Marcică, hai să fumăm o țigară-n balcon!

tigara marcicaO mână de om, de nici patruj` de kile avea vocație de eroină. Nu pentru că ar fi mers cu sacrificiul până la Dumnezeu dar ducea la necazuri, lacrimi și bătaie ca un colos. Mă purta și pe mine în negura asta și, paradoxal, îmi preda lecții cum să procedez să n-am viața ei. Era specialistă-n sfaturi dar pentru sine nu ridica un deget. M-a târât de bună voie prin amărăciunea ei și sentimentul pe care mi-l amintesc cel mai des era mila și neputința. Muream de mila ei și nu puteam schimba nimic. Când am crescut și am vrut s-o iau de acolo, nici nu mai era capabilă de revoltă. Mergea la pas cu drama ei de parcă avea confidențe cu vreo contesă.
Am privit-o și cu ură de multe ori. O blamam pentru viața mea nenorocită. Mi-era milă de toți din jurul meu și știam că numai Marcica ne-a pecetluit viața în felul ăsta.
Am încetat s-o învinovățesc. O mai fac uneori în gândurile mele. Dar mila n-a dispărut. Îi văd mânuțele osoase cum toarnă apă florilor: ”Beți, fetele lui mama!”. Doar eu și florile, în casa aia, beam apă. Când trec pe sub balconul ăla, nici nu mă pot uita în sus. Plâng instantaneu de mila mea…de mila lor…
Dacă m-aș uita, aș vedea imaginea mea și-a maică-mii cum fumam noi fără filtru și beam cafele făcute din zaț fiert și răsfiert cu gust de sosete din poliester.
Nu m-am împăcat nici azi cu trecutul. N-am atâta putere și nici înțelepciune. Nu mă uit niciodată prin albumele cu fotografii și nici la cimitir nu mă duc. De câte ori am fost, am plecat devastată. N-am genialitatea lui Bacovia să mă simt vie printre morți!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *