Oricare dintre noi poate fi Magdalena

E mai ușor să fim ignoranți, să înjurăm și să pedepsim decât să cercetăm și să aflăm adevărul. Să ne dăm seama dacă omul pe care îl înfierăm, e bolnav și nu are conștiința faptelor sau e doar o fiță când ucide pe cineva în chip premeditat.
Schizofrenia, poate fi a oricui, de mâine…sau de azi. Psihicul nu e decât un fir subțire care se rupe din nimic. La fel și depresia, anxietățile și toate psihozele. Boli monstruoase, chinuitoare care duc la degradare. Un fel de moarte cu picătura.
Dacă îți vorbesc o mulțime de voci instantaneu și le auzi în cap cu volumul la maxim, iar asta se întâmplă toată ziua, pe tot parcursul vieții, crezi că ai mai fi ok? Mă îndoiesc că mai poți fi om normal când halucinațiile sunt la fel de dese ca respirația.
Cu un sistem medical ruinat, cu o acută lipsă de centre de recuperare, terapeuți, psihiatri, cu spitale de unde ieși violat și nefuncțional, România nu-i o țară care să acorde asistența necesară unui bolnav psihic. Iar dacă familia acestuia nu-i oferă suport, atunci iminența unor fapte monstruoase, este predictibilă. Nu poate nimeni garanta ce va face schizofrenul în secunda următoare. nici măcar el. Conștiința, afectivitatea și realitatea sunt egale cu zero. Nu răspunde nici în fața legii, nu are păreri de rău și nu simte niciun regret. Nu pentru că-i nesimțit ci pentru că-i foarte bolnav.
De teama de a nu fi etichetați și arătați cu degetul, nu se duc la medic, nu iau medicație și sunt diagnosticați târziu. Aici tot societatea poartă vina. Încă ne mai uităm ciudat la cei cu boala psihică, întoarcem capul ca după urs sau îl ponegrim ca pe-un paria.
Femeia care a fost întrebată dacă a ținut post și-a răspuns c-o salată de cuvinte și propoziții ”situs inversus”, a fost pusă la zid de-o țară întreagă. A fost o explozie de caterincă pe rețelele de socializare iar pe Youtube are mii de vizualizări. Ștampila ”Nebună” și atât! Atât putem, atât știm și astea ne sunt limitele. Poate de aia suntem conduși de satrapi, avem legi odioase și nu avem parte de normalitate și evoluție.
Probabil că ni le merităm. După suflet…

Ori suntem români ori nu mai suntem!

- La mine la bloc-

– La mine la bloc-

Dacă nu de sărbători, atunci când o mai fi ocazia să fim români adevărați?! E timpul să cumpărăm ce nu ne trebuie doar de dragul umplerii coșului și cheltuitul banilor. Ne trebuie mâncare multă că numai o masă plină și un frigider care dă pe dinafară arată cât suntem de bogaț`!
E perioada când mâncăm ca hămesiții după care luăm Colebil și dacă tot n-am ajuns la Urgențe, s-o luăm de la capăt că-nseamnă că mai e loc de două fleici.
Dar înainte de mâncare, trebuie să facem ce n-am făcut de la Paște: curățenia generală. C-așa-i neamul de geto-dac: noroc că vin sărbătorile altfel l-ar năpădi acarienii și râia.
A rezistat stoic bătutul covorului, înghițitul prafului de către cel care-l bate dar și de trecători iar cine n-a făcut febra musculară de la paleta de sârmă, n-a prestat voinicește. Ar fi mai civilizat s-avem parchet laminat și două-trei covorașe ecologice care se spală-n mașină dar unde-ar fi românitatea noastră?!
Au năvălit ofertele cârciumilor și-s aproape gratis: dacă mai pui o sută la ele, stai lejer în Lefkada o săptămână, la vară. Dar ce contează? Unde să ne purtăm rochiile cu fir auriu luate de pe Amazon.ro, Bonprix și mall dacă nu le fluturăm în noaptea dintre ani?! Și genele false, și unghiile cu gel…Intrăm cu datorii în 2018 dar tot ce contează e imaginea și să nu stăm în casă ca fraierii care n-are un covrig în burtă.
În tot acest cadru românesc, ascultăm ”Santa Baby”, ”Driving home for Christmas”, ”All I want for Christmas is You” și doar colindele ni s-au americanizat. Noi suntem aceiași primitivi rămași în stadiul de ”Descălecat”.

Mă protejez de frig și zeflemea

Am stat la geam de data asta. Am privit din casă cum se adunau demonstranții. Cald în casă, muzică, fursecuri cu stafide pe-un platou…
Am ieșit iarna trecută în ger. Am stat pe-afară până spre dimineață, am răcnit cu ură, îmi înghețase și sufletul în mine și dacă aș fi plecat mi se părea că trădez cauza mea și-a celor mulți.
Tremuram colectiv și ne ieșeau vălătuci de aburi din guri. Blamam PSD-ul, pe Dragnea, pe Grindeanu și Iordache și toate scursurile care ne-au adus în stadiul în care suntem.
Am răcit, nu mi se încălzeau picioarele nici a doua zi și m-am îmbolnăvit de plămâni. M-am umflat de Fervex, Paracetamol și de ceai cu lămîie. Am pățit toate astea și mi s-a părut normal să mă sacrific. Niciun om normal la cap n-ar trece cu vederea atâta nedreptate. Oamenii ăștia ne opresc din evoluție, spurcă democrația și drepturile noastre și își fac legi care să-i salveze de pușcărie. Emanațiile lor jenante ne spun că furtul și corupția sunt de bine, ba mai mult sunt ”blană”-n CV.
Nu s-a schimbat nimic de-atunci. Doar apelativele: din ”Soros-iști” în ”membrii statului paralel” .
Am avut ieri cea mai indiferentă poziție față de oamenii cu care am stat odată în stradă: i-am privit din casă, prin geam, le-am dat ”Like” și ”Wow!” și m-am simțit ca o indolentă patetică. Mi-am propus nepăsare și absență pentru că am văzut de iarna trecută, cum totul e-n zadar. Suntem condamnați de câțiva ticăloși, să încremenim într-o baltă colorată în roșu sângeriu, decorată sarcastic cu degete mijlocii care ne pricopsesc cu ”Muie, bă!”
Eu n-am ieșit aseară în Piața Tricolorului și nu-mi laud atitudinea. Dar sufletul și indignarea acolo mi-s. Nici ură nu mai am. Doar un gol…

Ghete-n dar cu surâs

Acolo unde-s lacrimi și întristare, e și Tania Diaconu. Trebuie să intervină ștergând obraji. O face din instinct. Un altruism necondiționat, o implicare cu suflet și o energie în a aduna oameni de bine, cum rar întâlnești!
Mâine, 1 Decembrie, Asociația „Totul pentru un surâs” administrată de Tania în parteneriat cu sponsorul principal Family Film vor dărui încălţăminte de iarnă tuturor celor 50 de copii orfani, abandonaţi sau proveniţi din familii
dezorganizate, care sunt îngrijiți la Asociația Casa de Copii Sf. Maria. Evenimentul caritabil va fi învăluit de un spectacol de magie, umor,dulciuri şi baloane cu heliu.
La rândul lor, copiii vor susţine diverse momente artistice în cadrul unui spectacol de poezie şi cântece de iarnă sub îndrumarea măicuţelor care îi ingrijesc zi de zi.
Participanţii se vor putea bucura de atmosfera colindelor şi de expoziţia cu lucrări ale copiilor.
Evenimentul face parte din cadrul campaniei “Celebrăm viaţa. În fiecare zi.”, campanie de conştientizare şi sprijinire a copiiilor cu dizabilităţi psihice /fizice,
victime ale violenţei în familie, orfani sau abandonaţi.
Partneri/sponsori: Agricola, Cora, Smart Business, Tent for Event, Marelbo, Academia de Lifestyle by Diana Avasalcei, Cris Cakes, Barleta, Grădiniţa Pinochio, Sammy, Mikado. 
De sărbători, unii chiar fac fapte bune și nu folosesc sloganuri în chip superficial. Să-ți îndrepți gândurile și la suflete pe care soarta nu i-a favorizat, e o noblețe și un gest mai mult decât uman.
Toată admirația pentru Tania Diaconu și pentru surâsul dăruit celor ce au nevoie de el. Ea e în stare să facă…”Totul pentru un surâs”. Îi cunosc optimismul și dăruirea. Copiii care îl vor primi, vor simți sinceritatea și devotamentul căci toți cei implicați, o fac cu sufletul, cu inima, cu fapta!

Prietenia lor- un câștig pentru cultura băcăuană

Au făcut într-un timp scurt ce n-au făcut alții în ani de zile. Au creat și au produs material de înaltă calitate care va rămâne peste timp drept mărturie a culturii băcăuane.
O mână nevăzută a adunat la un loc: un pictor cu o cultură vastă și o iubire nebună pentru arta plastică, un fotograf prea talentat și idealist pentru vremurile pe care le trăim, și un om al literelor căruia nu i se potrivea mai bine decât rolul de muzeograf al casei memoriale ”George Enescu” de la Tescani.
Ei trec peste minusurile pe care zona culturii le are, peste lumea celor care nu crede în șansa optimistului, peste piedici financiare și ajung să încheie fiecare eveniment cu sincere aplauze.
Dionis Pușcuță, Ovidiu Ungureanu și Emil Berceanu constituie noua avangardă a artei băcăuane și după evenimentele la care am participat, am realizat că băieții ăștia  merită admirația noastră. Nu fac ceva de fațadă, nu imită, nu au defectul celor care, profitând de fotoliul cald al culturii, obțin bani și nu produc nimic notabil.
Poate că proiectele lor au o finalitate remarcabilă tocmai pentru că nu există nicio autoritate superioară care să le dea directive, să le confirme sau infirme, ideile. O fac de capul lor și o fac excelent.
O trezire la realitate, un inedit și o gură de aer curat ca de salină.
E nevoie de băieți inteligenți, inventivi și dinamici, nu? E păcat să li se pună piedici.
Ăstora dacă le dai aripi, cine știe unde ajung?! Vor schimba fațada prăfuită și desuetă a artei, vor face ca galeriile să se umple de vizitatori care de drag și de curiozitate vin sau poate că vor fi exemplu pentru cei care merg pe-o constantă plictiseală a realității artei, încât nu mai fac diferența între calitate și maculatură.

Se cere milă și considerație pentru înavuțiții din furt și șpagă

Furtul e furt oricum ai da-o. Dacă-s bani mulți sau puțini, eu știu că tot furt se numește. Adică ți-ai însușit ce nu-i al tău.
Romică și liberalii lui, formaseră o barieră de care nu trecea nimeni. Și-a plantat oameni peste tot, oameni de suflet, de casă, de curte, de concedii, care făceau legea. Era clar cine conducea sportul, zona socială, cea a construcțiilor și erau știuți câștigătorii licitațiilor din clipa intenției, înainte de licitație.
Cu nimic n-au fost mai buni liberalii decât pesediștii. Ba din contra, de când Romică a bătut Bucureștiul în speranța c-ajunge politician de capitală, orașul a rămas pe mâna tovarășilor lui, la fel de escroci ca el.
Au făcut baștani din niște silfizi cărora nu le-ai fi dat ”Bună ziua” de jenă, și-au tras pe lângă ei niște pseudo-ziariști să-i sărute-n cur virtual și pe gazetă scrisă și Romică avea aură de Dumnezeu care mântuie orașul de corupție. În realitate, Stavarache era corupția însăși. Cu o altă față, aparent mai umană, dar tot corupție ordinară, era.
Dacă Romică intră în rândul ”normalității” și e condamnat pentru patru ani cu executare, nu văd nicio dramă în asta. ”Beciul domnesc”, grație DNA-ului e pentru gunoaie ca el. Că n-a făcut nimic în orașul ăsta fără să nu ceară șpagă, să nu ofere posturi de conducere celor care-l susțineau în campanie sau care-i stăteau de-a dreapta și n-a fost cu nimic mai bun decât alți muiști care au călcat în picioare votul pulimii.
Mie dacă-mi bagă careva mâna-n poșetă și-mi fură doar o mie din cinci, eu zic că-i tot furt.
Nu mă copleșește îndurarea și nici nu l-aș consola pe cel care și-a strecurat vastul în ce nu-i aparține, acoperit de legi și putere pe care i-am dat-o tot eu, cu votul meu.
Dacă aseară au ieșit tinerii în stradă, probabil că vor altceva pentru viitorul lor. Mă îndoiesc c-ar spune vreunul: ”Săracu`! Doar pentru c-a furat o sută de mii bagă patru ani pe arest?!”

Cei care-l compătimesc, să-și arate tovărășia ducându-i la pușcărie imagini cu Peninsula Iberică. Tare-i mai plăcea în Tenerife și ar fi o întoarcere-n timpurile bune când își bătea cariciul de fraierii care-l credeau apostolul-inventator al chiloților de lycra!

Nu știu să fiu altfel!

Când cineva postează un caz al vreunei persoane aflate în nevoi, Claudia e acolo! O inviți, n-o inviți, ea participă. Se implică financiar, trimite mâncare, rechizite, hăinuțe, pornește la rândul ei campanii de întrajutorare.
Toată lumea îi cunoaște bunătatea și altruismul fără limite. E ca un înger sau ca peștișorul auriu pe care îl poți ruga orice. Aduce zâmbete amărâților și zice că altfel nu poate fi, că n-ar sta impasibilă atunci când e vorba despre suflete chinuite.
Într-o lume în care nimeni nu-ți mai întinde o mână, în care toată lumea are un interes, fata asta se dedică cu toată ființa și nu dorește să fie mediatizat nimic. Dăruiește și atât.
Haterii ar putea spune că n-are altceva mai bun de făcut. Ei, nu! Claudia este soție, mamă a trei copii și are destulă treabă cu educația și îngrijirea lor. S-ar mai putea spune că ”Are bani; are cu ce!”. Nu știu cum stă financiar că nu merg până-ntr-acolo cu întrebările dar știu că sunt o mulțime de oameni avuți care n-au dat o pâine cuiva și nici nu s-ar încurca cu necăjiții ca să nu-și destabilizeze karma.
Vrei o echipă de curățenie a orașului? Claudia e acolo! Vrei să educi o familie și să-i arăți că-n lumea asta mai există și amabilitate și că mai sunt unii care se sinchisesc de tine? Claudia zice: ”Hai!”. Bunătatea nu poate fi simulată. Îți pasă sau nu-ți pasă de semenul tău.
Am întâlnit foarte rar suflete cu adevărat nobile, înzestrate nativ cu bunătate, de aceea Claudia Dumitru mi se pare un profil aparte care trebuie răsplătit măcar cu câteva fraze.
Poate că, vorba lui Platon, căutând binele altora, îl descoperim pe-al nostru.
Haideți să ne fie Claudia Dumitru, exemplul pe care ar trebui să-l imităm!
Bunătatea te face frumos și fizic, te luminează.
De-aceea răutăcioșii au întotdeauna figuri respingătoare și reci.
Și mai este undeva și-o răsplată, vorba lu`mămăița!

Marcica se pișă pe voi!

Marcica e deșteaptă rău. Se pișă pe orice guvern, ANAF, comisii de boală sau administrație de spital! Maricica are creierul cât Teleromanul lui Dragnea și hectarele lui din Brazilia.
Marcica nu-i Marcica. E Laura-Ioana dar numai ei îi stă frumos cu orice nume din străfundul strămoșesc al Evidenței Populației.
Scrie atât de mult că ar acoperi gardurile Guvernului, iar voi ar trebui să vă rușinați și să fugiți, în pula mea, mâncând pământul!
Dar voi nu sunteți jenați de penibil! Dacă ați ține cont de norme cât de cât umane, nu ați fi sistat o pensie de handicap pentru ”nerușinata” îndrăzneală a unei tinere de treij`de ani bolnavă de scleroză multiplă și un cârnaț de alte boli printre care și-o nenorocită de anxietate care auzi la ea ce face! scrie poezii și încasează enorma sumă de 230 de lei. Trăiește ca nababul, târfa, adică…
Ba mai mult, să iei gradul doi de handicap unui om care se deplasează din în ce mai anevoios și tremură convulsiv și să-i dai gradul trei ca și cum e aproape funcțională, e ordinar!
Marcica mea e frumoasă, e o divă nebună. Acum poartă peruci; medicația agresivă îi afectează părul. Cu moaca aia de veveriță, tot draguță-i.
Poate că Marcica-Laura-Ioana e un caz…unul dintre sutele sau miile de sclerotici puși la pământ de boală și sistem dar vă rog din adâncul inimii mele, așa cum n-am făcut-o niciodată, n-o lăsați să se năruie!! E un om așa frumos și deștept!
Citiți-i pamfletele-n versuri! Doamne, cum scrie! Uitați-vă-n ochii ei și spuneți că ați greșit, c-a fost o  eroare a evaluatorilor!
Căci dacă n-o faceți, înseamnă că lupta ei pentru a deschide ochii orbilor, e-n van!

Sportul, înjurătura și bătaia nu au nimic în comun

Foto: VEM

Au până în paisprezece ani. Unele sunt dolofane, cu pulpe, țâțe, coapse de femei mature. Altele sunt osoase, nedefinitite, cu forme normale pentru vârsta lor. Nu toate știu să alerge corect, nu au viteză și nici tehnică dar important e că fac sport, se mișcă, se dăruiesc echipei.
Sportivii care sunt încă în școala generală, se sacrifică: au potop de teme, nu le rămâne vreme de copilărie adevărată și îi crezi când se plâng de epuizare la vârste atât de fragede.
La meciul junioarelor 3 care a avut loc între CSS Bacău și CSH Art Galați, am plecat la pauză, ca să evit pușcăria sau amenda penală. Aș fi vrut s-o ciufulesc pe antrenoarea gălățencelor, o femeie cu trăsături de bărbat care chema din când în când, în timpul meciului, câte-o fată pe care o ”atenționa” cu palme și înjurături. Performanța nu creștea, după ce se întorcea în teren, dimpotrivă…și ca drept rezultat, au fost învinse cu 28-19.
Striga ca o apucată ”Amaliaaaaa” și biata copilă mai rău se dezorieneta de frică. Trist e că părinții câtorva se aflau în tribune. Făceau galerie echipei, aplaudau și nu-i deranja vita care le ”educa” copilul cu ghioaga, ca-n comuna primitivă.
E știut faptul că foarte puține ajung să facă sport și după examenul de capacitate sau după Bac, renunță. Așa că, pocităniilor care în loc să mergeți la o consiliere psihologică, vă rezolvați frustrările bătând copii, trebuie să știți că niște suflete nevinovate, nu trebuie să constituie neapărat obiectivele voastre în proiectele cu primăriile, de unde vă trageți purcoaie de bani!
Violența naște violență și voi puneți umărul la acest fenomen în lanț.
Educați-vă copiii pe care îi aveți în grijă că sportul înseamnă respect, viață ordonată, dinamică de grup, nu bătaie și invective! Metodele astea sovietice trebuie să dispară!
Încercați să vă bucurați și să apreciați jocul și nu scorul! Nu joacă-n Liga Campionilor și nici la Mondiale! E un concurs oarecare unde și cel care pierde, câștigă.
Am plecat la pauză uimită și scârbită.Ce vedeam acolo nu era sport- era presiunea unei femei neîmplinite și neconsolate, pusă nefiresc, pe umerii unor copii care merită toate aplauzele pentru dăruirea lor.

(Fotografii: Sport24 Bacău)

Articol fără fond dar cu substanță

– Florian Lipan-

N-am reușit să obțin un interviu de la el. Inițial n-a vrut, apoi a vrut dar nu era de acord cu ”întrebare- răspuns”, pe urmă mi-a povestit câte ceva despre tehnica monumentală dar pe mine mă interesa el. În fine…rezultatul a fost aproape nul.
Știu despre el că îl cheamă Florian Lipan, că nu este absolvent de ”Arte”, că nu este în UAPR dar că e un bestial, talentat și uimitor pictor.
Am văzut cum lucrează în frescă și n-aș mai fi plecat de lângă el. Nu numai că eram curioasă de tehnica în sine dar răbdarea cu care îngrijea, ștergea, sclivisea fiecare centimetru, mi s-au părut sisifice.
Nu-mi luam ochii de pe mâini. Ce mâini! Deloc androgine, nepotrivite unui tip înalt, bărbos…
El poate picta orice. I-am văzut și portretele și peisajele…e interesant cum își personalizează pictura cu puncte albăstrui. E amprenta și semnătura lui.
Un mare artist din păcate cunoscut doar în mediul artiștilor. Nu s-a scris despre el, nu a fost mediatizat și nici întrebat de condiția lui artistică. Aș fi vrut cu drag să fiu eu prima dar n-am reușit întru totul.
Dionis Pușcuță (artist plastic) spune despre Florian Lipan: ”Desenul vine din el. Are o extraordinară libertate în pictura monumentală. Părerea mea este că în Bacău, nimeni nu-l întrece în iconografie

(Fotografie realizată de Lucian Popa)

Prostul fără smartphone e ca Miami fără Beach

Mă convoacă la o discuție care cică e ”interesantă rău, Irino!”. Din politețe nu-mi scot telefonul din poșetă, gândindu-mă că nu-i frumos să fac conversație sau să răspund mesajelor în timpul dialogului. Bifez ”mute” și ne punem pe vorbe. De la jumătatea primei fraze, îi încep alertele de mesaje iar sunetele-s date la maxim. Mă cam destabilizează dar încep și reîncep fraza, m-arăt un pic deranjată însă omul nu se prinde. Poate crede că mă extaziază intervențiile astea sonore care de fapt îmi fut creierii. Dar vai! Omulețul dă și like-uri imaginilor ba trântește și-un share la videoclip.
S-alege praful de discuția noastră. Mă mănâncă pielea de nervi și mă culpabilizez coleric  ”Ce naiba caut eu aici?”
– Poate te deranjez. Văd că ai treburi mai importante. Vorbim noi…
– Ah, nuu! Mai dau așa câte-un like să vadă lumea că n-am murit.
Pentru mine murise. Mai vede vreun salut de la mine doar dacă-s în toane bune.
– Am plecat. Mă grăbesc. Nu-mi văd capul de treburi.
Mi-am luat poșeta, sacoul și eșarfa și dusă am fost!
Ieri l-am văzut în magazin. Împingea coșul de cumpărături cu burta că ambele mâini le ținea pe telefon. Probabil dădea like-uri. Asta știe să facă cel mai bine.
Dependent demn de milă…

Progresul zilnic al ignoranței

-Maică de la Mănăstirea Tisa Silvestri-

Timp de trei zile, în muzeu a avut loc Atelierul de Iconografie, inițiat de părintele Bogdan Antohi de la Parohia Fundul Tutovei.
Nu sunt nici pupătoare de moaște și nici nu-mi julesc genunchii prin biserici. Contez pe bunul simț și mila pentru ceilalți. Dacă pot întind o mână de ajutor, dacă nu, trec mai departe, nu dau cu pietre în nimeni. Nu pot spune că mă conduc după canoanele Bibliei, c-ar fi o ipocrizie din partea mea.
Însă, prin prisma artei, ceea ce am văzut în muzeu în aceste zile, mi-a conturat ideea de pictură bisericească. Și am concluzionat că este deasupra tuturor formelor de pictură. Nu numai că sunt tehnici dificile și necesită fiecare operație așteptare, răbdare dar pictorii sunt încărcați într-un fel anume pe care nu-l pot descrie.
Printre artiști s-a aflat și Marius Ghinescu, băcăuan, absolvent al Colegiului de Artă, la clasa Ion Burlacu. Marius pictează cam de vreo cinșpe ani pe la Athos, Cipru, Roma…e renumit un picuț, zic eu. Ion Burlacu spune de asemeni, ”Marius Ghinescu, fostul meu elev, era un geniu în pictura monumentală, încă de la clasa a V a”. Numai că ce să vezi?! Nu numai că Bacăul n-are nicio icoană de-a lui dar în timpul atelierului de iconografie, o singură clasă de la ”Artă” s-a deplasat să vadă cum se lucrează icoana, în viu. Pe restul, nu i-a interesat fenomenul. Sunt pe acolo niște profesori plini de sine care consideră că elevul e artist numai dacă-i predă el, restu-s novici și nu merită atenție.
Profesorii sunt cei care au în cârcă formarea elevilor și educația lor. Când se petrece un eveniment de o așa amploare și tu nu-ți iei clasa să treci strada să le arăți maeștri ai icoanei, ești un ignorant și-un arogant.
Dar arta merge mai departe…cu bursuci închistați sau fără.

Later edit: Las`c-a venit profesorul univ. Tudor Constantin de la Universitatea George Enescu, din Iași, doar pentru acest atelier, pe care la finalul vizitei l-a catalogat ca ”excepțional”

(Fotografie realizată de Lucian Popa)