Bucuria amărâților- motivul altora de ranchiună

letea vecheStau și mă-ntreb cum să procedez atunci când îmi scoate soarta-n cale un amărât: să-l întreb dacă-i țigan (și dacă da, de ce?) să-i cer factura EON să văd dacă nu se servește clandestin din rețeaua electrică, să-i bag etilotestul pe gât sau mai ușor ar fi să-l iau la omor că n-are din ce trăi?
Cam astea au fost reacțiile celor care nici nu s-au implicat dar au găsit diverse motive ”omenești” să-i denigreze pe necăjiții care stau într-o cocioabă, muncesc și n-au cerut nimic, nimănui.
Ba unii, mai ”de treabă” și ”cu suflet”, le-au trimis în câmp, Protecția Copilului, gândindu-se, poate, că nimic nu-l face pe tată mai fericit decât instituționalizarea copiilor într-un orfelinat. Le-a reușit scenariul: a băgat frica-n om de s-a baricadat o zi în coșmelie și s-a uitat pe după perdeluță, cu copiii lângă el, de frica despărțirii. Când am ajuns eu la el, striga ca apucatu`: ”Vă rog, nu-mi luați copiii! Aș muri fără ei”
Am avut parte de replici care m-au umplut de spume: ”Nu vezi că-s țigani?”, ”Ai făcut o crimă ducându-le sucuri”, ”Ia întreabă-i despre factura la curent! Sunt convins că fură”, ” Ala mare mi-a cerut mai demult o țigară, deci nu-s așa necăjiți”, ”O să vezi că azi îi ajuți, mâine îți dau în cap”, ”Da` tat-su de ce-i așa gras?”, ”Să-și ia prezervative !” și de astea…care arată sufletul ”de mamă” al românului.
Dintre toate cunoștințele mele, s-au implicat oameni simpli, unii avuți dar nu să dea pe dinafară, persoane care muncesc în străinătate și n-o fac pe bani mulți.
Un politician, UNUL, MĂCAR UNUL n-a întins o mână și nu s-a riscat să intre-n milioanele de euro nemuncite ci adunate din afaceri ilegale, să contribuie cu o pâine sau un bidon de apă. C-așa-i politicianul corupt: grijuliu cu propriile fonduri. N-a fost ușor să țepuiască, să convingă electoratul de onestitatea lui și… la o adică…de când contează o mână de flămânzi?
Am reușit să cumpăr un frigider nou, de mărime medie, să nu li se mai strice mâncarea și să poată avea un minim de confort. Ei n-au avut niciodată frigider și se mirau de el ca de-o creatură de pe Marte. ”Doamnă, să nu explodeze, să nu-mi rănească copiii, Doamne ferește!”. Mă și amuzam dar mi se părea de domeniul SF să văd că-n secolul XXI, undeva la 2 km de oraș, cineva încă se minunează de un electrocasnic și nu contenește să-l bănuiască de ”atentat”.
O dată cu acest caz, am avut ocazia să cunosc și să descopăr oameni extraordinari care au dovedit că le pasă de ceilalți, care n-au pus întrebări cu privire la etnie și alte penibilități și câțiva dintre ei, s-au dus să-l vadă pe Dragoș la fața locului că prea l-am făcut celebru și le-am stârnit curiozitatea.
Nu am cuvinte să mulțumesc celor care au sărit imediat în ajutor și prin orice formă de contribuție, au făcut ca niște suflete să iasă din tristețea zilelor prea negre. Aceștia sunt oamenii cărora nepăsarea le e străină:
Rodica Aizic
Diana Heiddinger Popescu
Elena Nițescu
Iuliana Ghimpu
Teodora Kindt
Codrin Costan
Adriana Rajnoveanu
Cristina Gavriliu
Claudiu Cochior
Costel Boboc
Alexandru Blănaru
Gili Boruz
Anca Nanuc
Andrei Andronic
Marian Dămoc
Liliana Gavriliu
Isabela Adam

Condamnați la amărăciune

27518890444_204ca2161e_hÎn dupa-amiezile noastre libere, când fugim de oraș ca de Scaraoschi, unde ar putea evada doi pescari împătimiți decât pe malul Bistriței? Într-una din zilele trecute, după ce-am ridicat tabăra și ne-am decis că am respirat destul aer curat și supărați pe carasul care nu mai intra-n cârlig, și am plecat spre casă trecând pe sub podul care duce spre Letea Veche (Drumul CIC-ului). Am văzut de la distanță un copilaș rătăcind solitar printre pilonii podului. Am coborât automat din mașină, curioasă de situația lui. Mi-a spus că îl cheamă Dragoș și mi-a arătat cu degetul unde locuiește. În dreapta, era o magazie…din scândură, carton, țoale…greu de imaginat că acolo locuiau niște suflete. L-am luat în brațe și nu se mai dezlipea de mine. L-am luat cu mine la magazin, i-am cumpărat câte ceva și i-am promis că mă întorc. Voiam neapărat să stau de vorbă cu un adult, să le cunosc situația.
Ieri ne-am întors pe aceeași baltă. La orele după-amiezii nu era acolo decât un câine știrb care ne lătra de zor. Am stat pe malul Bistriței toată după-amiaza și spre seara, am văzut că cineva era în fața căsuței.
Când m-am apropiat, Dragoș ne-a văzut și a fugit spre noi. Nu ne uitase numele: ”Irina…Cristian…” După ce i-am dăruit ce cumpărasem pentru ei, am stat de vorbă cu tatăl. Situația arată cam atât de dramatic:
28099764516_deca504678_hTatăl se numește Fasolă Vasile. Locuiește în comuna Blăgești, satul Buda. Cu excepția iernii, când se întorc la casa lor, își duc zilele în cocioaba încropită de el. Este văcar, are grijă de vacile unor oameni din Bacău.
Are 8 copii dar lângă el au mai rămas 5. Soția a murit în timp ce-l alăpta pe Dragoș, cel mic. Avea pe atunci un an. Drama lui Dragoș s-a amplificat când medicii i-au găsit o tumoare pe creier. Este operat la Iași și tatăl își face cruce și mulțumește cerului că băiatul a scăpat și există încă. Toată ziua, tatăl își cară copiii după el, pe islazuri de frica oamenilor răi și a mașinilor. Nu-i lasă singuri niciodată. Plânge continuu și își cere scuze că nu se poate opri.
L-am întrebat ce și-ar dori, în cazul în care ar putea să-și exprime o dorință. ”O oală vreau, doamnă. O oală și nimic mai mult. Nu am în ce le găti la toți odată.”. Am intrat în cocioaba sinistră din fața mea. Nu pot descrie tabloul ăla, e prea dramatic, prea aspru. Afară era atât de cald și Fasolă Vasile gătește la sobă cu lemne!
Cât am stat de vorbă cu el, Dragoș a stat lângă mine. ”Trage la femei, doamnă. Îi lipsește mă-sa”. Dragul de el, cu papucii lui pe dos, plini de noroi, cu fățuca de nevinovat și lovit de soartă, mi-a curmat seara și greu am mai putut vorbi după aia. Mi-a stat gândul numai la el, la ei, la căsuța de sub pod și la viața mai mult decât austeră a unor suflete care sunt atât de aproape de noi și pe care îi ignorăm deseori.
Îmi doresc din suflet să pot face ceva pentru omul ăsta și copiii lui. Dacă dorește cineva să le facă acestor oameni un bine, să le aducă un zâmbet pe fețele triste și poate schimba ceva în viața lor mutilată de necazuri, putem merge oricând împreună să vă arat unde e locația și să le dăruiți ceva. Orice e bine-venit. sunt desculți, flămânzi, fără speranță și ai nimănui.
Am plecat lăsându-l pe Dragoș în urmă cu lacrimi în ochi. Ne făcea cu mâna și ne striga: ”Irinaaaa…Cristiaaan”

Coșmarul unei cărți nerestituite

carte bacaoanuÎmi suna ca otrava-n ureche: ”Dă-mi cartea!”. Mi se ceruse la școală, în generală, o lectură suplimentară în limba engleză. Nici nu mai știu cum se numea dar îmi amintesc niște coperte verzi și-un scris negru îngroșat. Nu aveam prietenie prea strânsă cu ea dar din vorbă în vorbă s-a oferit să-mi dea cartea. ”De treabă strâmba”, îmi zic și-am rupt drumul spre casă să mă instalez la citit și tradus.
Fata care tocmai de dragul diversității, mi-a dat o carte, era o tipă ștearsă și acră, cu care nimeni nu risca o prietenie. Nu ieșea niciodată din curte, pândea jocurile altora de după scândurile gardului și n-am văzut-o niciodată la ora de sport, când noi, astea ”obraznice” rupeam plasa porții de handbal. O ciudată care se voia misterioasă dar nu-i reușeau decât excluderi și repudieri.
Și o minune diavolească, care mi-a marcat viața s-a întâmplat: cineva mi-a furat cartea pe care Liliana mi-o lăsase cu condiția: ”În 3 zile mi-o dai!”. Am căutat-o în fiecare cotlon al casei dar destinul n-a ținut cu mine și după cele 3 zile promise, Liliana s-a înființat la ușa mea. I-am cerut să mă înțeleagă că pur și simplu a dispărut, că nu-s o țepară care-și trage lucruri ce nu-i aparțin dar preț de juma`de oră, așchimodia repeta papagalicește: ”Cartea! Dă-mi cartea!”.
Din ziua aia, a început coșmarul copilăriei, adolescenței și tinereții mele. Periodic, Liliana își făcuse un obicei din a bate la ușa mea și a-și lua poziție de stană de piatră cu nelipsita formulă: ”Cartea! Dă-mi cartea!” Ar fi fost ușor dacă ar fi acceptat bani sau altă carte-n loc dar pocitania naibii, voia cartea ei.
O știau toți locatarii blocului meu și toți o strigau ”Carteaaaaaa! Dă-mi cartea, făăă!” dar Liliana mea, dacă tot era o ilustră necunoscută în cartier, acum devenise cineva.
Mi-a maltrat părinții, fratele și prietenii cu ”Cartea! Spune-i să-mi dea cartea!” și numai eu știu de câte ori m-a-njurat Costică și m-a acuzat că i-am făcut viața calvar cu bâzdâgania asta care-și făcuse un rost în viață din a mă presa.
Au trecut anii, m-am măritat, eram la casa mea și am crezut c-am scăpat. Da`de unde? Nas în nas cu Liliana, sacoșă-n sacoșă, la piață, m-a umilit din nou cum știa ea mai bine: ”Cartea! Ai mai găsit cartea?”
Și iar au trecut anii…am crezut c-a pierit și că am beneficiat de gratiere. Dar ieri…zi nefastă, cu cine dau ochii la colțul blocului meu? Cu Liliana. C-o vestimentație desuetă de orfelină, cu un chip zbârcit și cu aceeași incisivitate ultra-cunoscută mie, după un dialog convențional de bezele generale, firește, m-a întrebat dacă îmi amintesc de carte…cartea aia pe care nu i-am înapoiat-o…
Boom! Deja vu! După 35 de ani, nebuna era de admirat: avea o constanță feroce în cerințe și-o memorie (trebuie s-o spun) admirabilă.
Pentru prima dată i-am întors spatele și am lăsat-o vorbind singură ca nebuna din Chaillot.
Ce-am visat toată noaptea și cu ce gând m-am trezit dimineață?! Cu cartea. O carte verde…cu litere negre de-o șchioapă, mă strângea de gât și mă-nfiera inchizitoriu: ”Carteaa, dă-mi carteaaa!”

Dincolo de nevoia de teatru, stă nevoia de emancipare

P78i Day2 - TheaterStock Bacau (C) Liviu Terinte 2015Există un parcurs al spectatorului de teatru…sau cel puțin ar trebui să existe. Nu te poți șterge la gură cu mâneca de cojile abia stuchite pe terasă și să sari în stal, empatizând cu Electra. E vorba de o minimă condiție pe care trebuie s-o îndeplinești până ajungi în sala teatrului: să lași apucăturile de șofer de autobază în cartierul unde băieții te apelează cu ”What`s up, coa`?
Când încă lipești guma supramestecată de scaun, cât n-ai aflat că-ntr-o sală de spectacol se-nchid telefoanele, când ai la tine un munte de pungi din care ronțăi ca la meci și toate foșnesc, atunci ai intrat într-un loc total nepotrivit ție. Ai de învățat maniere căci teatrul te condiționează și n-o face pentru că-i o instituție snoabă ci pentru că a reușit să se impună ca artă de când lumea.
Nu vorbesc despre băiețași care se trezesc în sala de spectacol cărați de iubite în căutare de dramatism, spun despre lume bună, la care am pretenții. Vorbesc despre publicul băcăuan care vrea Theaterstock și daca nu s-a aprobat și seria a II a, se prăbușește lumea lor interioară.
Înainte de toate, suntem români și știm că nimic nu e gratis, nimeni nu se implică pentru delectarea noastră fără să bage mâna în bugetul care nu-i aparține. Cei care susțin continuarea festivalului, o fac în mare parte pentru avantaje proprii, cei care îl refuză sunt țărani, fani ai hramului, ai micilor și-ai pișatului la colț de bloc.
N-aș fi de-acord cu niciuna dintre variante. Am altă propunere și e mult mai constructivă: CIVILIZAȚIA. Drumul spre teatru ar trebui parcurs printr-o zonă necunoscută multora și se numește BUN SIMȚ. Oricum teatrul băcăuan are, în majoritatea lui un public de fațadă, necunoscător și neiubitor de artă. Cei care îi apără interesele, o fac  doar să facă notă discordantă cu restul și dacă adaug la toate astea implicare politică și administrativă, atunci am făcut rezumatul unui eveniment care nu mai are nimic în comun cu cultura.
Eu nu i-am acordat lui Sigartău nicio șansă. Implicarea ei a fost falsă și a lăsat în urmă povești greu de ignorat. Dar nu i se poate nega curajul de a pune spectacole de anvergură care, prea curând, n-o să mai fie-n orașul ăsta acoperit de colb. Nu! N-a dat ea tonul culturii în orașul lui Bacovia. Sunt o mulțime de erudiți pe-aici. A avut doar curajul să facă un proiect extins care a funcționat până când a fost nevoită să justifice fonduri. Adică ne-a ieșit pe nas, superbitatea celor 16 zile.
Când un om care trebuie să protejeze cultura, o fură și-o lasă-n curul gol, când un public e atât de înapoiat încât nu realizează că jignește actorul care, pentru el, transpiră și se consumă, când managementul instituțiilor de cultură se așează-n fotoliu nu pentru talent sau dăruire, ci la comandă politică, atunci la ce naiba avem nevoie și de-un al doilea episod de tevatură?
Nu ne-o fi mai bun circul? Animalele nu se simt intimidate dacă în loc să le urmăriți salturile rupeți Facebook-ul de like, share și comment.

Hramul- prilej de mârlăneală

mici_FotorNu aduce deloc c-o sărbătoare a orașului. Pare mai mult o adunătură de mârlani spălați la viteză și scoși la șentru: teniși, pantaloni scurți, freze gelate, frunți transpirate, beri fără număr, mici, porumb fiert, râgâieli. Pe scenă se cântă ceva folclor dar calitatea boxelor e aceea pe care le-aveau boxele Mayak-ului meu din `86. Am nimerit seara-n care s-a produs un artist isteric (Radu Ile) pe care nu-l pot încadra nici la etno, nici la dance, nici la trance…era ceva între călușar și hip-hop maramureșenesc. Combina cuvinte ca ”mândruța”, ”horă”, ”am să te fur” cu ”Check it up!” și ”Let`s party!”, urmate de țipete tribale lipsite de sens.
Masa-mi era încadrată de grătarul cu mici, cazanul cu vată roz și altă masă de ciobani, proaspăt ieșiți din transhumanță, bucuroși c-au dus până la capăt procesul de permutare al mioarelor. Suntem oameni, what the fuck?! Cum să mă supăr c-au vărsat berea pe mine în timpul dansului, c-au răcnit de le ieșeau ochii ca la melci iar trompa lui Eustachio îmi mai poate fi vreodată funcțională numai dacă o lipesc cu Picătura.
Cârcă de mârlănci cu tricouri paietate, tatuaje-n 3D cu inimi sângerânde, tocuri și bucle de nuntă. Săteance care nu se puteau abține să nu bâțâie genunchiul la acordurile sârbelor.
La măsuțele cu dulciuri obținute din zahăr ars și imitații de marțipane, ursărițe știrbe de la care n-aș fi mâncat nici dacă m-ar fi amenințat cu seringa plină- ochi cu HIV.
Toate astea în centrul orașului, desigur. Cum să duci țigănia la periferie? Ar fi păcat să aibă liniște blocurile din împrejurimi, la zile așa importante! Nici nu ține mult: doar 10 zile.
Atâta supărare am: că n-am prins-o pe Ana Lesko, invitată foarte potrivită pentru hramul orașului. Sunt convinsă c-a dansat pe ”Ard în flăcări” cu bundiță, fotă și opinci.
Acum câțiva ani, a fost Pepe, alt rapsod pe care l-am ratat. Ah, și Lidia Buble…
E posibil să nu-mi fi plăcut că eram afectată de ieșirea Angliei din UE dar plecând de la hram în drum spre casă și aerisindu-mi rochia de mirosul de cârnați, îmi ziceam așa-n capul meu ”cu engleji sau fără engleji, micii același gust are”.
Să fie hram! Dar s-o știm și noi.

Mai român ca mulți dintre români

12705544_10201283184559326_1675430747723294238_nDupă ce l-ai cunoscut, îl iubești automat. Nu scapi. E plin de viață, spiritual, serios dacă trebuie și grav dacă e vorba despre România. E sirian și a venit în România să studieze medicina în urmă cu peste 30 de ani. De atunci a devenit român…și nu doar în acte.
Talal Hamad poate recunoaște orice vers. Îți spune cine l-a scris, și-ți spune din biografia autorului. Orice melodie folk sau populară o redă fără greșeală și are atâta drag de folclorul românesc încât din vestimentație nu-i lipsește niciodată ia românească.
Dansează sârbele și horele noastre atât de îndemânatic și respectă orice simbol etnografic.
L-am sunat pe 23 Aprilie să-l mai aud. Am aflat că s-a botezat demult și-l cheamă Gheorghe. Deci își sărbătorea onomastica împreună cu familia. Nu-i fenomenal omul ăsta? Cum să nu-l iubești?
Îmi doresc din tot sufletul să-i fie rezultatul alegerilor din comuna Măgura, prielnic. Știu că și-ar da sufletul pentru oamenii ăia și pentru comuna unde de ani de zile locuiește și-i cunoaște toate neajunsurile.
E 1 Iunie. E ziua lui și am ocazia să-i spun din nou cât îl stimez și admir.
Să trăiești, pui de dac! Să rămâi bun și onest așa cum te știu de-o viață!

Scrisul pe bani

bani pentru scrisSă iei de capital articolele bloggerilor și-ale ziariștilor, trebuie să fii nebun! Majoritatea celor care scriu sunt vânduți celor ce plătesc să fie slăviți. E atât de vizibilă apartenența unora că intrându-le de câteva ori pe site, vezi pe cine lovesc permanent și pe cine aclamă ori propun ca soluție supremă. E un fenomen de speță joasă și e generalizat. E sport național ca bloggerii să-și umfle sarsanalele în perioadele de campanie. Să mai spui despre presă că-i putere-n stat și despre ziariști că-s formatori de opinie, ar fi o eroare pe care singur, ulterior, o realizezi și te blestemi.
Un cretin scrie despre un hoț, plătit de un hoț mai mare- cam ăsta-i algoritmul. Se profită de orice document, de orice gest, de orice rahat care-l poate incrimina pe candidatul (oricum escroc) pentru defăimare. Ăștia vând istorie și viitor, pe nimic. Lichele mai spurcate decât cei care-i plătesc.
Mai mișto e că bloggerii între ei se acuză de necinste. Dacă-i scuturi, sunt la fel de subordonați numai că au ales tabere diferite. Tot un cașcaval depravat le intră-n guri, și unora și celorlalți dar de ce să nu se scuipe-ntre ochi să pară că-și apără cauza și că onoarea le este lezată atâta timp cât totul rămâne virtual și curaj să se înfrunte, oricum n-au din lipsă de sânge-n instalație.
De unde dracu`caracter, imparțialitate, echidistanță dacă taman pentru asta au intrat în presă?! Mulți dintre ei nici nu au joburi. Trăiesc efectiv din mizeriile pe care le scriu.
Vorbim despre bărbați, da? Cu bărbi, cu mustăți, cu burți, cu chelii, cu tot ce trebuie la purtător ca anatomic să-l numești bărbat. Ca și caracter, nu se poate remarca același lucru: bârfa, fuga după avantaje, duplicitatea- sunt de regulă trăsături feminine. De asta e îndoielnică apartenența lor la genuri. Un fel de ambisex cu mâna greblă.
Să nu-i luați de etaloane! Să nu credeți că vreun cuvânt e real din ce scriu și să nu credeți că atacă gratuit!
Formați-vă propriile opinii și nu aruncați ochii pe publicații pe care le știți vândute, interesate sau dependente financiar, partidelor! Plata pentru asta o veți face tot voi.

Lumea-ntr-un muzeu

8O lume întreagă-i acolo! E-o excursie în Orient, în Nordul înghețat, în torida Africă și-n mai toată Europa. Te întâlnești cu Enescu, cu Iorga, cu Baba, cu Brâncuși, cu Voicu, cu Sadoveanu.
Ion Irimescu a murit când avea 102 ani. A fost decorat de un rege și trei președinți. Dacă Ion Jalea, care i-a fost mentor a sculptat cu o singură mână, Ion Irimescu, a reușit să-și invingă handicapul degetelor lipsă ale mâinii drepte. A sculptat în bronz, marmură și granit aproape obsesiv, tema muzicii, a maternității și a fantasticului.
Eu mă strecor printre busturi și mă uimește uneori asemănarea: ”Stil brâncușian!”, ”Trăsăturile portretelor aduc cu ale lui Modigliani!”…”Șșșșt!” mă temperează muzeografa, ”Maestrului nu-i plăcea să i se spună că arta sa ar fi influențată de vreun artist. V-aude”. Oh, fetele astea chiar îl iubesc! Îi respectă tabieturile și principiile. Una dintre ele l-a îngrijit cât a fost bolnav și s-a preocupat de el până la moarte. Ce devotament! E-o tipă care poate vorbi despre Irimescu fără oprire. Îl cunoștea bine. Pentru ea, maestrul trăiește încă și valsează cu Jenița lui, printre statui.
Ion Irimescu a donat muzeului din Fălticeni peste 300 de sculpturi și peste 1000 de desene. Grafica lor e impresionantă, de-o anatomie și o tehnică remarcabilă.
La intrare și la ieșire, Eminescu, plăsmuit din marmură rece, dureros de albă, repetă numai pentru mine: ”Vreme trece/ Vreme vine….Vreme trece/ Vreme vine…”

Carmen Poenaru- portret complex

carmen poenaru portretSă fugi dintr-un cotidian prăfuit, slinos, unde griul subzistă și-ți intră adânc în carnea măcinată de tabieturi insipide și obediente să te afli față-n față cu detașarea, relaxarea și libertatea, e recreația pentru care sufletul îți mulțumește.
Îi sunt datoare pentru lecții, pentru concluzii revelate din propria viață de om și artist pe care le știam dar nu le puteam defini pentru că nu am proprietatea retoricii pe care ea o stăpânește ca și cum ea însăși i-a pus bazele.
Carmen Poenaru nu se oprește din vorbit dacă e vorba de artă. E femeia complexă pe care dacă ai proasta inspirație s-o imiți, devii kitch-ul perfect. I se potrivește numai ei tumultul de vorbe, de gesturi cochete și de eleganță alcătuită din bijuterii și materiale pe care doar ea le poate observa pe-un raft de magazin.
Găsește fericirea în cea mai infimă particulă care-i cade în mâini și singurul neajuns de care se plânge e TIMPUL. O viață e puțin să te dedici artei. Cum să-i ajungă dacă pictura e forma unică de expunere a stărilor și Carmen e-o paletă infinită de sentimente și emoții?!
Tacit, o urmăresc prin lentila ochelarilor și mă ucide admirația pentru femeia căreia nu i-aș putea ghici vârsta și nici n-ar conta. În feminitatea care-o individualizează, se găsesc ușoare elemente infantile care o înfrumusețează: se joacă, râde cu toată gura și n-are stare. Dispare apoi, fără ca tu să intuiești următoarea mișcare: în atelierul de lucru, pe o plajă exotică sau în extremul Orient. E omul care nu face planuri meticuloase. Își decide pașii în următorul moment. Ai tendința să n-o aprobi și s-o bănuiești că abuzează de exuberanță dar dacă vrei definiția libertății pe viu, cunoscând-o pe Carmen Poenaru, ai găsit-o deja. Fii fericit! Nu-ți plouă zilnic în cale cu oameni aleși, unici, stăpâni pe propria viață! Autonomia și individualitatea nu îi e dată oricui. Mulți dintre noi trăiesc și gândesc în spiritul turmei. De aceea Carmen e fărâma de evadare pe care ai putea-o găsi dacă nu fizic, măcar în pânzele expuse-n galerii.
Am spus doar pânze?! Cât am omis…! În titlu am spus că e complexă, nu? Atunci află că expresiile artistice ei se găsesc în diverse forme: pe rochii, bijuterii, poșete, mobilă, draperii, oglinzi, covoare…
Nu are limite pentru că e presată de timp, fir-ar el să fie! Idei multe, zile prea scurte, creativitate la cote alarmante! Dar nu-i opriți ritmul! S-ar aclimatiza cu normalul, cu firescul, cu uzualul, iar arta plastică ar rămâne privată de femeia care își pictează visele și își expune fără timiditate, transparența.

LEGO- o lume magnifică

lumea lego bacauN-am văzut demult atâta animație în holul muzeului. Mesele sunt pline cu trenuri, excavatoare, mașini de curse, roboți, circuite, avioane…și toate construite din LEGO. Mărturisesc că nu am știut că e treabă atât de serioasă. Lumea Lego e una complexă și destul de exclusivistă. Construcția pieselor presupune creativitate, răbdare și o viziune aparte. În cazul multor piese, ansamblarea nu s-a făcut după un model ci reprezintă efectiv, un rod al imaginației.
Au venit expozanți de la Bistrița- Năsăud și Cluj cu care am vorbit, mi-au captat atenția și mi-au stârnit admirația. Am aflat ca piesele datează din anii `50, că există o comunitate extinsă a celor care iubesc, construiesc și expun LEGO.
Ghid dar și expozant este Dragoș Hriscu (Grișu- pour les connaisseurs). De-a dreptul fascinant modul în care menține în familie activitățile ludice și le ridică la rang de pasiune. Nici pe asta n-am știut-o! 🙂 Abia acum pot spune că e plurivalent. Chapeau bas!
Firește, fără Necula și doi dintre consilierii lui, nu știu cum ar fi decurs vernisajul. Un candidat cu fler care dorește capital de simpatie, știe că astfel de eveniment nu se ratează. Dă bine.

Enigme de campanie

necula hrebenciucDe fiecare dată pare că se dă o luptă la sânge între PSD și PNL. ”Ai lor”, ”ai noștri”, nu există. S-a văzut întotdeauna cum bat palma după alegeri și cum fac tovărășii în interes personal. Problema votanților e de râs: să-l aleagă pe cel mai puțin corupt. Ca și cum dacă furi un ou sau un bou, nu tot furt s-ar chema.
PSD-ul face același tip de campanie cu care întotdeauna i-a mers: pensionarii, tichetele, bani moka…populisme. PNL-ul, partid ce se vrea de dreapta, are măsuri de stânga.
În spatele tuturor e Hrebenciuc. Acolo se școlește lumea: la cursuri de înaltă escrocherie. De-acolo se dă ora exactă. Totul e controlat și din nefericire, planurile le ies așa cum au fost stabilite.
Atâta timp cât Romică, (c-un picior în pușcărie) împarte cărți poștale cu un Bacău confundabil cu Vegas-ul, cu citate furate, ușor cosmetizate din Octavian Paler, înseamnă că totul e posibil.
După tipare deja răsuflate dar încă funcționale, au apărut independenți, sateliți, meteoriți, comete… pentru că așa-s ordinele. Nimeni nu-i de capul lui. Guzganul e peste toate. Am văzut cât e de respectat. Și când nu e de față, și-ntr-o discuție amicală, am auzit cum i se spune: ”Domnul Hrebenciuc”.
Pe ce lume trăiesc? Și care-i nebunul dintre noi, cine-a luat-o razna?
Tot nebunul trecut prin filtrul lui Hrebenciuc, ținut la sân atât cât să se șmecherească, ajunge la Primărie și râde-n nasul proștilor că nici nu s-a forțat prea mult pentru o funcție atât de profitabilă. Cu efort minim, a semănat ură între oameni, a creat aparentele tabere și cară după el o gloată de proști cărora le promite funcții dar până una-alta trebuie să alerge pentru partid.
Voi certați-vă, dați-vă șuturi în cur și întorceți-vă spatele unii altora! Așa neteziți calea spre furăciune, trădare și corupție. Că-n timp ce voi vă bateți, unii fac cărțile și își scuipă-n palme întru colaborări avantajoase. Pentru ei, tată…pentru ei…

Campionii celor 10 dansuri

- Foto: Irina B.-

– Foto: Irina B.-

De când au început să danseze, au fost campioni naționali. Ieri, la Buzău, s-a întâmplat a 6-a oară. Odată cu câștigarea titlului național, vor reprezenta România la Campionatul Mondial din decembrie, de la Riga (Letonia). Au mai participat la două campionate mondiale unde au obținut titlul de vicecampioni.
În pauza dintre dansuri, ieri, la Buzău, cum stăteam în fața Sălii Sporturilor, președintele juriului, Costin Mihaiu, mi-a spus despre cuplul Alin Beca- Cătălina Țampău: ”Pentru ei doi nu trebuie să aveți emoții. Știu exact ce fac și își cunosc valoarea”.
Au dansat impecabil cele 10 dansuri (5 latino, 5 standard). Cătălina (nu are nici 15 ani) e grațioasă, e pură, e perfectă și te năucește cu zâmbetul artificial, de scenă. Alin e frumosul după care toată lumea întoarce capul, e dansatorul care duce dansul la perfecțiune cu orice preț. Devine iritat dacă s-a greșit un milimetru, o mișcare, un pas.
Datorită lor, Bacăul e de temut la concursuri. România, la fel. Valentin și Luminița Ileș au meritul de a le fi inoculat o gândire sportivă și o mentalitate de învingători.
În toată cariera noastră nu am întâlnit copii atât de talentați. De obicei sportivii se axează pe câteva dansuri sau latino și sunt buni doar în acea direcție. Dar copiii ăștia doi, sunt buni la toate cele 10 stiluri de dans cerute. Ei, asta nu se întâlnește decât foarte rar! Sunt un fenomen iar eu și soțul meu, nu putem fi decât fericiți pentru că rezultatul muncii noastre, este mai mult decât vizibil. E un context norocos: sportivi talentați, părinți care susțin și se sacrifică pentru cariera lor și experiența soțului meu de-a lungul anilor în sfera concursurilor internaționale”, a declarat cu modestia-i cunoscută, Luminița Ileș, antrenoarea celor doi medaliați.
Alooo, Primăria! Mai trăiți? Sponsorizăm și noi ceva?  Participăm măcar din când în când cu o sumă care să acopere un costum, un transport, o alimentație, unor sportivi care țin mânuțele la inimioare când văd steagul tricolor că se înalță pentru ei și când din gurițe îngână imnul țării?
Sau ne facem că nu le vedem laurii, truda și-i sfătuim și pe ăștia, ca după liceu, s-aplice pentru viză de State?!
Viitorul lor e-n mâinile voastre! Asumați-vă asta!