Un magazin de antichități așa cum Bacăul n-a avut niciodată

Abundă piața de nou, de modă, de ”ultimul răcnet”, de ”ultima colecție” și chiar dacă un lucru nu e arătos, măcar e ”din ultima generație”. Sunt însă persoane care preferă timpurile și moda din trecut, unde eleganța se definea prin real rafinament și calitate. Extravaganța contemporană nu e pe placul tuturor și nu e condamnabilă întoarcerea în trecut. Gândiți-vă la atmosfera unei camere de altădată unde pictura putea fi ușor deslușită, mobila era din lemn masiv și felul în care era ”brodată” făcea din ea operă de artă chiar dacă nu era lucrată de mâna vreunui artist renumit! Băuturile se turnau din sticle de cristal, încrustate, desertul se servea din platouri speciale iar dacă gazda  servea ceaiul sau cafeaua din obiecte de porțelan, argint sau alamă, asta spunea ceva despre calitatea ei estetică și socială.
Un astfel de magazin s-a deschis de curând pe strada Războieni, în spațiul fostului Subway și n-am să fiu ipocrită să nu recunosc că e al fratelui meu.
Lui nu i se potrivea nimic mai bine decât un magazin cu valoare de galerie de artă. De copil și-a cusut singur hainele, a sculptat fără să aibă vreun profesor, a pictat fără să-i arate cineva cum se face. Pentru el, și cușca câinelui trebuia să arate într-un fel aparte. Mereu i-am admirat simțul artistic pe care eu nu l-am avut niciodată.
Mi-e drag magazinul lui cu oglinzi venețiene, cu fotolii victoriene, cu alămuri cărora numai cucoanele le cunosc poveștile și mă pierd în tablourile lucrate pe pânză de mătase, cu fir de aur, și-n ele-s istorii de peste 100 de ani!
Invit orice băcăuan iubitor de frumos să treacă prin magazinul de antichități, măcar în drumul spre Parcul Cancicov sau cei care își beau cafele la terasele din jur!
Bacăul a ajuns un oraș mult prea prăfuit și fad așa încât oaza asta de frumusețe, e posibil să schimbe starea oricărui băcăuan sătul de kitsch, fițe de mall sau produse etichetate cu ”Made in China”.
Mă consider de modă veche și rămân constantă iubitoare de vin vechi, cărți vechi, maniere de demult și prietenii durabile de zeci de ani. Îmi place mai mult izul de rugină decât făcătura care încearcă să se dea fason.

Crucea Roșie Bacău la datorie!

Vă informăm că echipele Crucii Roşii Bacău au intervenit în perioada 29 iunie-01 iulie a.c. în câteva din zonele afectate de inundatii cu pachete de primă necesitate (apă potabilă, pâine, conserve, biscuiţi, produse de igienă, etc) pentru persoanele sinistrate.
Astfel, vineri, 29 iunie a.c., un număr de zece familii din comuna Dofteana, izolate de restul satului, au fost ajutate cu pachete alimentare si de igiena. Vineri, sambata si duminica, colegii nostrii au ajuns la Slănic Moldova, cea mai afectata localitate din judet, cu peste 120 de pachete, iar sambata, persoanele varstnice rezidente in Caminul Caritas din Bacau au primi  apa potabilă.
În aceste momente, în colaborare cu Direcțiile de asistență socială din localitățile afectate, realizăm o analiză de nevoi pentru a veni în continuare în sprijinul oamenilor cu produse alimentare, produse de igienă personală, produse de menaj, ustensile casnice.

Cu stima,
Lt.col.(r) Dan Marcel Babliuc
Director
Crucea Rosie Bacau

Daniel Dăncuță așa cum îl știm

La începutul anilor `80 nu se putea vorbi despre o libertate de manifestare. Fiecare stătea în pătrățica lui că geana Miliției era mereu lipită de populație, ca marca pe scrisoare. Erau găști prin cartiere și se evidenția câte un bătăuș vertiginos dar mereu se găsea altul să-l detroneze, potrivit sintagmei ”Fiecare naș își găsește nașul”. Să fim sinceri, care bărbat în devenire nu s-a umflat în pene la douăzeci de ani, crezându-se Tyson, Cassius Clay sau Foreman?! Nu era nimic în neregulă ”să te descurci” prin hățișul vieții, dacă te aflai la ananghie.
Bacăul stătea bine la boxul de inițiere și cel de performanță. Relu Auraș și Nicu Cara au scos campioni pe bandă.
Prin peisajul ăsta citadin, cam prăfuit de apăsarea zilelor gri ale ostracizării comuniste, a apărut un adolescent cu o statură asemănătoare lui Codin, brăileanul legendar, pe care îl descrie Panait Istrati. Era imens pentru vârsta lui și Nicu Cara, din multitudinea de tineri, l-a remarcat repede. (Era și greu al naibii!)
Titluri, campionate, cupe…a câștigat tot în anii ăia! Cine să-i fi stat în cale colosului?
Paradoxal, era un tip timid, decent, cuminte dar se transforma urgent dacă ceva îl irita. Sinceră să fiu, îmi amintesc câteva încăierări prin oraș, unde a pus la pământ mai mulți adversari deodată, cu pumnul care funcționa ca ”buzduganul lui Făt-Frumos”, adică mai întâi lovitura și apoi dialogul. Dar astea sunt nebuniile tinereții  și erau frumoase așa cum erau. După câteva bătăi prin discotecă, Daniel Dăncuță, a devenit eroul și modelul tuturor băieților, în anii aceia. La nici 18 ani, n-avea concurență nici pe ring, nici în anturajele periculoase ale cartierelor, căci nimeni nu se hazarda să-l provoace pe campion.
Daniel a adus Bacăul pe culmile boxului și a ajuns până în America, unde a boxat cu elita boxului mondial. A stat alături de Foreman, Tyson și americanii au văzut în el o reală speranță.
Cum viața nu e colorată constant în roz, Daniel Dăncuță a avut probleme cu Poliția, fiind acuzat de clonare de carduri și alte infracțiuni mai grave sau minore. Nu-i treaba mea să-l situez pe sportiv în ”boxa acuzaților” sau în cea a imaculaților. Habar n-am ce-a făcut și câtă vină are, din noianul de învinuiri!
Știu însă că dacă îl cauți pe internet, îl găsești ca ”hoț”, ”infractor”, ”agresor” și alte apelative de care gazetarii se servesc pentru a da notă șocantă, articolelor. Daniel Dăncuță, indiferent de dosarul infracțional care i se pune-n cârcă, a fost un geniu al boxului și un om căruia i s-a cântat imnul României de câteva zeci de ori, când stătea pe podium, cu nasul și fața însângerate.
Poate că e bine să vedem în oameni și partea lor magnifică! Pe unde au mers ei, nimeni n-o să calce prea curând! Putem face abstracție de partea neagră a vieții marilor sportivi, dacă ținem cont că țărișoara asta uitată de lume, a fost remarcată prin sportivii care au făcut-o renumită în lume.
Daniel Dăncuță, Bacăul te iubește, își amintește de activitatea ta sportivă de excepție și îți recunoaște meritele și unicitatea! Categoria grea și supergrea a boxului ți-a rezervat pentru totdeauna, un loc distinct, singular, în galeria profesioniștilor. Gloria câștigată prin muncă titanică, nu piere!
La Mulți Ani și cer senin, oriunde te-ai afla!

La Poșta nr.1 ca la Asociația de Proprietari

Una dintre reminiscențele perioadei de tristă amintire care-mi irită creierul, este ghișeul la care sunt nevoită să mă apleci servilă, cu banii în mână, să plătesc un serviciu. Pentru simpla informație, îți tragi o cocoașă deloc sexi și ești nevoit să-ți etalezi curul, curbându-ți corpul la aproape 90 de grade.
Mi-e urât să arăt slugarnică, cu banul meu. Nici pentru doamna de la ghișeu nu pare să fie un confort, să se afle în spatele unui ghișeu de 30/20 și să le vadă clienților doar coșurile și părul din nas, la o distanță de câțiva centimetri.
La Asociația de proprietari, ghișeul prea jos situat, e mai sinistru: din lemn vopsit cu gri metalic, exact ca cel al unei celule de arest. Nimic nu-mi provoacă mai mare sila decât să plătesc lunar cheltuielile de întreținere, aplecându-mă ca un paj docil și reproșând de fiecare dată ” Când naiba schimbați ghișeul ăsta odios, care îmi știrbește personalitatea?” Firește că dintre cei care lucrează acolo și ceilalți aflați la coadă, nimeni nu-mi aprobă indignarea și nu li se pare nimic anormal. Anormală-s eu că cer să stau complet vertical când virez din banii mei munciți, statului!
Aplecatul la ghișeele care arată ca niște cuști de la zoo, poate nu sunt o corvoadă prea mare de dus dar amintirea provenienței lor, da. Comuniștii au gândit ca pe termen lung, nici poziția să nu ne fie verticală. Atitudinea nici atât! De asta îmi stă-n gât, de câte ori mă fac ghiocel și-mi bag capul în câte-o gaură a vreunei instituții!
Renunțarea pe vecie a acestor nemernice practici, ar fi fost un pas, chiar dacă minuscul, spre repudierea vremurilor sumbre. Dar dacă la vremuri noi, tot ei sunt în frunte ca păduchii, pretențiile mele sunt exagerate.
Pe mine nu mă oprește nimeni să sper că într-o zi vor dispărea și ne vom plăti demni, dările către stat.

Spre nicăieri, birjar! Spre nicăieri!

Prima dată, pe mine dau vina. Eu sunt în capul listei. Mie-mi trag palme, pe mine mă înjur și ”plăcerea” asta nu mi-o ia nimeni! Eu sunt cea care a crezut că Revoluția din `89 va aduce democrație, așezare, renunțare la practici și idei comuniste. În naivitatea mea credeam că vom vomita în grup când vom auzi de comunism, de materialism dialectic și ”pe noi culmi de civilizație și progres”. Nimeni nu mi-a spus atunci că mă îmbăt cu apă rece și că poporul ăsta nu-și dorește pentru sine, binele! Am fugit până la Viena cu gloata de flămânzi care se urcau în primul tren spre Occident, apoi am luat drumul Germaniei, al Angliei și-al Irlandei. M-am întors de fiecare dată cu emoția-n gât, că mă vor speria schimbările. Credeam că găsesc la Bacău zgârâie-nori, mă uitam la străzile paralele liniei ferate și așteptam s-apară în orice moment un șerpoi de autostradă cu cel puțin două benzi pe sens, credeam că oamenii gândesc liber și că depravarea comunistă e-o amintire.
Nimeni nu m-a păcălit, cum am făcut-o eu! Cu decizia definitivă a rămânerii acasă, eu, ca mulți alți fraieri idealiști, tot așteptăm ca poporul să tropăie nervos și să se răscoale, instituțiile statului să devină zdravene la cap și normalitatea minimă a unei dimineți în care știrile să nu ne mai îngrijoreze.
Tanti Lili îmi amintește de Neckerman, pe un blog al unui istoric găsesc că Bulgaria e ”țara vecină și prietenă” iar nea` Vasile zice că singurele distracții adevărate din viața lui erau defilările de la 23 August, când căra-n spinare masca de gaze și bătea pasul de defilare, până-i săreau pingelele, pe Stadionul Municipal.
Trecutul e din ce în ce mai apropiat iar pe mine mă sufocă naivitatea tinereții mele.
Iliescu e viu și slobod, Petre Roman își flutură pletele vopsite la lansări de carte și din toți cei care ne-au furat atunci libertatea, azi sunt mentorii celor care azi ne conduc.
Eu nu mai am douăzeci de ani, nu am curajul emigrării dar în visele mele frumoase, încă mă văd pe Mariahilferstrasse, prin Viena, uitând cu ipocrizie că-n valiză, aveam odată un pașaport românesc.
– Birjar, în drumul meu spre nicăieri, dă-mi voie să visez! E încă la liber, nu?

E total inutil dar știi ce frumos ascultă?

Exact cum e culmea consolării: nu se mai scoală dar știi ce frumos atârnă?! Cam așa a arătat azi primarul Necula. Asculta așa impozant! Aplauda, aproba, zâmbea și îi jucau ochelarii pe nasul rotund, de clown.
Tinerii i-au spus lipsurile, dorințele, năduful iar el (pentru că poate) și-a tras atitudinea din imagine. Pe-o temperatură de 25 de grade cu plus, și-a înfundat mâinile în buzunarele vestei de fâș și când a luat cuvântul, nu s-a supărat că, practic, tinerii îi arătau obrazul când îi reproșau că-n 2018 noi încă mai avem câini comunitari, gropi în asfalt, lipsa apei, a energiei, a unui stadion, mizeria crasă. Nu s-a rușinat nicio clipă, n-a pus capul în pământ, nu și-a făcut mea culpa! Atins de sindromul pesedistului la putere, a pus vina-n cârca celor dinainte, a promis, s-a eschivat, a strecurat câte-o glumiță, a aplicat tactica psihologiei inverse și a fost aplaudat. Adică a ieșit învingător, i-a prostit pe ăștia mici și de data asta.
Câte-un trecător spărgea atmosfera de partid cu exclamații spuse-n barbă: ”Ce tupeu are ăsta să iasă-n public!” sau ”Dracu îl mai votează!”.
Eu cred că are toate șansele să mai prindă un mandat. De inteligența electoratului ne-am prins cu toții. Știe și el că bătând pasul pe loc și făcând pe niznaiul, rândul amărâților se îngroașă și ăștia-s oamenii de care are nevoie: mulți, proști, săraci, obedienți.
La tineri mă așteptam la mai mult. Dar i-au zâmbit complice, l-au aclamat și nu s-au îndoit nicio clipă de viitorul roz-bombon pe care edilul l-a promis dar pe care n-or să-l trăiască în Bacău, niciodată.

Senilul din Bănie

Nici la mormânt la tataie n-am băgat atâtea cruci ca-n seara asta, la spectacolul la care, cu invitație m-am dus. Că dacă mai și plăteam, îmi dădeam cu barda-n glandă!
N-am prea ascultat la viața mea melodiile rapsodului oltean, Tudor Gheorghe dar dacă după-amiază tot aveam gaură-n agendă, mi-am zis că o lălăială-n plus și-o doină n-ar fi nașpa! Nu-s genul lui ”Muică, suntem neam de piatră” și ”Mărine la nunta ta” însă de ce să nu-l văd pe prestatorul la balalaica PSD-ului, dacă tot e moca?!
Fără niciun preambul, începe buhaiul Craiovei c-un stand up (tragedy) c-o mitocănească nostalgie despre cincinale, congrese, ”panoul de onoare”, Ceaușescu și inveitabilul: ”Flota, unde-i flota?”. Ca să dea cu mucii din mustață-n fasole, vorbește despre Centenar (care vorba aia: e-al regalității) că e o chestie care se găsește-n grămada de castraveți, la tarabă.
Amintind de măreția ”Cerbului de Aur”, început în 1968, mi-a maltratat urechile c-un repertoriu searbăd și înapoiat, imitând  mai mult decât modest, vocea Luminiței Dobrescu, a lui Luigi Ionescu, a lui Dan Spătaru. În pauze a recitat poezie comunistă, de aia de te omora diriga cu bătaia s-o spui la serbare. Fără nicio legătură, deodată, a-nceput senilul să recite din Glossă a lui Eminescu, să treacă apoi la una simbolistă, de-a lui Minulescu.
A băgat și-o glumă c-o moldoveancă flecară și proastă, iar coafatele socialiste din primele rânduri aplaudau cu flăcări,  nesizând că maestrul cu prazu`își bătea pula de ele.
Nu mi-am putut obliga neuronii să reziste până la capăt. Niște axoni îmi arătau obrazul c-am întrecut limita.
Când am ieșit din Teatrul de Vară, mustață-de-neam-prost, o luase iar cu cincinalul și ”producția la hectar” și nimeni nu-l atenționa să cânte altor idioți, c-aici ne umpluse deja de nostalgii băloase.

Bacăul sub asediul gunoaielor

– Parcul Cancicov-

Când spunem că Bacăul n-a fost niciodată atât de mizerabil, nu e nicio exagerare în asta! Nu e nicio diferență între zone. Nici măcar centrul, parcurile sau străzile cu școli sau licee, nu sunt privilegiate. Nici măcar la blocul unde locuiește însuși primarul, nu face notă discordantă cu restul orașului. E cruntă și crasă mizeria! Imagini grețoase deloc proprii unui oraș care se vrea european.
Astăzi e duminică, e soare, e vreme de promenadă și aleea principală a Parcului Cancicov, arată așa ca-n imaginea alăturată. Prietena mea, nu are explicație pentru cei doi copii, cu care a ieșit la plimbare. Ea îi educă într-un fel, societatea, orașul e-n alt fel. Dar ei, elevi la clase mici de generală, pun mâna la ochi. Sunt speriați de ce văd.
Au făcut bine că și-au acoperit ochii. I-ar fi marcat imaginea, Dar după mormanele din imagine, la câțiva metri, apar altele gunoaie care au dat pe dinafara coșului și nimeni nu le-a ridicat.
Stânga-mprejur și-acasă! Prea urât, prea jegos, prea de speriat!
Dar ei, copiii, ce vină au să le fie afectată copilăria într-un așa hal? Dar ei, părinții, care-și educă odraslele să pună fiecare șervețel în coș, cum să-și justifice cerințele când strada seamănă c-un interminabil haos?
Nu vă doare că e duminică, e soare, e primăvară și voi nu oferiți cetățenilor acestui oraș, nici măcar condiții minime de viață? Când vă luați salariile…voi chiar le luați?

La Casa Rebeca

 Sâmbătă, 17 Martie a avut loc deschiderea celui mai elegant restaurant din Bacău. Se numește ”Casa Rebeca” și este situat în casa încărcată de istorie a familiei Cancicov.
Având un specific italian, restaurantul conține, ca design, elemente tradiționale dar și accesorii franțuzești de rară delicatețe.
Administratorul Dumbrava Bussines Resort, Dan Aizic, renumit pentru rafinamentul și bunul gust al spațiilor de alimentație publică pe care le deține, de această dată a întrecut imaginația oricărei limite a esteticii.
Atmosfera luxoasă și distinsă ar putea părea destinată unei anume elite dar Dan Aizic, spune că restaurantul său, ”are porțile deschise tuturor celor care își doresc să petreacă frumos, la prețuri moderate.”
Când am intrat, încă de la ușă, am simțit căldura gazdelor și cei care îl cunosc pe Dan, știu că este un inegalabil amfitrion iar celor cu care lucrează, le-a impus același stil.
Nu știu dacă muzica napoletană a lui Carusso și Lucio Dalla m-au ținut atâtea ore la masa din colț de unde n-aș mai fi plecat..! Sau poate vinul italian de Puglia…mâncărurile savuroase ale bucătarului c-o vechime în gastronomia italiană de peste 20 de ani…cert este toate la un loc mi-au făcut dintr-o seară friguroasă de martie, o seara unică.
M-am întors și-a doua zi, și-a treia…e locul declarat al cafelelor mele.
Dacă tot e să-mi aleg un loc al meu, de ce să nu-mi duc pașii pe-acolo pe unde a construit o bijuterie arhitecturală, distinsul  Anghel Cortez și pe unde au călcat și Enescu, Rebreanu, mareșalul Antonescu și atâtea elite liberale, respectabile?
Când îmi găsesc câte un loc de suflet, devine parte din mine.
Nu vreau ca scrisul meu să aibă destinație publicitară. N-am niciun interes în acest sens. Vreau doar să treceți măcar din curiozitate, prin fosta casă a ministrului Cancicov și să vă bucurați c-a ajuns pe mâini bune! Savurați un vin, lângă lemnele trunchiate pentru foc, și acordați-vă timp să priviți ca-ntr-un muzeu, accesoriile art nouveau de rară delicatețe artistică!
Merităm din când în când să ne hrănim sufletele și să dăruim papilelor gustative câte-un regal de gusturi mediteraneene!

Mihaela Băițan și unicitatea discursului ei

Foto: Mihaela Băițan (stânga)

Simpozioanele muzeului aduc la un loc o mulțime de specialiști. În timp ce pe unii îi asculți cu drag, despre alții te întrebi ce caută printre vorbitori. Nu că n-ar avea căderea sau pregătirea necesară dar nu au talentul și priceperea să transmită ceea ce au studiat și cercetat. Complet lipsiți de darul retoricii și al vorbitului în public, ar trebui să fie conștienți de lacuna relațională. Să te prezinți unui public numeros care așteaptă informații iar tu să turui de pe-o foaie ba să te mai și poticnești, e un neajuns din care trebuie să înveți și să-l remediezi!
Dacă e să vorbesc despre talent și dăruirea informației, atunci trebuie să situez în locul fruntaș pe Mihaela Băițan, directorul Muzeului Militar din Băcau.
La fiecare eveniment la care participă, lasă ”victime”. Adică se moare după ea și discursul ei. Refuză microfonul și nu are în față nicio foaie. Vorbește ”la liber” și ceea ce povestește ea e atât de atrăgător, încât niciun ochi nu se află altundeva decât la ea, bine fixați.
Mihaela Băițan știe să te poarte prin poveste. Nu are doar darul oratoric ci și o voce frumoasă, feminină. Frazele ei sunt pe înțelesul tuturor, bine sintetizate și istoria spusă de ea, pare un basm căruia îi aștepți impacient, deznodământul.
Mihaela, tu știi că războaiele, eroii glorificați sau nu, câmpurile și strategiile de luptă când ni le descrii, sunt ca o muzică pe care vrei s-o tot asculți? Istoriile nu sunt scrise pe portativ, dar tu le adaugi note calde, atât cât să ne facă să ne iubim rădăcinile și  martirii. Cu siguranță aceleași povestiri le-am auzit de mai multe ori, de la diverse persoane, dar numai de la tine sună a realitate pentru că o spui cu dăruire și entuziasm!
Din păcate, Mihaela, nu predă istorie deși cred că ar fi cel mai bun dascăl. Deocamdată nu are de gând dar ia în calcul și această posibilitate. ”Eu, de copil, m-am visat profesoară, așa că nu se știe în viitor ce decizii voi lua!” , spune Mihaela când o întreb de ce nu se află la o catedră. Ar fi potrivită între elevi și sunt convinsă că ar fi modelul multora. Are un optimism molipsitor, e sublimă și e pata de culoare a evenimentelor de cultură.
Cine n-a ascultat-o pe Mihaela Băițan, nu știe că istoria e chiar o poveste frumoasă, peste care nu se poate așterne plictisul și saturația.

Adieri de primăvară în Galeria Frunzetti

Unde-i Carmen Poenaru, e și schimbarea! A făcut din galeriile obscure și prăfuite, un loc de nerecunoscut. De una singură, a pornit o muncă titanică pentru igienizarea, reconfigurarea și cosmetizarea spațiului. A gândit strategii financiare, artistice, proiecte…orice a fost necesar, pentru a scoate galeriile din datorii și întuneric.
Am găsit-o deseori cu coiful de hârtie pe cap (dar tot chic, să ne înțelegem!), găleata cu var, sus pe scară și entuziasmată explica viitorul galeriei ca și cum ar fi fost casa proprie.
A pornit la un drum pe care nicio femeie singură, nu și l-ar fi asumat. Nu știu dacă a fost curaj, ambiție proprie sau nebunie dar știu că rezultatul e unul care avantajează întreg orașul. Ți-e mai mare dragul să intri, să cumperi produsele unicate ale artiștilor.
Aseară, Carmen Poenaru ne-a ”scos din iarnă” și ne-a purtat printr-o primăvară artistică, în care tablourile, mărțișoarele, bijuteriile și tapiseriile, ne-au încântat ochiul și ne-am repezit automat să ne cumpărăm câte ceva. Eu am pus ochii pe-o brățară c-o bufniță nostimă, lucrată de Petru Diaconu. Am refuzat plăsuța de nylon și am pus-o direct pe mână. Ce ochi are! În orice poziție aș ține mâna, tot pe mine mă fixează bufnița multicoloră! 🙂
Carmen dorește să facă Galeria Frunzetti, cunoscută și în afara granițelor țării. Eu o cunosc. O cred în stare. Știu că nimic n-o oprește dacă își pune ceva în cap.
De un om ca ea au nevoie multe dintre instituțiile Bacăului. E nevoie de schimbat mentalități, de scos păianjeni, de zguduit sisteme și gândiri închistate. Dar nu toți au norocul UAP-ului…
Afară vremea era mohorâtă, dezolantă, dar numai noi, cei din galerii, datorită artistei Carmen Poenaru, respiram adieri de primăvară.
Când iubești arta, poți aduce primăvară în plin viscol.
Carmen Poenaru  face asta fără magie.
Se folosește de un truc simplu: IUBIREA PENTRU FRUMOS.

Anamaria Mihalache și o poveste de iubire fără sfârșit

E atât de diferită!  E doar elevă în clasa a X a dar are agenda unui adult cu responsabilități. Timpul liber, îl oferă cailor. De ce? ”Pentru că-s ființe nobile” spune ea.
De copil s-a visat printre cai. Iubește oamenii, iubește orice vietate, dar caii…în sistemul ei de referință, nu au concurent. Mereu m-a uimit Anamaria Mihalache cu povestirile ei cabaline și i-am admirat pasiunea cu care vorbește despre căluți, despre zilele petrecute la Centrul Ecvestru Hemeiuși, despre idealurile ei,  în care, firește, se regăsesc doar caii.
La colegiul ”Ghe. Vrânceanu” unde este elevă, se descurcă foarte bine. Își organizează timpul ca un ceas elvețian: școală, voluntariat, lecții și călărie. Nimeni n-o presează, nu-i impune și n-o trage la răspundere. Anamaria știe singură ce are de făcut.
Ovidiu Imbrea, instructorul Centrului Ecvestru, spune despre ea: ” Sunt impresionat de felul cum interacționează cu oamenii. E atât de prietenoasă! Iar caii simt asta și o iubesc, îi caută mângâierile și au stabilit repede o legătură. Anamaria e un real ajutor la clubul nostru: se ocupă de toate evenimentele pe care baza la organizează, apoi după antrenamente rămâne să curățe, să echipeze caii, să-i spele…lucruri deloc ușoare și această fată pune întreg sufletul în ceea ce face.A evoluat foarte repede pentru că iubește cu adevărat caii. Aceste animale sunt foarte inteligente. Îți simt starea de spirit. Ca să-i poți atinge sau călări, prima condiție e să fii un om bun.
Anamaria este un om bun. De aceea se pregătește să devină medic. A ales neurochirurgia încă de pe acum. Își dorește să salveze oameni, să le fie ajutor și e tipic ei, într-un fel, să aleagă ce-i mai dificil.
Ieri am fost la Clubul Sportiv Ecvestru ”Decebal” pe care îl conduc soții Cezar și Amalia Ivanov. Am vrut s-o văd pe Anamaria între căluții ei. Am zis că fac o vizită oarecare, pozez, filmez…
Când am auzit respirația lor, când le-am văzut frumusețea și onestitatea privirii, am știut că e dragoste la prima vedere. Am făcut cunoștință și le-am pupat pielea catifelată, le-am întins cuburi de zahăr și i-am strigat pe nume: Mondial, Virag, Bazar, Pitbul…ca și cum eram printre ei de când lumea.
Acum o înțeleg perfect pe Ana. Cum să mai pleci dintre cai și să mai poți pune vreodată semnul egal între ei și orice altceva existent pe Pământ?! Iar părinții ei, cum să nu facă sacrificii financiare când i se citește atâta fericire în ochi, când stă printre căluți?
Am visat doar cai…albi, negri, maronii, roșcați și dimineață mi-era deja dor de mirosul de fân.
Anamaria Mihalache, m-ai molipsit de-o boală frumoasă și nu cred că mă vindec!