Carmen Poenaru- portret complex

carmen poenaru portretSă fugi dintr-un cotidian prăfuit, slinos, unde griul subzistă și-ți intră adânc în carnea măcinată de tabieturi insipide și obediente să te afli față-n față cu detașarea, relaxarea și libertatea, e recreația pentru care sufletul îți mulțumește.
Îi sunt datoare pentru lecții, pentru concluzii revelate din propria viață de om și artist pe care le știam dar nu le puteam defini pentru că nu am proprietatea retoricii pe care ea o stăpânește ca și cum ea însăși i-a pus bazele.
Carmen Poenaru nu se oprește din vorbit dacă e vorba de artă. E femeia complexă pe care dacă ai proasta inspirație s-o imiți, devii kitch-ul perfect. I se potrivește numai ei tumultul de vorbe, de gesturi cochete și de eleganță alcătuită din bijuterii și materiale pe care doar ea le poate observa pe-un raft de magazin.
Găsește fericirea în cea mai infimă particulă care-i cade în mâini și singurul neajuns de care se plânge e TIMPUL. O viață e puțin să te dedici artei. Cum să-i ajungă dacă pictura e forma unică de expunere a stărilor și Carmen e-o paletă infinită de sentimente și emoții?!
Tacit, o urmăresc prin lentila ochelarilor și mă ucide admirația pentru femeia căreia nu i-aș putea ghici vârsta și nici n-ar conta. În feminitatea care-o individualizează, se găsesc ușoare elemente infantile care o înfrumusețează: se joacă, râde cu toată gura și n-are stare. Dispare apoi, fără ca tu să intuiești următoarea mișcare: în atelierul de lucru, pe o plajă exotică sau în extremul Orient. E omul care nu face planuri meticuloase. Își decide pașii în următorul moment. Ai tendința să n-o aprobi și s-o bănuiești că abuzează de exuberanță dar dacă vrei definiția libertății pe viu, cunoscând-o pe Carmen Poenaru, ai găsit-o deja. Fii fericit! Nu-ți plouă zilnic în cale cu oameni aleși, unici, stăpâni pe propria viață! Autonomia și individualitatea nu îi e dată oricui. Mulți dintre noi trăiesc și gândesc în spiritul turmei. De aceea Carmen e fărâma de evadare pe care ai putea-o găsi dacă nu fizic, măcar în pânzele expuse-n galerii.
Am spus doar pânze?! Cât am omis…! În titlu am spus că e complexă, nu? Atunci află că expresiile artistice ei se găsesc în diverse forme: pe rochii, bijuterii, poșete, mobilă, draperii, oglinzi, covoare…
Nu are limite pentru că e presată de timp, fir-ar el să fie! Idei multe, zile prea scurte, creativitate la cote alarmante! Dar nu-i opriți ritmul! S-ar aclimatiza cu normalul, cu firescul, cu uzualul, iar arta plastică ar rămâne privată de femeia care își pictează visele și își expune fără timiditate, transparența.

LEGO- o lume magnifică

lumea lego bacauN-am văzut demult atâta animație în holul muzeului. Mesele sunt pline cu trenuri, excavatoare, mașini de curse, roboți, circuite, avioane…și toate construite din LEGO. Mărturisesc că nu am știut că e treabă atât de serioasă. Lumea Lego e una complexă și destul de exclusivistă. Construcția pieselor presupune creativitate, răbdare și o viziune aparte. În cazul multor piese, ansamblarea nu s-a făcut după un model ci reprezintă efectiv, un rod al imaginației.
Au venit expozanți de la Bistrița- Năsăud și Cluj cu care am vorbit, mi-au captat atenția și mi-au stârnit admirația. Am aflat ca piesele datează din anii `50, că există o comunitate extinsă a celor care iubesc, construiesc și expun LEGO.
Ghid dar și expozant este Dragoș Hriscu (Grișu- pour les connaisseurs). De-a dreptul fascinant modul în care menține în familie activitățile ludice și le ridică la rang de pasiune. Nici pe asta n-am știut-o! 🙂 Abia acum pot spune că e plurivalent. Chapeau bas!
Firește, fără Necula și doi dintre consilierii lui, nu știu cum ar fi decurs vernisajul. Un candidat cu fler care dorește capital de simpatie, știe că astfel de eveniment nu se ratează. Dă bine.

Enigme de campanie

necula hrebenciucDe fiecare dată pare că se dă o luptă la sânge între PSD și PNL. ”Ai lor”, ”ai noștri”, nu există. S-a văzut întotdeauna cum bat palma după alegeri și cum fac tovărășii în interes personal. Problema votanților e de râs: să-l aleagă pe cel mai puțin corupt. Ca și cum dacă furi un ou sau un bou, nu tot furt s-ar chema.
PSD-ul face același tip de campanie cu care întotdeauna i-a mers: pensionarii, tichetele, bani moka…populisme. PNL-ul, partid ce se vrea de dreapta, are măsuri de stânga.
În spatele tuturor e Hrebenciuc. Acolo se școlește lumea: la cursuri de înaltă escrocherie. De-acolo se dă ora exactă. Totul e controlat și din nefericire, planurile le ies așa cum au fost stabilite.
Atâta timp cât Romică, (c-un picior în pușcărie) împarte cărți poștale cu un Bacău confundabil cu Vegas-ul, cu citate furate, ușor cosmetizate din Octavian Paler, înseamnă că totul e posibil.
După tipare deja răsuflate dar încă funcționale, au apărut independenți, sateliți, meteoriți, comete… pentru că așa-s ordinele. Nimeni nu-i de capul lui. Guzganul e peste toate. Am văzut cât e de respectat. Și când nu e de față, și-ntr-o discuție amicală, am auzit cum i se spune: ”Domnul Hrebenciuc”.
Pe ce lume trăiesc? Și care-i nebunul dintre noi, cine-a luat-o razna?
Tot nebunul trecut prin filtrul lui Hrebenciuc, ținut la sân atât cât să se șmecherească, ajunge la Primărie și râde-n nasul proștilor că nici nu s-a forțat prea mult pentru o funcție atât de profitabilă. Cu efort minim, a semănat ură între oameni, a creat aparentele tabere și cară după el o gloată de proști cărora le promite funcții dar până una-alta trebuie să alerge pentru partid.
Voi certați-vă, dați-vă șuturi în cur și întorceți-vă spatele unii altora! Așa neteziți calea spre furăciune, trădare și corupție. Că-n timp ce voi vă bateți, unii fac cărțile și își scuipă-n palme întru colaborări avantajoase. Pentru ei, tată…pentru ei…

Campionii celor 10 dansuri

- Foto: Irina B.-

– Foto: Irina B.-

De când au început să danseze, au fost campioni naționali. Ieri, la Buzău, s-a întâmplat a 6-a oară. Odată cu câștigarea titlului național, vor reprezenta România la Campionatul Mondial din decembrie, de la Riga (Letonia). Au mai participat la două campionate mondiale unde au obținut titlul de vicecampioni.
În pauza dintre dansuri, ieri, la Buzău, cum stăteam în fața Sălii Sporturilor, președintele juriului, Costin Mihaiu, mi-a spus despre cuplul Alin Beca- Cătălina Țampău: ”Pentru ei doi nu trebuie să aveți emoții. Știu exact ce fac și își cunosc valoarea”.
Au dansat impecabil cele 10 dansuri (5 latino, 5 standard). Cătălina (nu are nici 15 ani) e grațioasă, e pură, e perfectă și te năucește cu zâmbetul artificial, de scenă. Alin e frumosul după care toată lumea întoarce capul, e dansatorul care duce dansul la perfecțiune cu orice preț. Devine iritat dacă s-a greșit un milimetru, o mișcare, un pas.
Datorită lor, Bacăul e de temut la concursuri. România, la fel. Valentin și Luminița Ileș au meritul de a le fi inoculat o gândire sportivă și o mentalitate de învingători.
În toată cariera noastră nu am întâlnit copii atât de talentați. De obicei sportivii se axează pe câteva dansuri sau latino și sunt buni doar în acea direcție. Dar copiii ăștia doi, sunt buni la toate cele 10 stiluri de dans cerute. Ei, asta nu se întâlnește decât foarte rar! Sunt un fenomen iar eu și soțul meu, nu putem fi decât fericiți pentru că rezultatul muncii noastre, este mai mult decât vizibil. E un context norocos: sportivi talentați, părinți care susțin și se sacrifică pentru cariera lor și experiența soțului meu de-a lungul anilor în sfera concursurilor internaționale”, a declarat cu modestia-i cunoscută, Luminița Ileș, antrenoarea celor doi medaliați.
Alooo, Primăria! Mai trăiți? Sponsorizăm și noi ceva?  Participăm măcar din când în când cu o sumă care să acopere un costum, un transport, o alimentație, unor sportivi care țin mânuțele la inimioare când văd steagul tricolor că se înalță pentru ei și când din gurițe îngână imnul țării?
Sau ne facem că nu le vedem laurii, truda și-i sfătuim și pe ăștia, ca după liceu, s-aplice pentru viză de State?!
Viitorul lor e-n mâinile voastre! Asumați-vă asta!

Ubicuitatea lui Kristofer

kristoferOriunde m-am sucit prin orașul ăsta în ultima lună, am dat de el. Și la dus și la întors. Dacă altădată nu mă omoram cu simpatia pentru el, știindu-l un produs al PSD-ului (el zice că nu dar eu îmi amintesc perfect articolele laudative despre tinerețea și vigoarea lui Necula) de data asta, poate și pentru că am schimbat câteva vorbe, am realizat că băiatul ăsta chiar poate fi o speranță pentru Primărie la viitoarele alegeri. Dacă BEC-ul a încercat să-l faulteze, dacă retardații avizi după funcții scriu pe bloguri ca să-l discrediteze, înseamnă că a reușit să se facă vizibil, să se impună și chiar e luat în calcul ca un adversar veritabil.
Cristian Ghingheș poate fi bănuit de un idealism excentric dar nu i se pot trece cu vederea curajul, capacitățile de leader și abilitatea cu care îngenunchează concurența. Căci e bravură curată ca într-un oraș erodat de pesedism să-ți propui să te iei de gât cu jegoși școliți în monopolizare și manipulare.
Cei care îi pun piedici nu fac decât să-i amplifice capitalul de simpatie pe care deja îl deține și apariția unor trepidaci de partid care ar freca-o și pe mă-sa pentru un post de consilier, nu constituie nicio amenințare ci dimpotrivă: așa își demonstrează târșa.
Deci Cristian Ghingheș nu-i cantitate neglijabilă! E omniprezent, e-n ceafa voastră, e un exemplu că și cei fără susținerea unui partid, pot triumfa.

Marea mirare

romeo stavarache„Ce nesimţit!”, „Cât tupeu!”, „Ăsta ne crede idioţi?” şi-o mulţime de alte exclamări pe capul Fb-ului de când s-a anunţat candidatura lui Romică.
Pe mine nu m-a surprins, n-am dat ochii peste cap a mirare şi n-am făcut cruci. Romică se poate uita în ochii oricui şi cu mâna pe inimă să spună că-i curat, că dosarele i-au fost fabricate la comandă de duşmani, că e ţinta unor răutăţi şi poate juca rolul ăsta mai bine decât orice actor al teatrului. Nu-l desconsidera pe Romică! Poate fi oricum dar nu versatil. Rămâne statornic în dorinţa lui: PRIMĂRIE şi atât! Acolo vrea chiar de-ar fi să calce pe cadavre şi să-ntâmpine tot dispreţul din lume. S-a învăţat cu durerea-n cur de lume. E hemoroid bătătorit.
El ştie că sunt proşti ca tine pe care îi poate încă manipula cu „Vreau să continui ce-am început” şi „Interesul meu e interesul comunităţii”. Tu încă mai crezi în Moş Crăciun, Făt- Frumos şi cinstea de primar corupt.
Legile îl avantajează, suportul tău îi dă aripi iar el are fir întins la vise care, cine ştie, pot deveni realitate dacă sunteţi mulţi.
Parcă-i şi văd mânicile interminabile ale sacoului fluturând a delir, îi aud eternele teorii ale conspiraţiei pe care mai întâi le-am auzit la Adrian Minune: „Duşmanii îmi poartă pică/ Dar n-au valoarea mea…”
Romică are valoare atâta timp cât tu îl votezi şi-l aşezi cu mâna ta la adăpostul fotoliului de primar. Fie-ţi milă! Şi-a făcut vacanţele doar în Peninsula Iberică (vezi cazul Tenerife). Ar fi păcat să nu-l ajuţi să se bucure şi de bronzul de Miami, Bali sau Seychelles. Străzile s-or asfalta ele… Insulă de Agrement ce-ţi trebuie?…Ajută-l pe Romică să se relaxeze! L-a copleşit tona de dosare „contrafăcute” şi procesele. În ultimii doi ani a stat mai mult prin sălile tribunalului decât pe la Primărie dar a condus stoic, în condițiile astea vitrege, administrația băcăuană. Votează-l măcar să-i schimbi karma, soarta şi feng-shui-ul!

River nu-i râu. E ditamai fluviul

- River- Foto: Irina B.

– River-
                                               Foto: Irina B.

Nu mi se întâmplă în fiecare zi să fiu partenerul media al unei trupe blues-rock. Dar dacă parteneriatul pe care l-am încheiat cu River ar fi ultimul aş considera că mi s-a făcut o concesie să le fiu alături unor băieţi care fac muzică adevărată.
După concertul lui Weinberger, am crezut că nu mai pup blues de calitate la Bacău.
Aseară, la Subway Pub, trupa River a creat isterie. Nu ştiu pe care dintre componenţii trupei, să dau vina: pe Alex Cismaru (solist, chitară solo), pe Radu Vălean (chitară bass) sau pe Ciprian Diaconu (tobe)? Cert e acest tot muzical perfect a scos „fiara” din noi, nenorocindu-ne laringele de-atâta cântat şi ţipat.
2Închipuiţi-vă un cover la „Purple Rain”, la ” I want to break free”, „Cocaine” cântat într-o manieră mai mult decât apropiată de original, cu o voce aparte, cu o rezonanţă nebună a tobelor…apoi melodiile compuse de oamenii ăştia care trăiesc muzică, respiră sunete…şi apoi definiţi seara perfectă!
Să menţionez că am avut lângă mine prieteni de suflet de care nu m-aş mai fi despărţit şi-aş fi stat pe bordura în faţa pub-ului până dimineaţă? Da! Trebuie amintit şi asta. Căci ce-i o seară blues-rock fără prieteni care să-ţi ţină isonul la urlat?
Trupa River se face „vinovată” de toate astea şi îi ameninţ:
„De voi, ştiu sigur, c-o să mai aud!”

Să-i cunoaștem pe independenți!

emil melinte

-Emil Melinte-

Tuturor ne e greața în perioada campaniei electorale. Privim cu același dezgust pe pereții blocurilor, pe autobuze, pe stâlpi, pe pliantele din clanța ușii, cum rânjesc spre noi guri hămesite; flămânzi după funcție și putere, suflete vandalizate de psihoza șefiei și a maniei grandorii.
Avem din nou prilejul să vedem cum nesimțirea în stare naturală, ni se vâră cu sila în ochi.
Candidații proveniți din partide aleg câte-un slogan ostentativ pe care-l găsești și pe toaletele publice- tehnică firavă de manipulare a maselor care nu mai ține dar ei nu au capacitatea de înțelegere că un banal ”SCHIMB” nu mai poate prosti lumea și nici alte găselnițe meșterite din litere nu mai fac băcăuanul să mai creadă în basmele șmecherești suprauzitate.
Așa că am decis s-ascult independenții. Și am început cu EMIL MELINTE. Prezență agreabilă, sigur pe el, o educație și un caracter ales. Sătul, însă, de Bacăul lui Stavarache, Benea și ceilalți care au adus un sistem administrativ în pragul disperării. Nu vorbește despre alții, spune doar despre sine, despre ce ar trebui făcut, care sunt neajunsurile infrastructurii, sănătății, învățământului și-al justiției. Bărbat adevărat! Nu se uită-n curtea altuia c-ar fi de prisos și e ușor să-ți făurești o campanie în baza clevetirii.
A avut curajul să meargă pe la casele oamenilor, să asculte și să vorbească deschis cu fiecare-n parte. Știe pulsul orașului și a văzut cu proprii ochi că lumea vrea altceva. Da! Lumea vrea un SCHIMB: dar nu un șmecher cu altul, din partide perimate, cu lideri sortiți instanței și cu dosare la DNA! Băcăuanii vor și oameni care cu sufletul intră-n hora candidaturii la Primărie și care nu doresc să aibă pe nimeni în spate, tocmai pentru că pot duce la capăt ce și-au propus și fără ajutorul vreunui partid.
Nu spun nimănui cu cine să voteze, nu îndrăznesc să schimb mentalități și nu am niciun interes absconcs. Să voteze băcăuanii cu cine vor! Dar să nu uite că diferențe între partide nu există, că cei care sunt propulsați de Hrebenciuc, Benea sau Stavarache nu le vor aduce decât neajunsuri, nemulțumiri, frustrări vechi…dar fețe noi, la fel de perplexe atunci când le ceri socoteală pentru promisiunile din campanie pe care le-au uitat imediat după ce au băut șampania pe barosăneală, sărbătorindu-și reușita.

A.G.Weinberger, îmi dați voie?

AC-Weinberger_FotorBacăul, oraș deja adus pe culmile culturii europene de către o doamnă cu bretonel școlăresc, a mai adăugat un eveniment de mare angajament, sâmbătă seara.
A.G. Weinberger, bluesman-ul evreu din Oradea, a combinat ucigător de mișto, vorbe, voce și chitară. Sala Filarmonicii n-a fost plină așa cum s-ar fi meritat și nici vreun politician nu s-a arătat prin preajmă, profitând de ”adunătură”, ca la alte concerte deplorabile unde e de găsit tot melteanul.
Calitatea muzicii, n-am s-o descriu. Au făcut-o alții mai îndreptățiți ca mine și e cunoscută încă de pe vremea când cânta în Metropol.
Dar eu trebuie să am ceva de spus, altfel n-aș fi eu 🙂
Bluesman-ul a făcut trimitere la moartea violentă a lui Bob Marley, afirmând c-ar fi sfârșit împușcat. Fapt total inexact: Bob Marley a suferit de cancer de piele. L-a ucis un melanom și nu un glonte.
Apoi, iertată să-mi fie intervenția: n-am înțeles de ce ne-a trimis la colț ca pe niște boraci obraznici, pedepsindu-ne să citim Evanghelia după Matei, capitolul 7 versetul7 și a rămas surprins de lipsa informării spirituale a publicului care ar fi trebuit să-i răspundă lui, ca la lecție deschisă.
În rest…toate bune, frumoase, melodioase și blues-oase.

Și tu, Ionele?!!!

palar pnlNimeni în lumea asta nu m-ar mira că face sex. E nevoia de la baza piramidei Maslow, e normalitatea pentru care nimeni nu mai are rezerve și nici mirare sau surprindere. Când apar lovelele nemuncite, primul drum bătătorit al ”oamenilor de afaceri de carton”, e la curve. Acolo se duc o parte din bani și de-acolo primesc recunoașterea de bărbați adevărați. Ramona, Cici sau Suzi, cocoțate-n cizme de latex, te strigă  ”împărat”, ”rege”, ”cneaz” sau ”haiduc” dacă le plătești cu ora.
Dar Ionel Palăr, după față, statură și freză, trebuie să plătească mult ca să poată intra în rândul bărbaților care frecventează ”fetele vesele.”. Urât cu spume și crengi, clitorisul principesei, client al subalternelor Andreei Marta, din zgârcenie, a trecut și-un sex la caiet (ca la chioșc).
Cine are atâta imaginație încât să-l poată vedea pe papițoiul ăsta, infipt în vreo femeie? Nici nu vreau să fac eforturi imaginative cauzatoare de coșmaruri. Urâtă trebuie să fie imaginea! Bleahhh, piei Ionele! Ți se potrivește imaginea de bărbătuș futăcios cum i se mai potrivește amicului Romică, încă un mandat de primar.
Hai că m-am distrat cu tine! Fugi și du banii femeii, c-a prestat! Datoria înainte de toate că-i sloganul vostru din campanie. 🙂

Românul, eternul Guliţă al babachii

rip1Au apărut pe site-urile de socializare fenomene care duc creştinismul pe culmi ale ciberneticii: moartea şi praznicul personalităţilor. Când a răposat Amy Winehouse, a fost invazie de linkuri cu „Rehab” şi „You know I’m no good”. Preţ de două zile s-a zbătut lumea cu copy/paste de pe youtube pe facebook, twitter şi alte comunităţi virtuale. Românii păreau ca naţia care nu asculta decât jazz-blues-ul artistei britanice şi nu exista urmaş de-al lui Ştefan să-i lipsescă la status „R.I.P. Amy”. Când Steve Jobs a părăsit lumea asta, s-au găsit o mulţime de români care în sfârşit l-au descoperit pe magnat şi l-au declarat filosoful anului, dând cu copy/paste maximele şi cugetările co-fondatorului Apple însoţite de acelaşi „R.I.P. Steve”.
Personal, mă îndoiesc că mulţi dintre ei să fi avut cunoştinţă despre existenţa acestuia înainte de vestea morţii. De acelaşi „tratament” post-mortem a avut parte şi Johny Răducanu „R.I.P. Johnny, R.I.P., R.I.P.” Asta timp de două zile. A treia zi deja muzica jazz era inexistentă în cronologii iar  Johny nici atât.
Ne-a părăsit apoi regizorul Liviu Ciulei. Stăteam în aşteptare să văd cum plouă cu „R.I.P. “-uri. Şi s-a întâmplat. Inspirată, anticipasem. Pac! „R.I.P. maestre”, „R.I.P. regizore”. N-aş putea aprecia dacă postatorii de R.I.P. sunt fanii maestrului, dacă ştiau ceva despre viaţa lui, dacă au suspinat la „Hamlet”, „Macbeth”, „Azilul de noapte” puse în scenă de el dar ştiu că s-a umplut netul cu majusculele „RIP” şi ceva linkuri din „Pădurea spânzuraţilor”. La Liviu Ciulei doar o zi a fost agitația virtuală cu RIP-uri şi copy/paste. Cam aşa a fost omagiat marele regizor în spaţiul virtual. Tragi-comic acest fel de a omagia personalităţi, izbind cu click dreapta un link şi-un RIP, crezând că ne-am făcut treaba.
Caraghioasă e englezirea expresiei „ Odihnească-se în pace” înlocuită cu „Rest in peace” folosită mai mult în varianta abreviată pentru că sună mai cool şi are avantajul că-i mai scurtă, un apanaj astăzi când omenirea e pe fugă şi n-are timp de bezele!
Adaptarea la noua formă ne duce cu gândul la odrasla Chiriţei Bârzoi, care a venit de la Paris mai prost decât plecase şi amuza pe babaca cu „lingurision” şi „furculision”. Utilizatorul de internet al mileniului III nu-i mai departe. Ar fi în stare să se şteargă la gură cu mâneca gândind că-i la praznic, apoi să mai şi spună „Sărut mâna pentru masă” englezit, adică „Holy thanks” slobozind un râgâit a burtă suprasaturată stând cu mâna pe mouse.

 

Bărbații ie nește porci, fă!

pițiNu s-a inventat photoshopul care să mascheze prostia. Și nici make up-ul care ascunde lipsa minimei culturi. Ghinion! O femeie care se arată epuizată de bărbații din jur care, by the way, ”toți ie la fel” își dorește cu orice preț să pară victimă, să dea impresia că-i abuzată și lasă deschisă calea celui ce-o poate salva din ”calvarul” în care trăiește, poate fi interesantă pentru unii dacă nu i-ar lua în calcul căruța de minusuri.

De ce unei femei îi este de ajuns să fie frumoasă, țâțoasă, fițoasă și să dea pe spate publicul stradal și juma` de club? Cine i-a luat femeii, feminitatea? Și de unde atâta ură pe bărbatul de-alături? În cazul ăsta par o femeie deplasată, desuetă, reșapată de asta nici nu m-aș lansa-n apărarea lor, în public de teama oprobriului. Mi-ar lua prea mult să schimb mentalități ciupite din Can Can, Libertatea și Playboy.

Eu de la bărbați am învățat să înot, să călăresc caii, să joc table și șah, să fluier, să conduc, să fiu puternică. Ei m-au provocat la scris, la poezie, la cultură și prieteniile cu bărbații din jurul meu, s-au dovedit durabile. Ce m-aș face eu fără astea? Eu nu știu să-i urăsc. Asta se exersează. Oricine poate iubi, stima, respecta. Înainte să le lipiți etichete-n frunte, recitiți mitologia greacă! Acolo-i definiția imbatabilă a bărbatului și imaginați-vă că Zeus, dac-ar fi fost minimalizat de Hera, n-ar fi fost Zeul Zeilor ci un caporal la poalele Olimpului. Iubiți!