Arhive categorie: Una, alta…

Una, alta…

Daniel Dăncuță așa cum îl știm

La începutul anilor `80 nu se putea vorbi despre o libertate de manifestare. Fiecare stătea în pătrățica lui că geana Miliției era mereu lipită de populație, ca marca pe scrisoare. Erau găști prin cartiere și se evidenția câte un bătăuș vertiginos dar mereu se găsea altul să-l detroneze, potrivit sintagmei ”Fiecare naș își găsește nașul”. Să fim sinceri, care bărbat în devenire nu s-a umflat în pene la douăzeci de ani, crezându-se Tyson, Cassius Clay sau Foreman?! Nu era nimic în neregulă ”să te descurci” prin hățișul vieții, dacă te aflai la ananghie.
Bacăul stătea bine la boxul de inițiere și cel de performanță. Relu Auraș și Nicu Cara au scos campioni pe bandă.
Prin peisajul ăsta citadin, cam prăfuit de apăsarea zilelor gri ale ostracizării comuniste, a apărut un adolescent cu o statură asemănătoare lui Codin, brăileanul legendar, pe care îl descrie Panait Istrati. Era imens pentru vârsta lui și Nicu Cara, din multitudinea de tineri, l-a remarcat repede. (Era și greu al naibii!)
Titluri, campionate, cupe…a câștigat tot în anii ăia! Cine să-i fi stat în cale colosului?
Paradoxal, era un tip timid, decent, cuminte dar se transforma urgent dacă ceva îl irita. Sinceră să fiu, îmi amintesc câteva încăierări prin oraș, unde a pus la pământ mai mulți adversari deodată, cu pumnul care funcționa ca ”buzduganul lui Făt-Frumos”, adică mai întâi lovitura și apoi dialogul. Dar astea sunt nebuniile tinereții  și erau frumoase așa cum erau. După câteva bătăi prin discotecă, Daniel Dăncuță, a devenit eroul și modelul tuturor băieților, în anii aceia. La nici 18 ani, n-avea concurență nici pe ring, nici în anturajele periculoase ale cartierelor, căci nimeni nu se hazarda să-l provoace pe campion.
Daniel a adus Bacăul pe culmile boxului și a ajuns până în America, unde a boxat cu elita boxului mondial. A stat alături de Foreman, Tyson și americanii au văzut în el o reală speranță.
Cum viața nu e colorată constant în roz, Daniel Dăncuță a avut probleme cu Poliția, fiind acuzat de clonare de carduri și alte infracțiuni mai grave sau minore. Nu-i treaba mea să-l situez pe sportiv în ”boxa acuzaților” sau în cea a imaculaților. Habar n-am ce-a făcut și câtă vină are, din noianul de învinuiri!
Știu însă că dacă îl cauți pe internet, îl găsești ca ”hoț”, ”infractor”, ”agresor” și alte apelative de care gazetarii se servesc pentru a da notă șocantă, articolelor. Daniel Dăncuță, indiferent de dosarul infracțional care i se pune-n cârcă, a fost un geniu al boxului și un om căruia i s-a cântat imnul României de câteva zeci de ori, când stătea pe podium, cu nasul și fața însângerate.
Poate că e bine să vedem în oameni și partea lor magnifică! Pe unde au mers ei, nimeni n-o să calce prea curând! Putem face abstracție de partea neagră a vieții marilor sportivi, dacă ținem cont că țărișoara asta uitată de lume, a fost remarcată prin sportivii care au făcut-o renumită în lume.
Daniel Dăncuță, Bacăul te iubește, își amintește de activitatea ta sportivă, de excepție și îți recunoaște meritele și unicitatea! Categoria grea și supergrea a boxului ți-a rezervat pentru totdeauna, un loc distinct, singular, în galeria profesioniștilor. Gloria câștigată prin muncă titanică, nu piere!
La Mulți Ani și cer senin, oriunde te-ai afla!

Spre nicăieri, birjar! Spre nicăieri!

Prima dată, pe mine dau vina. Eu sunt în capul listei. Mie-mi trag palme, pe mine mă înjur și ”plăcerea” asta nu mi-o ia nimeni! Eu sunt cea care a crezut că Revoluția din `89 va aduce democrație, așezare, renunțare la practici și idei comuniste. În naivitatea mea credeam că vom vomita în grup când vom auzi de comunism, de materialism dialectic și ”pe noi culmi de civilizație și progres”. Nimeni nu mi-a spus atunci că mă îmbăt cu apă rece și că poporul ăsta nu-și dorește pentru sine, binele! Am fugit până la Viena cu gloata de flămânzi care se urcau în primul tren spre Occident, apoi am luat drumul Germaniei, al Angliei și-al Irlandei. M-am întors de fiecare dată cu emoția-n gât, că mă vor speria schimbările. Credeam că găsesc la Bacău zgârâie-nori, mă uitam la străzile paralele liniei ferate și așteptam s-apară în orice moment un șerpoi de autostradă cu cel puțin două benzi pe sens, credeam că oamenii gândesc liber și că depravarea comunistă e-o amintire.
Nimeni nu m-a păcălit, cum am făcut-o eu! Cu decizia definitivă a rămânerii acasă, eu, ca mulți alți fraieri idealiști, tot așteptăm ca poporul să tropăie nervos și să se răscoale, instituțiile statului să devină zdravene la cap și normalitatea minimă a unei dimineți în care știrile să nu ne mai îngrijoreze.
Tanti Lili îmi amintește de Neckerman, pe un blog al unui istoric găsesc că Bulgaria e ”țara vecină și prietenă” iar nea` Vasile zice că singurele distracții adevărate din viața lui erau defilările de la 23 August, când căra-n spinare masca de gaze și bătea pasul de defilare, până-i săreau pingelele, pe Stadionul Municipal.
Trecutul e din ce în ce mai apropiat iar pe mine mă sufocă naivitatea tinereții mele.
Iliescu e viu și slobod, Petre Roman își flutură pletele vopsite la lansări de carte și din toți cei care ne-au furat atunci libertatea, azi sunt mentorii celor care azi ne conduc.
Eu nu mai am douăzeci de ani, nu am curajul emigrării dar în visele mele frumoase, încă mă văd pe Mariahilferstrasse, prin Viena, uitând cu ipocrizie că-n valiză, aveam odată un pașaport românesc.
– Birjar, în drumul meu spre nicăieri, dă-mi voie să visez! E încă la liber, nu?

E total inutil dar știi ce frumos ascultă?

Exact cum e culmea consolării: nu se mai scoală dar știi ce frumos atârnă?! Cam așa a arătat azi primarul Necula. Asculta așa impozant! Aplauda, aproba, zâmbea și îi jucau ochelarii pe nasul rotund, de clown.
Tinerii i-au spus lipsurile, dorințele, năduful iar el (pentru că poate) și-a tras atitudinea din imagine. Pe-o temperatură de 25 de grade cu plus, și-a înfundat mâinile în buzunarele vestei de fâș și când a luat cuvântul, nu s-a supărat că, practic, tinerii îi arătau obrazul când îi reproșau că-n 2018 noi încă mai avem câini comunitari, gropi în asfalt, lipsa apei, a energiei, a unui stadion, mizeria crasă. Nu s-a rușinat nicio clipă, n-a pus capul în pământ, nu și-a făcut mea culpa! Atins de sindromul pesedistului la putere, a pus vina-n cârca celor dinainte, a promis, s-a eschivat, a strecurat câte-o glumiță, a aplicat tactica psihologiei inverse și a fost aplaudat. Adică a ieșit învingător, i-a prostit pe ăștia mici și de data asta.
Câte-un trecător spărgea atmosfera de partid cu exclamații spuse-n barbă: ”Ce tupeu are ăsta să iasă-n public!” sau ”Dracu îl mai votează!”.
Eu cred că are toate șansele să mai prindă un mandat. De inteligența electoratului ne-am prins cu toții. Știe și el că bătând pasul pe loc și făcând pe niznaiul, rândul amărâților se îngroașă și ăștia-s oamenii de care are nevoie: mulți, proști, săraci, obedienți.
La tineri mă așteptam la mai mult. Dar i-au zâmbit complice, l-au aclamat și nu s-au îndoit nicio clipă de viitorul roz-bombon pe care edilul l-a promis dar pe care n-or să-l trăiască în Bacău, niciodată.

Senilul din Bănie

Nici la mormânt la tataie n-am băgat atâtea cruci ca-n seara asta, la spectacolul la care, cu invitație m-am dus. Că dacă mai și plăteam, îmi dădeam cu barda-n glandă!
N-am prea ascultat la viața mea melodiile rapsodului oltean, Tudor Gheorghe dar dacă după-amiază tot aveam gaură-n agendă, mi-am zis că o lălăială-n plus și-o doină n-ar fi nașpa! Nu-s genul lui ”Muică, suntem neam de piatră” și ”Mărine la nunta ta” însă de ce să nu-l văd pe prestatorul la balalaica PSD-ului, dacă tot e moca?!
Fără niciun preambul, începe buhaiul Craiovei c-un stand up (tragedy) c-o mitocănească nostalgie despre cincinale, congrese, ”panoul de onoare”, Ceaușescu și inveitabilul: ”Flota, unde-i flota?”. Ca să dea cu mucii din mustață-n fasole, vorbește despre Centenar (care vorba aia: e-al regalității) că e o chestie care se găsește-n grămada de castraveți, la tarabă.
Amintind de măreția ”Cerbului de Aur”, început în 1968, mi-a maltratat urechile c-un repertoriu searbăd și înapoiat, imitând  mai mult decât modest, vocea Luminiței Dobrescu, a lui Luigi Ionescu, a lui Dan Spătaru. În pauze a recitat poezie comunistă, de aia de te omora diriga cu bătaia s-o spui la serbare. Fără nicio legătură, deodată, a-nceput senilul să recite din Glossă a lui Eminescu, să treacă apoi la una simbolistă, de-a lui Minulescu.
A băgat și-o glumă c-o moldoveancă flecară și proastă, iar coafatele socialiste din primele rânduri aplaudau cu flăcări,  nesizând că maestrul cu prazu`își bătea pula de ele.
Nu mi-am putut obliga neuronii să reziste până la capăt. Niște axoni îmi arătau obrazul c-am întrecut limita.
Când am ieșit din Teatrul de Vară, mustață-de-neam-prost, o luase iar cu cincinalul și ”producția la hectar” și nimeni nu-l atenționa să cânte altor idioți, c-aici ne umpluse deja de nostalgii băloase.

Bacăul sub asediul gunoaielor

– Parcul Cancicov-

Când spunem că Bacăul n-a fost niciodată atât de mizerabil, nu e nicio exagerare în asta! Nu e nicio diferență între zone. Nici măcar centrul, parcurile sau străzile cu școli sau licee, nu sunt privilegiate. Nici măcar la blocul unde locuiește însuși primarul, nu face notă discordantă cu restul orașului. E cruntă și crasă mizeria! Imagini grețoase deloc proprii unui oraș care se vrea european.
Astăzi e duminică, e soare, e vreme de promenadă și aleea principală a Parcului Cancicov, arată așa ca-n imaginea alăturată. Prietena mea, nu are explicație pentru cei doi copii, cu care a ieșit la plimbare. Ea îi educă într-un fel, societatea, orașul e-n alt fel. Dar ei, elevi la clase mici de generală, pun mâna la ochi. Sunt speriați de ce văd.
Au făcut bine că și-au acoperit ochii. I-ar fi marcat imaginea, Dar după mormanele din imagine, la câțiva metri, apar altele gunoaie care au dat pe dinafara coșului și nimeni nu le-a ridicat.
Stânga-mprejur și-acasă! Prea urât, prea jegos, prea de speriat!
Dar ei, copiii, ce vină au să le fie afectată copilăria într-un așa hal? Dar ei, părinții, care-și educă odraslele să pună fiecare șervețel în coș, cum să-și justifice cerințele când strada seamănă c-un interminabil haos?
Nu vă doare că e duminică, e soare, e primăvară și voi nu oferiți cetățenilor acestui oraș, nici măcar condiții minime de viață? Când vă luați salariile…voi chiar le luați?

Anamaria Mihalache și o poveste de iubire fără sfârșit

E atât de diferită!  E doar elevă în clasa a X a dar are agenda unui adult cu responsabilități. Timpul liber, îl oferă cailor. De ce? ”Pentru că-s ființe nobile” spune ea.
De copil s-a visat printre cai. Iubește oamenii, iubește orice vietate, dar caii…în sistemul ei de referință, nu au concurent. Mereu m-a uimit Anamaria Mihalache cu povestirile ei cabaline și i-am admirat pasiunea cu care vorbește despre căluți, despre zilele petrecute la Centrul Ecvestru Hemeiuși, despre idealurile ei,  în care, firește, se regăsesc doar caii.
La colegiul ”Ghe. Vrânceanu” unde este elevă, se descurcă foarte bine. Își organizează timpul ca un ceas elvețian: școală, voluntariat, lecții și călărie. Nimeni n-o presează, nu-i impune și n-o trage la răspundere. Anamaria știe singură ce are de făcut.
Ovidiu Imbrea, instructorul Centrului Ecvestru, spune despre ea: ” Sunt impresionat de felul cum interacționează cu oamenii. E atât de prietenoasă! Iar caii simt asta și o iubesc, îi caută mângâierile și au stabilit repede o legătură. Anamaria e un real ajutor la clubul nostru: se ocupă de toate evenimentele pe care baza la organizează, apoi după antrenamente rămâne să curățe, să echipeze caii, să-i spele…lucruri deloc ușoare și această fată pune întreg sufletul în ceea ce face.A evoluat foarte repede pentru că iubește cu adevărat caii. Aceste animale sunt foarte inteligente. Îți simt starea de spirit. Ca să-i poți atinge sau călări, prima condiție e să fii un om bun.
Anamaria este un om bun. De aceea se pregătește să devină medic. A ales neurochirurgia încă de pe acum. Își dorește să salveze oameni, să le fie ajutor și e tipic ei, într-un fel, să aleagă ce-i mai dificil.
Ieri am fost la Clubul Sportiv Ecvestru ”Decebal” pe care îl conduc soții Cezar și Amalia Ivanov. Am vrut s-o văd pe Anamaria între căluții ei. Am zis că fac o vizită oarecare, pozez, filmez…
Când am auzit respirația lor, când le-am văzut frumusețea și onestitatea privirii, am știut că e dragoste la prima vedere. Am făcut cunoștință și le-am pupat pielea catifelată, le-am întins cuburi de zahăr și i-am strigat pe nume: Mondial, Virag, Bazar, Pitbul…ca și cum eram printre ei de când lumea.
Acum o înțeleg perfect pe Ana. Cum să mai pleci dintre cai și să mai poți pune vreodată semnul egal între ei și orice altceva existent pe Pământ?! Iar părinții ei, cum să nu facă sacrificii financiare când i se citește atâta fericire în ochi, când stă printre căluți?
Am visat doar cai…albi, negri, maronii, roșcați și dimineață mi-era deja dor de mirosul de fân.
Anamaria Mihalache, m-ai molipsit de-o boală frumoasă și nu cred că mă vindec!

Undeva la Palilula…în România

– Da`ție-ți place cum o ducem? Uite ce face guvernul ăsta de hoți! Îi interesează să nu facă ei pușcărie. Crezi că-i doare-n cur de noi?
– Fă, nu-i război, nu te duci la Kaufland prin tranșee, e liniște și PSD-ul mai dă câte-o chiftea.
Spune asta ridicând ambele brațe cât să i se vadă părul de la axilă. E-n maieu și pantaloni de pijama cu dungi. Arată ca un hepatic de pe secția de Interne.
– Și viitorul? Te vinzi pentru o chiftea, măi omule!
– Azi să-mi fie bine. Mâine mai văd eu…Da` tu de când ești revoluționară?
– Ascult și eu știrile, nu-s atât de proastă. PSD-ul trage cu rușii. Ne întorc în timp cu 50 de ani. O să-ți pui viză să te duci la mă-ta-n Italia, dacă mai rămân ăștia trei ani.
– Și ce, nebuno?! Nu era bine cu rușii sau cu comuniștii? Ce ordine, ce disciplină și știa omul de frică, soro!
– Păi asta-i treabă? Să știe omul de frică?!
– Uită-te la tine: de când nu te mai bat, ți-ai luat grade. Nu era bună frica? Tremurai numai cât auzeai că urc scările. Cred că încep iar, programul de karate cu tine, că prea te-ai europenizat. Nu cumva vrei să ieși la manifestații, să strigi ”PSD- ciuma roșie”?
– Ies. Mi-am dat întâlnire cu fetele și ieșim. Ele-s tot împotriva PSD-ului.
– Dacă ieși din casă, ieși de tot. După ce l-ai bălăcărit pe Dragnea, nu mai calci aici.
– Atunci alege tu: Dragnea sau eu!
– Dragnea, fă! Femei mai găsesc dar un om care să conducă țara cu mână de fier, nu mai e. Ăsta-i Țepeș curat!
– Eu zic că-i Stalin, dar gusturile nu se discută. Pa!
– Marș la Soros!
– Ia-ți flotant de Teleorman că-i casa lu` tăticu`!
(Pe scări, țipă ca sălbatica) Dragnea, nu ai tu păr în mustață cât pot eu să stau în piață!
El murmură ce știa de la bunelu`, rănit la Cotul Donului: Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus!

PSD-istul dacă nu-i fudul, nu-i prost destul

Nu recunoaște în gura mare că are PSD-ismul și comunismul în ADN dar nici nu se abține de la comentarii. E nația cea mai intrigantă. Înjură cu foc manifestanții, la fiecare ieșire în stradă a celor sătui de legile favorabile doar infractorilor. Rânjește ca o hienă și îi place să arunce caterinca căruia doar el îi înțelege tâlcul.
Intră pe pagina de Facebook a celorlalți, cârcotește, se leagă de numele celor care stau în frig, în stradă și aruncă replici inteligente de tipul ”Da` cum să te cheme Mălin Bot?” ca și cum ai opțiune de alegere, la naștere pentru nume și prenume. Apoi, te face nesimțit pentru opțiunile tale. Tu, ești pe pagina ta, la postarea ta, el, nu. Practic, nesimțitul e el că intră cu ciubotele și părerile lui răsuflate ca ale unui dobitoc lipsit de argumente. Nimeni nu l-a invitat la discuție, nimeni nu-i cere părerea dar el ține neapărat să și-o expună. Își etalează ieftineala, e nervos că nu gândește lumea ca el, îngust așa. Dacă-n meseria lui e bun, și-a depășit condiția și a căutat să evolueze, caracterul e tot minuscul.
Când cele două argumentele i s-au terminat, încheie cu ”Nesimțito” și-ți bagă un block bărbătesc și plin de inteligență.
Toată viața mea am fugit de prostul semi-culturalizat și de PSD-istul în marțipan apolitic. Ghinionistă cum sunt, tot de ei mă împiedic.
Ptiu-ptiu, duș cu agheasmă!

Sfânta ipocrizie

Între degetele groase, ca niște cârnați, ține țigara. Ajunge în dreptul bisericii și o palmează sub mâneca șubei. Cu dreapta face o cruce de parcă s-ar masturba, tristu`dracului!Cum trece de gardul bisericii, cum scoate țigara și pufăie. Probabil că-n mintea lui, Dumnezeu are ochi numai în fața lăcașului de cult sau eventual, ochelari de cal. Dar el, și-a făcut treaba de creștin. Măcar a mimat o cruce.
Pe trotuarul din fața bisericii, o fostă doamnă, actuală epavă, se conversează cu un interlocutor la fel de inteligent ca ea. Se aude de la un metru cum răcnește. Pe madama cu haină din imitație de nurcă, o scoate din sărite și izbucnește neortodox: ”Dar tu unde dracu`ești?”, după care realizează unde află și rectifică: ”Doamne iartă-mă că fac păcate din cauza ta!” și pe fugă simulează o cruce. O face cu stânga că-n dreapta-i celularul și n-are îndemânarea de a-l ține la urechea stângă, cu mâna stângă. Semnul crucii și-l permite să-l facă cu mâna liberă. I-o fi spus cineva că Dumnezeu e câteodată, dislexic. Ce să spun?! Gestul contează.
Trecând prin ușa bisericii, nu mi-am făcut cruce. Niciodată nu fac. Nu-i văd rostul. Mi se pare o  ipocrizie fără margini. Dar de fiecare dată când văd bisericoși ipocriți, îmi amintesc cum respecta taică-meu pe popă, cum îi lingea mâna și pe noi ne cocoșa cu bătaia. Putea slobozi atâtea înjurături pe minut că se rușina viteza sunetului. Punea legile fizicii în dificultate.
Ipocrită sunt și eu. Fără să am un motiv anume, primesc părintele și dascălul. Niciodată n-am ”sărit” vreo vizită de-a lor. Nu sper în iertarea păcatelor, nici în vreo mântuire dar duc mai departe, mecanic, ipocrizia alor mei.
Măcar n-am sarcasmul lor: ”Liniște și pace s-avem, părinte! Liniște și pace…”

Și-n 2018 o să mă piș contra vântului ca și până acum

Porți sau nu porți chiloți roșii în noaptea de Revelion, ești aceeași cantitate neglijabilă de care nu se împiedică nimeni. Ești amărăștean(că) și-o să-ți numeri tot anul mărunții, în ideea de chibzuială, chiar dacă ai băgat tufla de bancnote în chiloți sau sutien, așa cum cere tradiția, când bat clopotele de miezul nopții.
Dacă te-ai împrumutat de la C. A. R. să faci Revelionul la cârciumă cu bogații, n-o să ai și soarta lor: vei suferi și-n vară pentru asta.
Dacă ai mâncat pește în ideea de a te strecura ca el în 2018, ca sărăntoc ce ești, tot anevoios parcurgi anul. Nu te păcăli că mai adaugi o dezamăgire peste cele existente! Tu poți mânca tot carasul din Bistriță că nimeni nu te salvează din anonimatul în care ești sortit să-ți duci zilele!
Nu te duci nici la sală, nu renunți la vicii și nici nu te bagi la dietă. Viața-i frumoasă atâta timp cât nu intervii cu schimbări majore. Rămâi cum ești! Cui nu-i place…Și-așa, cu prietenii pe care-i ai, nu umpli o pagină de agendă. Deci, muie lor!
Ai dansat rock` n`roll imitându-l pe Elvis, ți-ai ucis colecistul cu ceafă de porc, ai băut și-ai adormit îmbrăcat în costumul cel bun. Cămașa Zara nu s-a șifonat că-i din poliester. Nici freza nu te-a ascultat dar pe tine nu te-ascultă nimeni pentru că nici nu reprezinți ceva demn de băgat în seamă. Eh…începând cu ianuarie, așteaptă-te să lovească PSD-ul. Credeai că doarme??!
Din sărac vei deveni lipit, din așchilabic vei deveni o umbră. Ești atât de exploatat încât și lanțurile care-ți cuprind glezna, au nevoie de lanțuri. Nu te-a părăsit Dumnezeu, nici soarta nu ți-e potrivnică și nici nu ți s-a blocat aura și fengșuiul. E doar o perioadă prin care trecem cu toții. Întreabă-l pe parapsihologul de renume intergalactic, Anatol Basarab, dacă 2018 (adică 2+0+1+8) înseamnă pierzanie, calvar sau măgar în ceață!
În 2017 am avut parte de ipocriți, slinoși, furăcioși, manglitori și javre. Pentru 2018 mi-am propus să-i ignor dar nu mă lasă conștiința să fiu atât de apatică: îi scuip între ochi.
Îmi fac rezerve de pe-acum. Țin lâmâi în fața ochilor.
Salivez.

Să scuipi, să bârfești, să înjuri dar să nu tragi din țigară electronică!

În țara asta totul e-un paradox: hoții vorbesc despre cinste, analfabeții despre cultură, grașii despre nutriție și sport, țărănoii despre bunele maniere.
Noi încă lipim guma, cu salivă cu tot, de scaune, în cazul în care n-am rejectat-o pe trotuar să calce-n ea alt dobitoc. Noi nu uzăm de politețuri decât dacă ne iese ceva sau avem vreun interes. ”Mulțumesc”, ”Scuză-mă”, ”Pardon” sunt atât de rare în vocabularul nostru, atât cât se afla hexacolorociclohexan în vocabularul unui taximestrist.
Instinctiv suntem fiare și avem porniri agresive: chinuim animale și oameni lipsiți de apărare. Bârfim omul când nici nu s-a-ndepărtat după colț și dacă avem vreun merit, ca români sălbatici ce suntem, e că suntem naționaliști. Ne dăm mari cu văgăuna asta de țară de parcă americanii și australienii dau năvală să obțină cetățenia română.
Dar după toate astea, ce să vezi? Ne e interzis ca-ntr-o cafenea, să tragem din țigara electronică (dispozitiv special conceput pentru interior și care funcționează ca o lampă de cameră, odorizantă). Chelnerul cheamă patronul, patronul vine cu legea. Recunoaște și el că e ambiguă dar ca cetățean al Republicii Pulii, o respectă.
Tu-ți bagi piciorul în cafeaua aburindă. Te ridici și pleci. Pleci cu ciudă. Dar nu înjuri că nu-i moral.
Alături, un cretin pensat, cu blugi roz, stă cu picioarele pe scaunul liber. E ok așa. Bine că nu fumează electronic.

Cu macadamia înainte spre blond platinat!

Ca orice femeie, am trecut prin toate etapele vopsirii și lungimii părului: când brunetă cu părul scurt și ciufulit, când roșcată cu freză liniștită, când în culorile curcubeului…a fost în funcție de starea pe care o aveam. De câțiva ani buni, odată cu trecerea anilor, pentru că vreau să ascund fire albe și să mă avantajeze la cei aproape 50 de ani, m-am oprit la blond.  Și e frumos, e feminin, potrivit tenului meu dar de atâta decolorare, vopsit și coafat, părul meu, care altădată era o claie sănătoasă, s-a deteriorat. Nici ciupitul vârfurilor, nici măștile cele mai scumpe și niciun ulei, oricât de renumit, nu m-a mai ajutat.
Și m-am decis, cu durere în suflet, să încep anul următor c-o schimbare de look: părul scurt, șaten.
Dar m-am sfătuit înainte cu Adrian Niculescu, stilist de București, măcar să mai aflu un sfat înaintea ”ciopârțirii” imaginii mele. Și-a zis că mi-ar face bine un ulei și-o mască cu macadamia, pe care firma lui le produce.
Mă lasi?! Să aibă gură firul meu de păr să-ți explice el cât argan de Maroc, cocos de Kenya, măști Kerastase, tratamente din Plafar, am bagat în el…n-ar termina până mâine!”
Și totuși mi-am zis să încerc. C-o macadamia în plus sau c-un argan în minus, tot aia e: părul mi-e varză.
Și mă spăl pe cap, stau cu masca 15 minute, la coafat îmi pun două picături de ulei în palme și-mi ung vârfurile și ce să vezi?? Minune! Puteam să-mi flutur părul bălai ca o Cosânzeană. Puteam trece cu degetele prin el, de la rădăcină până la vărfuri, chestie care de ani, nu-mi reușea.
Au trecut cinci zile și părul nu se arată încărcat de la ulei…e perfect hidratat ca după spălare…Uraaa! Rămân bălaie grație acestor produse în care nu credeam nici dacă mă somai cu AK47, în ceafă. Îmi luasem gândul că mai am prea timpuriu șanse să mă mai văd blondă.
Adrian, te iubește părul meu și eu pe lângă el că-n viziunea mea, în ceea ce mă privește, unde blond nu e, nimic nu e.