Bacăul sub asediul gunoaielor

– Parcul Cancicov-

Când spunem că Bacăul n-a fost niciodată atât de mizerabil, nu e nicio exagerare în asta! Nu e nicio diferență între zone. Nici măcar centrul, parcurile sau străzile cu școli sau licee, nu sunt privilegiate. Nici măcar la blocul unde locuiește însuși primarul, nu face notă discordantă cu restul orașului. E cruntă și crasă mizeria! Imagini grețoase deloc proprii unui oraș care se vrea european.
Astăzi e duminică, e soare, e vreme de promenadă și aleea principală a Parcului Cancicov, arată așa ca-n imaginea alăturată. Prietena mea, nu are explicație pentru cei doi copii, cu care a ieșit la plimbare. Ea îi educă într-un fel, societatea, orașul e-n alt fel. Dar ei, elevi la clase mici de generală, pun mâna la ochi. Sunt speriați de ce văd.
Au făcut bine că și-au acoperit ochii. I-ar fi marcat imaginea, Dar după mormanele din imagine, la câțiva metri, apar altele gunoaie care au dat pe dinafara coșului și nimeni nu le-a ridicat.
Stânga-mprejur și-acasă! Prea urât, prea jegos, prea de speriat!
Dar ei, copiii, ce vină au să le fie afectată copilăria într-un așa hal? Dar ei, părinții, care-și educă odraslele să pună fiecare șervețel în coș, cum să-și justifice cerințele când strada seamănă c-un interminabil haos?
Nu vă doare că e duminică, e soare, e primăvară și voi nu oferiți cetățenilor acestui oraș, nici măcar condiții minime de viață? Când vă luați salariile…voi chiar le luați?

La Casa Rebeca

 Sâmbătă, 17 Martie a avut loc deschiderea celui mai elegant restaurant din Bacău. Se numește ”Casa Rebeca” și este situat în casa încărcată de istorie a familiei Cancicov.
Având un specific italian, restaurantul conține, ca design, elemente tradiționale dar și accesorii franțuzești de rară delicatețe.
Administratorul Dumbrava Bussines Resort, Dan Aizic, renumit pentru rafinamentul și bunul gust al spațiilor de alimentație publică pe care le deține, de această dată a întrecut imaginația oricărei limite a esteticii.
Atmosfera luxoasă și distinsă ar putea părea destinată unei anume elite dar Dan Aizic, spune că restaurantul său, ”are porțile deschise tuturor celor care își doresc să petreacă frumos, la prețuri moderate.”
Când am intrat, încă de la ușă, am simțit căldura gazdelor și cei care îl cunosc pe Dan, știu că este un inegalabil amfitrion iar celor cu care lucrează, le-a impus același stil.
Nu știu dacă muzica napoletană a lui Carusso și Lucio Dalla m-au ținut atâtea ore la masa din colț de unde n-aș mai fi plecat..! Sau poate vinul italian de Puglia…mâncărurile savuroase ale bucătarului c-o vechime în gastronomia italiană de peste 20 de ani…cert este toate la un loc mi-au făcut dintr-o seară friguroasă de martie, o seara unică.
M-am întors și-a doua zi, și-a treia…e locul declarat al cafelelor mele.
Dacă tot e să-mi aleg un loc al meu, de ce să nu-mi duc pașii pe-acolo pe unde a construit o bijuterie arhitecturală, distinsul  Anghel Cortez și pe unde au călcat și Enescu, Rebreanu, mareșalul Antonescu și atâtea elite liberale, respectabile?
Când îmi găsesc câte un loc de suflet, devine parte din mine.
Nu vreau ca scrisul meu să aibă destinație publicitară. N-am niciun interes în acest sens. Vreau doar să treceți măcar din curiozitate, prin fosta casă a ministrului Cancicov și să vă bucurați c-a ajuns pe mâini bune! Savurați un vin, lângă lemnele trunchiate pentru foc, și acordați-vă timp să priviți ca-ntr-un muzeu, accesoriile art nouveau de rară delicatețe artistică!
Merităm din când în când să ne hrănim sufletele și să dăruim papilelor gustative câte-un regal de gusturi mediteraneene!

Mihaela Băițan și unicitatea discursului ei

Foto: Mihaela Băițan (stânga)

Simpozioanele muzeului aduc la un loc o mulțime de specialiști. În timp ce pe unii îi asculți cu drag, despre alții te întrebi ce caută printre vorbitori. Nu că n-ar avea căderea sau pregătirea necesară dar nu au talentul și priceperea să transmită ceea ce au studiat și cercetat. Complet lipsiți de darul retoricii și al vorbitului în public, ar trebui să fie conștienți de lacuna relațională. Să te prezinți unui public numeros care așteaptă informații iar tu să turui de pe-o foaie ba să te mai și poticnești, e un neajuns din care trebuie să înveți și să-l remediezi!
Dacă e să vorbesc despre talent și dăruirea informației, atunci trebuie să situez în locul fruntaș pe Mihaela Băițan, directorul Muzeului Militar din Băcau.
La fiecare eveniment la care participă, lasă ”victime”. Adică se moare după ea și discursul ei. Refuză microfonul și nu are în față nicio foaie. Vorbește ”la liber” și ceea ce povestește ea e atât de atrăgător, încât niciun ochi nu se află altundeva decât la ea, bine fixați.
Mihaela Băițan știe să te poarte prin poveste. Nu are doar darul oratoric ci și o voce frumoasă, feminină. Frazele ei sunt pe înțelesul tuturor, bine sintetizate și istoria spusă de ea, pare un basm căruia îi aștepți impacient, deznodământul.
Mihaela, tu știi că războaiele, eroii glorificați sau nu, câmpurile și strategiile de luptă când ni le descrii, sunt ca o muzică pe care vrei s-o tot asculți? Istoriile nu sunt scrise pe portativ, dar tu le adaugi note calde, atât cât să ne facă să ne iubim rădăcinile și  martirii. Cu siguranță aceleași povestiri le-am auzit de mai multe ori, de la diverse persoane, dar numai de la tine sună a realitate pentru că o spui cu dăruire și entuziasm!
Din păcate, Mihaela, nu predă istorie deși cred că ar fi cel mai bun dascăl. Deocamdată nu are de gând dar ia în calcul și această posibilitate. ”Eu, de copil, m-am visat profesoară, așa că nu se știe în viitor ce decizii voi lua!” , spune Mihaela când o întreb de ce nu se află la o catedră. Ar fi potrivită între elevi și sunt convinsă că ar fi modelul multora. Are un optimism molipsitor, e sublimă și e pata de culoare a evenimentelor de cultură.
Cine n-a ascultat-o pe Mihaela Băițan, nu știe că istoria e chiar o poveste frumoasă, peste care nu se poate așterne plictisul și saturația.

Adieri de primăvară în Galeria Frunzetti

Unde-i Carmen Poenaru, e și schimbarea! A făcut din galeriile obscure și prăfuite, un loc de nerecunoscut. De una singură, a pornit o muncă titanică pentru igienizarea, reconfigurarea și cosmetizarea spațiului. A gândit strategii financiare, artistice, proiecte…orice a fost necesar, pentru a scoate galeriile din datorii și întuneric.
Am găsit-o deseori cu coiful de hârtie pe cap (dar tot chic, să ne înțelegem!), găleata cu var, sus pe scară și entuziasmată explica viitorul galeriei ca și cum ar fi fost casa proprie.
A pornit la un drum pe care nicio femeie singură, nu și l-ar fi asumat. Nu știu dacă a fost curaj, ambiție proprie sau nebunie dar știu că rezultatul e unul care avantajează întreg orașul. Ți-e mai mare dragul să intri, să cumperi produsele unicate ale artiștilor.
Aseară, Carmen Poenaru ne-a ”scos din iarnă” și ne-a purtat printr-o primăvară artistică, în care tablourile, mărțișoarele, bijuteriile și tapiseriile, ne-au încântat ochiul și ne-am repezit automat să ne cumpărăm câte ceva. Eu am pus ochii pe-o brățară c-o bufniță nostimă, lucrată de Petru Diaconu. Am refuzat plăsuța de nylon și am pus-o direct pe mână. Ce ochi are! În orice poziție aș ține mâna, tot pe mine mă fixează bufnița multicoloră! 🙂
Carmen dorește să facă Galeria Frunzetti, cunoscută și în afara granițelor țării. Eu o cunosc. O cred în stare. Știu că nimic n-o oprește dacă își pune ceva în cap.
De un om ca ea au nevoie multe dintre instituțiile Bacăului. E nevoie de schimbat mentalități, de scos păianjeni, de zguduit sisteme și gândiri închistate. Dar nu toți au norocul UAP-ului…
Afară vremea era mohorâtă, dezolantă, dar numai noi, cei din galerii, datorită artistei Carmen Poenaru, respiram adieri de primăvară.
Când iubești arta, poți aduce primăvară în plin viscol.
Carmen Poenaru  face asta fără magie.
Se folosește de un truc simplu: IUBIREA PENTRU FRUMOS.

Anamaria Mihalache și o poveste de iubire fără sfârșit

E atât de diferită!  E doar elevă în clasa a X a dar are agenda unui adult cu responsabilități. Timpul liber, îl oferă cailor. De ce? ”Pentru că-s ființe nobile” spune ea.
De copil s-a visat printre cai. Iubește oamenii, iubește orice vietate, dar caii…în sistemul ei de referință, nu au concurent. Mereu m-a uimit Anamaria Mihalache cu povestirile ei cabaline și i-am admirat pasiunea cu care vorbește despre căluți, despre zilele petrecute la Centrul Ecvestru Hemeiuși, despre idealurile ei,  în care, firește, se regăsesc doar caii.
La colegiul ”Ghe. Vrânceanu” unde este elevă, se descurcă foarte bine. Își organizează timpul ca un ceas elvețian: școală, voluntariat, lecții și călărie. Nimeni n-o presează, nu-i impune și n-o trage la răspundere. Anamaria știe singură ce are de făcut.
Ovidiu Imbrea, instructorul Centrului Ecvestru, spune despre ea: ” Sunt impresionat de felul cum interacționează cu oamenii. E atât de prietenoasă! Iar caii simt asta și o iubesc, îi caută mângâierile și au stabilit repede o legătură. Anamaria e un real ajutor la clubul nostru: se ocupă de toate evenimentele pe care baza la organizează, apoi după antrenamente rămâne să curățe, să echipeze caii, să-i spele…lucruri deloc ușoare și această fată pune întreg sufletul în ceea ce face.A evoluat foarte repede pentru că iubește cu adevărat caii. Aceste animale sunt foarte inteligente. Îți simt starea de spirit. Ca să-i poți atinge sau călări, prima condiție e să fii un om bun.
Anamaria este un om bun. De aceea se pregătește să devină medic. A ales neurochirurgia încă de pe acum. Își dorește să salveze oameni, să le fie ajutor și e tipic ei, într-un fel, să aleagă ce-i mai dificil.
Ieri am fost la Clubul Sportiv Ecvestru ”Decebal” pe care îl conduc soții Cezar și Amalia Ivanov. Am vrut s-o văd pe Anamaria între căluții ei. Am zis că fac o vizită oarecare, pozez, filmez…
Când am auzit respirația lor, când le-am văzut frumusețea și onestitatea privirii, am știut că e dragoste la prima vedere. Am făcut cunoștință și le-am pupat pielea catifelată, le-am întins cuburi de zahăr și i-am strigat pe nume: Mondial, Virag, Bazar, Pitbul…ca și cum eram printre ei de când lumea.
Acum o înțeleg perfect pe Ana. Cum să mai pleci dintre cai și să mai poți pune vreodată semnul egal între ei și orice altceva existent pe Pământ?! Iar părinții ei, cum să nu facă sacrificii financiare când i se citește atâta fericire în ochi, când stă printre căluți?
Am visat doar cai…albi, negri, maronii, roșcați și dimineață mi-era deja dor de mirosul de fân.
Anamaria Mihalache, m-ai molipsit de-o boală frumoasă și nu cred că mă vindec!

Undeva la Palilula…în România

– Da`ție-ți place cum o ducem? Uite ce face guvernul ăsta de hoți! Îi interesează să nu facă ei pușcărie. Crezi că-i doare-n cur de noi?
– Fă, nu-i război, nu te duci la Kaufland prin tranșee, e liniște și PSD-ul mai dă câte-o chiftea.
Spune asta ridicând ambele brațe cât să i se vadă părul de la axilă. E-n maieu și pantaloni de pijama cu dungi. Arată ca un hepatic de pe secția de Interne.
– Și viitorul? Te vinzi pentru o chiftea, măi omule!
– Azi să-mi fie bine. Mâine mai văd eu…Da` tu de când ești revoluționară?
– Ascult și eu știrile, nu-s atât de proastă. PSD-ul trage cu rușii. Ne întorc în timp cu 50 de ani. O să-ți pui viză să te duci la mă-ta-n Italia, dacă mai rămân ăștia trei ani.
– Și ce, nebuno?! Nu era bine cu rușii sau cu comuniștii? Ce ordine, ce disciplină și știa omul de frică, soro!
– Păi asta-i treabă? Să știe omul de frică?!
– Uită-te la tine: de când nu te mai bat, ți-ai luat grade. Nu era bună frica? Tremurai numai cât auzeai că urc scările. Cred că încep iar, programul de karate cu tine, că prea te-ai europenizat. Nu cumva vrei să ieși la manifestații, să strigi ”PSD- ciuma roșie”?
– Ies. Mi-am dat întâlnire cu fetele și ieșim. Ele-s tot împotriva PSD-ului.
– Dacă ieși din casă, ieși de tot. După ce l-ai bălăcărit pe Dragnea, nu mai calci aici.
– Atunci alege tu: Dragnea sau eu!
– Dragnea, fă! Femei mai găsesc dar un om care să conducă țara cu mână de fier, nu mai e. Ăsta-i Țepeș curat!
– Eu zic că-i Stalin, dar gusturile nu se discută. Pa!
– Marș la Soros!
– Ia-ți flotant de Teleorman că-i casa lu` tăticu`!
(Pe scări, țipă ca sălbatica) Dragnea, nu ai tu păr în mustață cât pot eu să stau în piață!
El murmură ce știa de la bunelu`, rănit la Cotul Donului: Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus!

PSD-istul dacă nu-i fudul, nu-i prost destul

Nu recunoaște în gura mare că are PSD-ismul și comunismul în ADN dar nici nu se abține de la comentarii. E nația cea mai intrigantă. Înjură cu foc manifestanții, la fiecare ieșire în stradă a celor sătui de legile favorabile doar infractorilor. Rânjește ca o hienă și îi place să arunce caterinca căruia doar el îi înțelege tâlcul.
Intră pe pagina de Facebook a celorlalți, cârcotește, se leagă de numele celor care stau în frig, în stradă și aruncă replici inteligente de tipul ”Da` cum să te cheme Mălin Bot?” ca și cum ai opțiune de alegere, la naștere pentru nume și prenume. Apoi, te face nesimțit pentru opțiunile tale. Tu, ești pe pagina ta, la postarea ta, el, nu. Practic, nesimțitul e el că intră cu ciubotele și părerile lui răsuflate ca ale unui dobitoc lipsit de argumente. Nimeni nu l-a invitat la discuție, nimeni nu-i cere părerea dar el ține neapărat să și-o expună. Își etalează ieftineala, e nervos că nu gândește lumea ca el, îngust așa. Dacă-n meseria lui e bun, și-a depășit condiția și a căutat să evolueze, caracterul e tot minuscul.
Când cele două argumentele i s-au terminat, încheie cu ”Nesimțito” și-ți bagă un block bărbătesc și plin de inteligență.
Toată viața mea am fugit de prostul semi-culturalizat și de PSD-istul în marțipan apolitic. Ghinionistă cum sunt, tot de ei mă împiedic.
Ptiu-ptiu, duș cu agheasmă!

Sfânta ipocrizie

Între degetele groase, ca niște cârnați, ține țigara. Ajunge în dreptul bisericii și o palmează sub mâneca șubei. Cu dreapta face o cruce de parcă s-ar masturba, tristu`dracului!Cum trece de gardul bisericii, cum scoate țigara și pufăie. Probabil că-n mintea lui, Dumnezeu are ochi numai în fața lăcașului de cult sau eventual, ochelari de cal. Dar el, și-a făcut treaba de creștin. Măcar a mimat o cruce.
Pe trotuarul din fața bisericii, o fostă doamnă, actuală epavă, se conversează cu un interlocutor la fel de inteligent ca ea. Se aude de la un metru cum răcnește. Pe madama cu haină din imitație de nurcă, o scoate din sărite și izbucnește neortodox: ”Dar tu unde dracu`ești?”, după care realizează unde află și rectifică: ”Doamne iartă-mă că fac păcate din cauza ta!” și pe fugă simulează o cruce. O face cu stânga că-n dreapta-i celularul și n-are îndemânarea de a-l ține la urechea stângă, cu mâna stângă. Semnul crucii și-l permite să-l facă cu mâna liberă. I-o fi spus cineva că Dumnezeu e câteodată, dislexic. Ce să spun?! Gestul contează.
Trecând prin ușa bisericii, nu mi-am făcut cruce. Niciodată nu fac. Nu-i văd rostul. Mi se pare o  ipocrizie fără margini. Dar de fiecare dată când văd bisericoși ipocriți, îmi amintesc cum respecta taică-meu pe popă, cum îi lingea mâna și pe noi ne cocoșa cu bătaia. Putea slobozi atâtea înjurături pe minut că se rușina viteza sunetului. Punea legile fizicii în dificultate.
Ipocrită sunt și eu. Fără să am un motiv anume, primesc părintele și dascălul. Niciodată n-am ”sărit” vreo vizită de-a lor. Nu sper în iertarea păcatelor, nici în vreo mântuire dar duc mai departe, mecanic, ipocrizia alor mei.
Măcar n-am sarcasmul lor: ”Liniște și pace s-avem, părinte! Liniște și pace…”

Și-n 2018 o să mă piș contra vântului ca și până acum

Porți sau nu porți chiloți roșii în noaptea de Revelion, ești aceeași cantitate neglijabilă de care nu se împiedică nimeni. Ești amărăștean(că) și-o să-ți numeri tot anul mărunții, în ideea de chibzuială, chiar dacă ai băgat tufla de bancnote în chiloți sau sutien, așa cum cere tradiția, când bat clopotele de miezul nopții.
Dacă te-ai împrumutat de la C. A. R. să faci Revelionul la cârciumă cu bogații, n-o să ai și soarta lor: vei suferi și-n vară pentru asta.
Dacă ai mâncat pește în ideea de a te strecura ca el în 2018, ca sărăntoc ce ești, tot anevoios parcurgi anul. Nu te păcăli că mai adaugi o dezamăgire peste cele existente! Tu poți mânca tot carasul din Bistriță că nimeni nu te salvează din anonimatul în care ești sortit să-ți duci zilele!
Nu te duci nici la sală, nu renunți la vicii și nici nu te bagi la dietă. Viața-i frumoasă atâta timp cât nu intervii cu schimbări majore. Rămâi cum ești! Cui nu-i place…Și-așa, cu prietenii pe care-i ai, nu umpli o pagină de agendă. Deci, muie lor!
Ai dansat rock` n`roll imitându-l pe Elvis, ți-ai ucis colecistul cu ceafă de porc, ai băut și-ai adormit îmbrăcat în costumul cel bun. Cămașa Zara nu s-a șifonat că-i din poliester. Nici freza nu te-a ascultat dar pe tine nu te-ascultă nimeni pentru că nici nu reprezinți ceva demn de băgat în seamă. Eh…începând cu ianuarie, așteaptă-te să lovească PSD-ul. Credeai că doarme??!
Din sărac vei deveni lipit, din așchilabic vei deveni o umbră. Ești atât de exploatat încât și lanțurile care-ți cuprind glezna, au nevoie de lanțuri. Nu te-a părăsit Dumnezeu, nici soarta nu ți-e potrivnică și nici nu ți s-a blocat aura și fengșuiul. E doar o perioadă prin care trecem cu toții. Întreabă-l pe parapsihologul de renume intergalactic, Anatol Basarab, dacă 2018 (adică 2+0+1+8) înseamnă pierzanie, calvar sau măgar în ceață!
În 2017 am avut parte de ipocriți, slinoși, furăcioși, manglitori și javre. Pentru 2018 mi-am propus să-i ignor dar nu mă lasă conștiința să fiu atât de apatică: îi scuip între ochi.
Îmi fac rezerve de pe-acum. Țin lâmâi în fața ochilor.
Salivez.

Să scuipi, să bârfești, să înjuri dar să nu tragi din țigară electronică!

În țara asta totul e-un paradox: hoții vorbesc despre cinste, analfabeții despre cultură, grașii despre nutriție și sport, țărănoii despre bunele maniere.
Noi încă lipim guma, cu salivă cu tot, de scaune, în cazul în care n-am rejectat-o pe trotuar să calce-n ea alt dobitoc. Noi nu uzăm de politețuri decât dacă ne iese ceva sau avem vreun interes. ”Mulțumesc”, ”Scuză-mă”, ”Pardon” sunt atât de rare în vocabularul nostru, atât cât se afla hexacolorociclohexan în vocabularul unui taximestrist.
Instinctiv suntem fiare și avem porniri agresive: chinuim animale și oameni lipsiți de apărare. Bârfim omul când nici nu s-a-ndepărtat după colț și dacă avem vreun merit, ca români sălbatici ce suntem, e că suntem naționaliști. Ne dăm mari cu văgăuna asta de țară de parcă americanii și australienii dau năvală să obțină cetățenia română.
Dar după toate astea, ce să vezi? Ne e interzis ca-ntr-o cafenea, să tragem din țigara electronică (dispozitiv special conceput pentru interior și care funcționează ca o lampă de cameră, odorizantă). Chelnerul cheamă patronul, patronul vine cu legea. Recunoaște și el că e ambiguă dar ca cetățean al Republicii Pulii, o respectă.
Tu-ți bagi piciorul în cafeaua aburindă. Te ridici și pleci. Pleci cu ciudă. Dar nu înjuri că nu-i moral.
Alături, un cretin pensat, cu blugi roz, stă cu picioarele pe scaunul liber. E ok așa. Bine că nu fumează electronic.

Cu macadamia înainte spre blond platinat!

Ca orice femeie, am trecut prin toate etapele vopsirii și lungimii părului: când brunetă cu părul scurt și ciufulit, când roșcată cu freză liniștită, când în culorile curcubeului…a fost în funcție de starea pe care o aveam. De câțiva ani buni, odată cu trecerea anilor, pentru că vreau să ascund fire albe și să mă avantajeze la cei aproape 50 de ani, m-am oprit la blond.  Și e frumos, e feminin, potrivit tenului meu dar de atâta decolorare, vopsit și coafat, părul meu, care altădată era o claie sănătoasă, s-a deteriorat. Nici ciupitul vârfurilor, nici măștile cele mai scumpe și niciun ulei, oricât de renumit, nu m-a mai ajutat.
Și m-am decis, cu durere în suflet, să încep anul următor c-o schimbare de look: părul scurt, șaten.
Dar m-am sfătuit înainte cu Adrian Niculescu, stilist de București, măcar să mai aflu un sfat înaintea ”ciopârțirii” imaginii mele. Și-a zis că mi-ar face bine un ulei și-o mască cu macadamia, pe care firma lui le produce.
Mă lasi?! Să aibă gură firul meu de păr să-ți explice el cât argan de Maroc, cocos de Kenya, măști Kerastase, tratamente din Plafar, am bagat în el…n-ar termina până mâine!”
Și totuși mi-am zis să încerc. C-o macadamia în plus sau c-un argan în minus, tot aia e: părul mi-e varză.
Și mă spăl pe cap, stau cu masca 15 minute, la coafat îmi pun două picături de ulei în palme și-mi ung vârfurile și ce să vezi?? Minune! Puteam să-mi flutur părul bălai ca o Cosânzeană. Puteam trece cu degetele prin el, de la rădăcină până la vărfuri, chestie care de ani, nu-mi reușea.
Au trecut cinci zile și părul nu se arată încărcat de la ulei…e perfect hidratat ca după spălare…Uraaa! Rămân bălaie grație acestor produse în care nu credeam nici dacă mă somai cu AK47, în ceafă. Îmi luasem gândul că mai am prea timpuriu șanse să mă mai văd blondă.
Adrian, te iubește părul meu și eu pe lângă el că-n viziunea mea, în ceea ce mă privește, unde blond nu e, nimic nu e.

O întâmplare cu jandarmi și-o înregistrare

Cristian al meu e și Petrică. Petru, mai exact dar eu îl mai strig așa, ca să-l oftic. La fiecare 29 Iunie cer de băut, că-i ziua lui. Bat cu lingurile-n castroane și-mi cer drepturile: ”Dă un șpriț, Petrică!”.
Și acum vreo șapte ani, am făcut la fel. Mă scoate Petrică la Subway, simțindu-se obligat și presat de scandalul meu. Bem un rose, mai bem unul, râdem pe stradă, ne îmbrâncim și ne certăm asupra unui fapt serios: cine-o scoate pe Laika la plimbare când ajungem acasă? Eu, nu că-s pe tocuri și că-s prea lady ca să umblu prin iarbă, el…n-a avut nicio scuză. Deci, Cristian- cățelarul de serviciu, chiar de ziua numelui ce-l poartă.
Și aștept eu să mai vină Cristian cu Laika, de afară…dar pace! Când cobor după ei, văd cum un jandarm îl urcă pe Cristian într-o mașină și dădea să-i pună cătușele. Mi-au sărit mințile pe loc, știindu-mi bărbatul, cel mai liniștit om de pe pământ. Mă recomand și întreb ce infracțiune a făcut bărbatul meu de-i arestat. El nu făcuse nimic dar Laika mea (bichon flocos de  4 kile) îl lătrase pe jandarm, o namilă de 130 de kile. Ar fi fost ilar dacă n-ar fi fost treabă serioasă: ăsta chiar voia să-l ducă pe Cristian la Poliție. Eu îl întreb care-i legea care interzice unui câine să latre și omu`-n haina statului, începe o ploaie de invective, mă face-n toate felurile în timp ce vecinii mei, răcneau și ei de la geamuri, luându-ne apărarea. Și-mi dă prin cap, deodată, să-l înregistrez cum ne înjură fără motiv și cum nu are nicio justificare pentru acțiunea lui exagerată. Ne face-n toate felurile vreo douzeci de minute, timp în care eu îl tot înregistram.
Pe Cristian, l-a eliberat, văzându-se încolțit de vecini care își făceau cruce pentru motivul ”serios” pentru care avea intenția să-l aresteze pe Cristian.
A doua zi, direct la Jandarmerie m-am dus. Am vorbit direct cu șeful cel mai șef și i-am pus înregistrarea, ocazie cu care omul s-a crucit. Am avut grijă să-i precizez că după părerea mea, jandarmul respectiv prezintă un pericol public, nu are veleități de om al ordinii, dimpotrivă este provocator de scandal și mai ales nu cunoaște legea.
I-am lăsat telefonul meu cu înregistrarea, l-a chemat pe zevzec, și-a recunoscut vocea și înjurăturile și peste ceva timp, m-au anunțat prin scrisoare că Brusli a fost sancționat la salariu, i s-a luat dreptul de a avansa…și mi se cereau scuze din partea Jandarmeriei pentru tratamentul nedrept la care am fost supuși.
La scurt timp, așa cum bănuiam, omulețul a recidivat. Încă o reclamație și a fost pus pe liber. Jandarmeria s-a dezis de-un dobitoc ca el.
Concluzia: dacă nu era valabilă înregistrarea, așa cum se screm PSD-iștii să legifereze azi, eu cum dovedeam că instituția Jandarmeriei plătește un nevrotic fără medicație, pe post de apărător al legii?! Și câți oameni ar mai suferit neajunsuri din partea lui? Că la un moment dat ne amenința că-i karatist și ne-o trage, de parcă noi arătam a kung fu fighterși :)))
De-atunci nu mai râde Cristian de ziua lui.
Îl urmăresc și-acum himerele arestării pe motiv că i-a lătrat cățaua.