicov. Am știut că măcar această bucată de istorie, se va menține mult timp în tabloul urban. Știam că acest om va păstra, va recondiționa, va da o față nouă și solidă, acestui monumental reper istoric.
Dacă astăzi, într-o zi frumoasă a unui început de Septembrie, OSCAR AIZIC a plecat la ceruri, nu-mi rămâne decât tristețea pierderii unui băcăuan- apreciat de creștini, iubit de evrei- care ar fi putut constitui modelul multora care se întreabă cum arată portretul unui autentic domn.

E-atâta lume…

Scary female silhouette

E-atâta lume în ceață, obtuză, mulțumită cu nimic dar tihnită-n prostia ei! Cel limitat intelectual se teme să forțeze granițe: adevărul e doar la el, realitatea el o stabilește cu o gestică bogată, incomodă, gratuită și de prost augur. O abundență motrice care obosește interlocutorul. Un discurs șleampăt, confuz, îngălat plin cu proverbe: ”Capul plecat…”, ”Fă-te frate cu dracul…” girează condiția de hoțoman și descurcăreț ca pe-o onoare, mizând mai curând pe-o burtă îndestulată decât pe moralitate. Mă tem de ei într-un fel. Știu că-i parte a unei intenții colective. Ca el gândesc din ce în ce mai mulți și mă sugrumă ideea că nicicând nu se mai însănătoșește societatea.
Fug cât pot. Eu și alții. Ne ținem mințile cu greu de teama smintelii.
”Când s-o sfârși?”, ”Până când?”
Eu nici nu mai pun întrebări. Ipostaza de robot care se miră, întreabă și răspunde, m-a ostenit. Parcă înot în miere polifloră. Pe mal, guri schimonosite râd de mine. Nici nu mă înec, nici la mal n-ajung. Plutesc în derivă în timp ce alții se-nvârt în scaune directoriale, din piele fină, crezând cu tărie că i se cuvin.
E răsplata pentru ”capul plecat…”