M-am supărat pe tine, Doamne!

ovidiu marciuc pictor– Cele mai vizibile în tablourile tale, sunt mâinile. De ce pui accent pe mâini?
– Mâinile nu mint. Arată cu precizie vârsta și condiția fiecăruia…sau poate e vorba despre frica mea de bătrânețe.
Am stat de vorbă de nenumărate ori, la cafele, ceaiuri, la vernisaje, pe stradă sau în atelierul unde lucra.
Era artistul despre care aș fi putut scrie o mulțime dar orice aș fi scris, mi se părea infim pe lângă ce era cu adevărat Ovidiu George Marciuc.
Aveam o prietenie frumoasă care s-a legat de-a lungul timpului: eu, admirându-i creația, el, citindu-mi articolele. Ne admiram reciproc și împărțeam aceleași impresii politice și ideologice. Încropeam Poiana lui Iocan oriunde ne găseam și-l văd pe Ovidiu și-acum, coborând de pe bicicleta lui arhaică, în pantalonii de piele, oprindu-se-n mijlocul drumului să mai vorbim.
Toți cei care l-au cunoscut pe Ovidiu Marciuc, au sfârșit prin a-l admira și diviniza. Avea o modestie ieșită din comun și prefera să se așeze separat de lume, în obscuritate și să observe de la distanță. Nu deranja, nu se impunea, nu căuta dreptate. Era un cunoscător al tipologiilor și acorda, pașnic, dreptate fiecăruia. Nativ, n-avea agresivitate și își arăta într-un mod cuminte, nemulțumirea față de ce era incorect și injust.
De ce a trebuit să plece ieri, după ce o lume întreagă abia l-a văzut drept, întreg, zâmbind sau ușor dus pe gânduri? Cine a decis plecarea lui Marciuc și cine i-a frânt, așa din senin,  drumul la jumătate?
Cursul lumii a fost mereu nedrept dar parcă de data asta, și-a depășit limitele. De ieri n-am stare, mă plimb haotic, și m-aș certa, aș smulge carnea cuiva. Sunt revoltată pentru că din puținul celor buni, rămân cu nimic. Îi pasă cuiva de mine… de noi ăștia, ciudații și mutanții timpurilor…?!
Eu îți văd caii din rame alergând, văd mâini, degete răsfirate, o piele subțire sub care se văd venele zbătându-se-n sânge cald și te văd pe tine:  ”Am renunțat să mai citesc presă la grămadă. Mi-ai rămas tu și Pleșu. Să nu te-oprești din scris!”
Îmi spui mie să nu mă opresc din scris și tu te oprești din trăit. Comic, nu?
Eu și-o lume ne arătăm surprinși, Ovidiu! Ai tras brusc cortina peste galerie lăsându-ne buimaci și întrebându-ne la nesfârșit: ”DE CE?”

3 păreri la “M-am supărat pe tine, Doamne!

  1. Mocanu Irina

    Stii, unii oameni lasa urme atat de adanci in inima altora…ne sfiam ca elevi sa stam langa el caci ne coplesea respectul si admiratia fata de el ca Om, Profesor,chiar Prieten in momente de rataciri. Azi Nu ai scris, ci ai „schitat” un portret pe care cred ca l-ar fi gasit autentic si ar fi dat din umeri multumit. Nu fi suparata, oamenii adevarati nu ne spun Adio niciodata, se duc doar sa se odihneasca putin caci sunt obositi de bunatate…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *