Bacăul, un Las Vegas mai mic

set-cazino-5-in-1-1884Am numărat cât am parcurs 15 metri, două săli de joc, două de pariuri și un cazino. Orașul tot e un ”glamour” de prost gust. Toate sălile-s pline și clientela e diversă: de la adolescenți, la oameni în vârstă, pe care i-a atins viciul la anii pensionării.
Discut cu un amic care lucrează ca agent de securitate într-un astfel de loc: ”Închipuie-ți! Își vând din casă, își toacă salariile, pensiile, tinerii fură banii părinților. Un loc ca ăsta e iadul pe pământ. Cei câștigați sunt doar patronii sălilor. de jocuri. Jucătorii știu asta dar continuă să le bage averi în buzunare. Știu cazuri în care au ajuns la sinucidere, după ani de jucat în cazino și pierderi imense. Au murit ca fraierii pentru că nu s-au oprit la timp. Dacă-i trimiți acasă, se ceartă cu tine”
Ce vremuri! Singurele afaceri înfloritoare sunt fast-food-urile, păcănelele, pariurile sportive și video-chatul.
Cei care speculează prostia omenească, ai spune că sunt desăvârșiți psihologi experimentaliști: sunt cât se poate de siguri că-n vremuri de criză, viciul se înmulțește și capătă valoare de virtute.

Bătrânii nimănui

bunica-simonaO mână întinsă prin gratii și-n palmă câteva hârtii de 1 leu. M-am oprit să-ntreb ce vrea și ce nevoi are. Aștepta o asistentă s-o panseze la picioare. Mi le-a arătat: plăgi deschise, infectate. Voia o ciocolată de la magazinul de peste drum ca să aibă ce da asistentei (după vechile cutume). I-am cumpărat mai mult de atât să aibă ce mânca pe ziua respectivă și i-am înapoiat bănuții pe care mi-i numărase de câteva ori.
Am aflat că o cheamă Simona, are 85 de ani și are origini grecești. A fost botezată de prințesa Carp, care avea o moșie undeva prin comuna Ștefan cel Mare și unde tatăl ei ar fi fost administrator. Bunicuța era coerentă, avea un limbaj cursiv, chiar academic și tresărea continuu, ca un reflex necondiționat. Am întrebat-o care e cauza și am aflat că de la frică i se trage. Soțul, ofițer, a fost ucis și decapitat. Îi vine obsesiv această imagine: corpul bărbatului cu capul alături. Groaznică imagine trebuie să fie! Nici nu vreau să-mi închipui. Ea îmi tot arată fotografia lui în ramă ”Doamnă, era așa frumos și deștept!Mi l-au ucis și criminalul n-a fost niciodată găsit” Ah, crunt!
Are două fiice dar n-o vizitează. Se cunoaște că nu are nimeni grija ei. Geamurile săpate în demisol, sunt murdare și ferestrele nu se închid. Și rănile alea puroinde…
Singurul venit e o pensie de urmaș, de aproape 500 de lei, din care, firește, nu se poate descurca. E flămândă și distrusă de boli.
new-imageAm stat tot restul zilei cu gândul la ea. Nu-mi ieșea din cap situația de ruină în care se afla doamna Simona și nepăsarea celor din jur, a familiei…
A doua zi, am sunat la Crucea Roșie si am luat legătura cu directorul Dan Mircea Babliuc. Nu cred că am cunoscut în orașul ăsta putred de indolență, un om atât de amabil. A trimis ajutoare alimentare și o ambulanță cu care am ajuns la adresa femeii.
Când am ajuns în curtea blocului, o vecina ne-a luat în primire : ”Unde vă duceți? La femeia aia de la demisol? Are pensie, să știți. Și nu e bolnavă!” De unde vine oare răutatea asta gratuită a unora? De ce nu s-ar bucura dacă unui semen i se întinde o mână?!
Doamna Simona a deschis ușa larg și ne-a primit. Asistenta, a găsit o tensiune de 17/9 și o glicemie de 245. De acolo și incapacitatea rănilor de vindecare. A pansat-o și domnul colonel Babliuc a promis că va fi în atenția Crucii Roșii.
Aș dori din suflet să găsesc pentru ea niște alimente care s-o ajute să supraviețuiască. Apoi medicamente. Ar fi nemaipomenit să treacă mai multă lume pe la ea, la un ceai pentru că îi place să vorbească, să povestească. Aș vrea ca medicul de familie, care o are în evidență, să vină pe teren, s-o vadă din când în când. La fel și preotul din cartier. Numai că din păcate nimeni nu vine și toți fug de omul bătrân și bolnav ca de o boală molipsitoare.
Credeți că împreună o putem ajuta pe această femeie, atât de chinuită de vârstă și boli? E-n buricul târgului. Ne ia puțin să-i întindem o mână.
Până la urmă, aici ajungem cu toții- bătrânețea nu ocolește pe nimeni.

ARTfel de concert în Filarmonica ”Mihail Jora”

adrian-petrescuEra nevoie de dat o altă fațadă concertelor filarmonicii. Măcar preț de-un concert. O seară…
Ceea ce s-a desfășurat ieri la Ateneu se numește însuflețire curată. Melanjul de muzică clasică, cu muzică de film, cu vals și muzică ușoară din repertoriul internațional cântate la saxofon sopran, a smuls aplauze sincere și interminabile, publicului băcăuan nu prea obișnuit să fie smuls din tiparele clasicului.
Dirijorul, Adrian Petrescu, un amestec de Valderama, Rieu, Ennio Morricone și Chet Becker a găsit formula perfectă pentru un concert magistral. Să fie sala Ateneului atât de animată, n-am văzut-o demult!
Organizarorii ARTfel au considerat că talentul și farmecul dirijorului-solist se completează armonios cu actorul Teatrului ”Metropolis”, Vlad Rădescu în chip de prezentator al pieselor ce au urmat, istoricul lor și…ceva literatură. Versuri recitate de actor, din ”Monosilab de toamnă” ale lui Bacovia au completat cu succes seara sfârșitului de septembrie.
Orchestra Filarmonicii ”Mihail Jora” a fost încântată de această colaborare și însuși dirijorul băcăuan Ovidiu Bălan a considerat concertul ca fiind excepțional, apreciind în special muzica de film.
ARTfel, prin seara pe care ne-a oferit-o, a dat un plus de strălucire pe chipul culturii băcăuane.
Ați promis că vă întoarceți.
Să vă țineți cuvântul!

Florin Gureanu- poetul imaginilor

florin-gureanu-horzScrie versuri de când a avut loc tragedia din clubul ”Colectiv”. Un prieten i-a murit acolo și s-a întristat atât de tare încât s-a izolat de lume. A început să scrie versuri direct pe pagina personală de Facebook. De-atunci nu s-a oprit. Sunt peste 1000 de poezii scrise și Florin a câștigat deja simpatia multora prin greutatea versurilor sale. Scrie despre iubire, despre femei, despre politicieni și politică. Uneori romantic, uneori acid, alteori sarcastic pamfletar, cu un limbaj când argotic, când delicat, când nevrotic, când dramatic, poezia lui Florin Gureanu e lizibilă și atrăgătoare.
Se descrie ca fiind ”țigan cu suflet de român” și spune că cei care îl cunosc îl văd într-un fel ciudat pentru că scrie poezii dar asta nu-l oprește să compună versuri. Pune suflet în fiecare catren și când recită, o face cu patimă.
Sunt poetul imaginilor și sunt mare iubitor de flori. Cum văd o floare, cum încep să scriu”, declară sensibil cel din fața mea cu o seriozitate incredibilă și nepotrivită unui ”băiat de băiat”
A absolvit doar 10 clase și spune că are minusul de a nu scrie corect. Se luptă cu cratimele, cu virgulele, cu acordurile dar important e că poezia sa are mesaj și debordează de șarm.
De copil am citit poezie. Eminescu mi-e la suflet și când citesc poeziile lui îmi dau lacrimile. N-am îndrăznit niciodată să scriu dar mi-am luat inima-n dinți și merg pe drumul ăsta. Acum văd totul în versuri
Florin Gureanu este bodyguard-ul atipic. În spatele unei staturi impresionante de sportiv, nu te aștepți nicicum să găsești o latură delicată.
Aprob, încurajez și respect atitudinea acestui om. Câți dintre bărbați își dezgolesc sufletul? Câți țigani ar da atenție poeziei? Câți și-ar lua din timpul lor să aline sufletul celorlalți?
Îl încurajez pe Florin să nu abdice din calea cuvintelor. Cei ce dezamăgesc și pun opreliști, sunt mulți. Oameni care încurajează și se bucură de succesul celuilalt, mai puțini. C-așa-i românul.
Florin intenționează să-și lanseze o carte de versuri și un blog pentru a-și extinde aria de cititori.
Băcăuani, primiți în rândurile voastre un poet! Nu vă transformați repede în instanță morală! În DEX, la explicația substantivului ”poezie”, nu se precizează culoarea, etnia sau diplomele de absolvire.

Cinematografia românească în comă profundă

ilegitim-filmSe premiază abjecția. Până acum au ajuns la Cannes filme românești în care, vezi Doamne, realitatea contemporană a impresionat: corupția, ororile și urmările comunismului, malpraxisul și alte aspecte degradante ale societății românești. Aș avea curajul să spun că asta e limita regizorilor și mai departe de jeg, nu pot trece. Când jegul e premiat la Cannes, e jeg de lux.
Ilegitim”, film în care joacă Adrian Titieni- actor de calibru, are ”meritul” de a fi cel mai prost film pe care l-am văzut vreodată-n viața mea. Bate cu mult ”Poziția copilului” care măcar are un mesaj.
Aici, după ce că doi frați gemeni adulți, se fut și din asta rezultă și-un copil, discuțiile cu tatăl (medic) se poartă numai în fumul țigărilor, la băut și ca să fie complet  tabloul românului și să șocheze Occidentul pe veci, replicile nu încep fără ”Mă piș pe tine”, ”Du-te-n pula mea!” și ”Căcat”, tocmai pentru a spori ”exotismul” balcanic. Aș zice că primul gând al francezilor după vizionarea acestui film, a fost să dubleze controlul pe Charles De Gaulle la fiecare aterizare a Tarom-ului.
Lipsit de cel mai obscur mesaj, filmul te lasă c-o senzație de borală de care nu scăpi nici dacă bei sucul tuturor lămâilor din Cora.
O sincronizare a imaginilor de tot rahatul de zici că-i filmat de mine cu telefonul, pelicula asta nu doar că nu are stofa unui film de festival, dar ar trebui ascuns undeva în beciul lui Adrian Sitaru, printre damigenele de rachiu pe care le-a machit când a crezut că dă lumea pe spate cu asemenea monstruozitate.
Și să-mi spună și mie careva, gravida, ea…incestuoasa, care-a abdicat de la Filozofie, ce rost a avut în final să se așeze la pian grațioasă, și să cânte familiei ”Moonlight Sonata” a lui Beethoven, cu atitudinea de stareță? Adică se așezase sentimentul de acceptare peste toți. Am înțeles. Cum dracu`să nu te simți împăcat cu viața când soră-ta, fiica-ta urmează să nască un copil conceput cu fratele geamăn?! Se poate?!
Fiți toleranți, ce naiba!
Cinematografia, cea de-a șaptea artă, prin regizorul Adrian Sitaru, ne demonstrează că e ok să te fuți și să ai copii, chiar dacă vin dintr-un păcat biblic și-un incest eminamente condamnabil.

Paranoia începutului de an școlar

E prima zi de școală și nu declarație de război din partea Rusiei. Nu e examen de care depinde cariera și viața cuiva și copilul nu vă plecă pe front.
Când emoțiile sunt pozitive și descrii unui copil viitorul de școlar ca pe o nouă etapă firească, o va lua ca pe-o normalitate și emoțiile îi vor fi constructive. Dar când căutați cu detectorul cea mai bună școală, cea mai bună învățătoare, cea mai frumoasă clasă, cele mai moderne rechizite, cel mai firmat ghizodan și cea mai tare frizerie de parcă s-ar duce la Fashion Tv pentru shooting, nu faceți decât să transmiteți emoții negative și copilul va înțelege că e vorba despre un loc unde totul e robotizat și va fi etichetat în funcție de aspect și calitatea țoalelor de pe el.
Nimeni nu vă garantează că doamna pe care ați ales-o pentru următorii patru ani e zeița pedagogiei și etalonul artei, nimeni nu vă poate asigura cu privire la situația școlară a copilului care tocmai a ieșit din grădiniță și-a dat piept cu un grup mai larg. Ați reușit în general să-l speriați, să devină reticent și-n unele cazuri să ajungă până la refuz sau reacții somatice ca voma, amețeală, intensificarea pulsului și leșin.
Dacă ați ales cele mai șmechere flori pentru care ați cheletuit cu mult peste bugetul de două zile alocat întregii familii, în ideea că cineva îi va sufla-n cur mai mult celui mic, ați dat-o-n bară! Din grămada de flori pe care doamna le primește, nu stă nici naiba să le măsoare pe cele importate din Olanda care au prețul ridicat din cauza plusului de artificialitate cu care comerțul le-a înzestrat.
Primii ani de școală pentru mine au însemnat locul unde taică-meu mă trimitea cu delicatul îndemn ”Scoală, fă! S-a crăcănat de zîuă!” și motivul pentru care maică-mea mă trăgea de păr când îmi stiliza două codițe împletite, după ce mă descâlcea printre lacrimi și sughițuri.
Nu țin minte emoții care să mă ucidă și nimeni, niciodată nu mi-a controlat temele. Am știut singură că școala= carte, teme, învățat…și multă joacă.
N-am făcut niciodată pregătire că mi se părea degradant să rezolv probleme cu ajutorul altora și nici ai mei nu și-ar fi rupt din banul de macheală pentru ”dracu` de copchil”
Nu știu de ce dar mă consider mai norocoasă decât firavii de azi. M-am trântit cu viața în fiecare zi și n-am pierdut niciodată.
Poate că asta se datorează și faptului că dacă exista o competiție, nu era pe gadget-uri ci pe note, cultură generală și cărți citite pe vacanță. Nu militez pentru vechiul sistem de învățământ. Vreau doar să înțelegeți că România are deja un sistem educațional ruinat. Nu puneți pe umerii copiilor frici, fobii și nu căutați perfecțiunea.
Asigurați-i că-i iubiți. Restul vine de la sine.

O ARTfel de promovare a culturii

artfel-fb-ok-final-cover-1Eticheta de ”Orașul lui Bacovia” nu-i doar o sintagmă. Chiar avem un oraș gri, unde oameni cu suflete mototolite arată debusolați și pare că nimic nu-i mai înveselește. E drept că și vremurile sunt nefavorabile, e-adevărat că viteza și disperarea au luat locul relaxării și uităm să ne întoarcem către sine, acolo unde ne-am regăsi tihna de mult rătăcită.
Ne găsim motivații insipide să stăm pironiți în fotolii și ne întristează trecerea verii de parcă am locui în arhipelagul Mării Caraibelor și venirea toamnei cu scăderi de temperaturi, e vreo curiozitate.
E vremea toamnei și nu se cere primită cu fason dar am putea să ne dedicăm timpul liber artei, ca să umplem verva cu care ne obișnuise vara. Să ne scăldăm într-o continuă lamentare nu ajută. Și cine să ne scoată din tumultul trăirilor confuze dacă nu muzica, teatrul, cartea? Arta are în general acest merit.
Un oraș lipsit de evenimente artistice majore (a fost unul dar dacă s-a lăsat cu ancheta la DNA, demisie și control judiciar…) ar trebui să fie receptiv la orice apare inedit și să funcționeze ca un burete care absoarbe tot ce i se oferă.
Absorbiți această invitație: ARTfel, o companie care promovează evenimente de calitate și care are în vizor promovarea tinerelor talente, își începe turneul din Bacău, pe data de 21 septembrie, la ora 19, cu o invitație la Filarmonica ”Mihai Jora”, unde dirijorul și solistul Adrian Petrescu va susține un concert extraordinar, timp de 70 de minute.
Compania ARTfel își va continua drumul în București, unde vor afișa în cadrul aceluiași proiect, o piesă de teatru și în care protagoniști vor fi tineri actori care merită susținuți iar mai apoi va avea loc o lansare de carte, o trilogie care se anunță interesantă. Și turneul continuă…alte orașe…alți artiști, alte săli de spectacole…și din nou Bacău.

Fondatorii companiei ARTfel (Florin Coman, Costică Roșoiu și Adelaida Florea) sunt…altfel: nu doresc like-uri, aprecieri virtuale sau îndemnuri anoste de tipul ”Bravo, țineți-o tot așa!”. Ei susțin arta de calitate, promovează tineri dramaturgi, scriitori, actori, muzicieni și doresc prezență fizică la evenimentele promovate de ei. E un îndemn la care trebuie să fim receptivi dacă tot tindem spre beatitudine.
Toamna e ARTfel. E pe note.
Adaugă-ți la rubrica ”Evenimente”, o rupere de cotidian, o vibrație pe portativ!

 

Punct și de la capăt

iles-valentinSoții Ileș n-au glumit. După 14 ani, au dat Bacăul pe Timișoara. Au considerat că aici și-au atins obiectivele și că ar fi timpul să înceapă un alt proiect. Au ales Banatul pentru că de-acolo au plecat, acolo le sunt vechile cunoștințe și sunt aproape de Hunedoara, orașul natal.
– Deci plecați. V-ați decis și e irevocabil, le spun eu cu speranța că aud în premieră vreo decizie de ultimă oră.
Plecăm pe data de 5 septembrie. Așa am decis. Și nu-mi pare rău. Aici ne-am făcut treaba și zic că ne-a ieșit, am marcat locul și dansul sportiv în România, odată cu înființarea clubului ”Authentic”. Eu, fără provocări, nu funcționez. Așa sunt plăsmuit, îmi spune optimist Valentin Ileș.
– Există ceva ce ai dori să iei cu tine și nu poți?
–  Nici gând. Tot ce iubesc iau cu mine. Lucrurile încep și se termină. Nimic anormal în plecarea noastră. Cam despre asta e vorba în viața unui antrenor: nu are un domiciliu definitiv. Oricând îl poate schimba în funcție de diverși factori.
– 
Ați fost antrenori de succes și cei care v-au cunoscut, regretă plecarea voastră, atât ca oameni cât și ca antrenori de renume.
Din 1995, antrenăm numai sportivi care devin campioni. O spun fără modestie. Ne apropiem de familiile sportivilor pentru că se crează o legătură. Se întâmplă ca sportivul, dacă a ajuns la un nivel superior, să stea mai mult în preajma noastră decât a părinților.
luminita-ilesÎn acest timp, Luminița Ileș, stă în fotoliu tăcută, cu mult mai rezervată decât soțul care vede viitorul în roz iar plecarea din Bacău pare să nu-l afecteze deloc. E bărbat, poate de asta. Sau o fi având nostalgia lui dar e prea mândru s-o arate. Luminița însă e la polul opus din acest punct de vedere: s-a atașat de oameni, nu îi este indiferentă lipsa lor de mai târziu, Aș putea afirma cu mâna pe inimă că un om cu calitățile Luminiței Ileș, n-am cunoscut. De o rară candoare sufletească, o docilitate și o iubire necondiționată pentru oameni, indiferent de condiția lor, Luminița mi-a marcat într-un fel viața și știu că niciodată, niciuna dintre cunoștințele mele, n-o s-o egaleze. Dacă spun că e unică în frumusțea ei, n-o fac de dragul frazei ci că sunt convinsă de ceea ce, cu mâna pe inimă, afirm.
Eu ce să-ți spun? Valentin a fost cu ideea plecării. Inițial am fost reticentă dar am realizat pe parcurs că are dreptate. În plus, plec pentru viața socială și deschiderea spre Occident pe care Timișoara, o are. Bacăul e deja prea mic pentru noi trei: eu, Valentin și Diandra care urmează și ea în curând să antreneze. 
Spre deosebire de Valentin, regret după oameni. Eu am mai multă lume de luat cu mine (Îi dau lacrimile. Îmi dau și mie dar încerc să mă țin pe baricade, pentru reportaj)
E drept însă că un Alin Beca e greu de găsit. E rar un așa noroc. Talentele sunt rare, Bacăul e oraș mic, cu deschidere limitată. Am adus la nivel mondial perechile Alin Beca-Cătălina Țampău și Paraschiv Mihai- Diandra Ileș. Vor veni pentru antrenamente după noi, la Timișoara. După care, dacă vor decide împreună cu familiile, se vor muta acolo, lângă noi pentru a colabora mai ușor. Nu e facil pentru părinți dar dacă tot sunt pe acest drum, vor fi nevoiți să facă sacrificii.
La Luminița e vizibilă greutatea desprinderii de prieteni, de vecini, de copiii cu care a lucrat și de locurile pe unde a umblat timp de 14 ani. Aici a fost fericită, împlinită, înconjurată de oameni care o admiră și iubesc. După cum o cunosc, la Timișoara, se va întâmpla același lucru. E imposibil să fie altfel.
Soții Ileș au devenit renumiți nu doar în România ci la nivel mondial. Au ajuns la vârf prin munca și dăruirea lor. Împreună fac un întreg perfect din punct de vedere profesional: el exigent și prea puțin permisiv, ea- conciliantă, angelică, blândă. Ambii, în fond, iubitori nebuni ai dansului sportiv și ambii cer mult atâta timp cât oferă mult.
Dacă destinul a vrut ca eu să-i cunosc, să-i văd arbitrând în concursuri, să le fiu alături în câteva momente, mă consider privilegiată. Nu întâlnesc în fiecare zi oameni care au schimbat destinul României pe podiumurile internaționale și care au făcut ca steagul românesc să fie arborat înaintea celorlalte.

Cu block-ul nu-i de glumă

facebookAzi, nimeni nu-ți mai spune franc că e supărat pe tine, că afinitățile tale politice, culturale, spirituale, sportive nu-i sunt pe plac, că nu-i place fața ta și că  ceea ce scrii nu-i pe placul ei/lui. S-a inventat unfriend, unfollow și block, pe Facebook. Șmecherie! Simplu, ingenios, subtil, efort minim. E adevărat că dăunează grav relaționării și că mai uman ar fi să-i spui omului direct ce te-a ofensat la el. E posibil să se corecteze, să-și revizuiască comportamentele și să obții un rezultat pozitiv din simpla comunicare, ba chiar să-ți mulțumească pentru observație.
După ce am instalat pe telefon și tabletă un program care mă anunță instant cine m-a șters sau blocat, aflu cui i-am stat în gât. Mă distrez pe tema asta că doar n-am să mă întristez pentru pierderea virtuală a prieteniilor de pe Facebook care oricum nu valorează. Ciudat e că unii m-au blocat pe Facebook dar în viața reală mă salută jovial, mă țin de vorbă, sunt curioși cum îmi merge, iar eu de-a dracului nu le reproșez blocarea ca să nu dau satisfacție.
Aș fi ingrată să spun că eu nu blochez persoane care mă dezgustă din diverse motive dar când le văd pe stradă, nu-mi fac bezele și nu mă ling slinos, pe obraji, că n-ar fi ok, potrivit principiilor mele.
Cum Facebook-ul nu-i miezu`la viața mea, îl declar nul. Nu-i decât o bagatelă evreiască bine gândită să ne adune (sau mai curând să ne împrăștie) ca pe niște oi.
Block-ul fie cu noi!

Mens sana in corpore barosano

antisportNu cred că era nevoie să vină Olimpiada de la Rio să ne dăm seama că nu mai însemnăm nimic în sportul mondial. Ce așteptări să avem după ce totul în țara asta se năruie văzând cu ochii? De ce să facă sportul notă discordantă cu realitatea socială a unei țări cu emblema de enclavă bananieră?
De unde minte sănătoasă dacă trup sănătos nu e?! Tinerii ies, cel mult, să culeagă pokemoni, să-și umple burțile cu fast-food, sau, în cazul gagicilor, să-și plimbe geanta pe antebraț, în speranța că baga boala-n târg.
În condițiile în care părinții nu-și iau din timp pentru educația lor, școlile nu oferă condiții, sălile de sport dispar sub munți de buruieni, stadioanele sunt obiecte de proiect pe hârtie și de unde se fură fonduri sub sfânta acoperire, rezultatul e cel care se vede pe stradă, la simpla aruncare cu privirea: obezi, suferinzi, dezarticulați, cocoșați, îmbătrâniți înainte de vreme, depozite de celulită la vârste fragede, forme de corp caraghioase și gelatinoase.
Cunosc antrenori care vând suplimentele de vitamine și echipamente ale sportivilor de pe urma cărora trăiesc, știu profesori care încă uzează de măsuri agresive pentru obținerea performanței și am informații precise despre antrenori care la simplul antrenament de după-amiază, își salută sportivii (minori) cu ”Dumnezeul și crucea mă-tii!”.
Nu pot fi neglijate abuzurile (fizice, sexuale, psihice) ale celor care ar trebui să-i formeze pe tineri și nu să le tulbure adolescența, folosindu-i drept obiect al frustrărilor personale.
Pe de altă parte, antrenori care nu au avut legături insidioase cu Primăria, oameni onești cu CV-uri strălucite, foști sportivi de înaltă performanță, nu pot obține fonduri pentru ONG-urile și cluburile personale pentru că nu concep să sustragă bani care nu le aparțin și care ar trebui s-ajungă acolo unde e atâta nevoie!  Pe scurt: nu faci parte din clica lor, nu obții niciun leu pe Legea 350 și dacă n-ai sponsorizarea și sprijinul Primăriei, te descurci, sparge-ți capul! Performanța s-o lăsăm statelor civilizate! Noi am ajuns să ne lăudăm doar cu participarea.
Nu așteptați stadioane cu nocturne, piste de biciclete, săli de sport! Nu vor veni, probabil, niciodată! Nimeni nu vă poate opri să vă mișcați, să alergați, să pedalați! Nu lăsați în seama autorităților condiția voastră fizică! În țara asta nu vă vrea nimeni, binele. Dacă mai credeți în proiecte duse până la capăt, vă îmbătați cu apă rece.
Nu trebuie decât să vă deconectați de la internet, să luați cu voi un bidon de apă și să vă propuneți două ore departe de orice formă de tehnologie și un echipament sumar. Atât de ușor e! Necesită doar voință, vânt în pupa și dorința de-a fi altfel.
Între timp priviți cerul, florile, oamenii și gândiți-vă că totul ține de mentalitate!
Suntem liberi să alegem între sedentarism, boală, gândire negativă, stare depresivă și aspect frumos, sănătate și avantajul de a întârzia bătrânețea. E puțin lucru?!

Octavian Voicu

octavian voicu poeziaSe va spune că poezia nu-i de citit, că i-a trecut vremea și că e atât de perimată această formă de expresie încât nu mai merită timpul nimănui. Niciodată n-am fost de acord cu respingerile nefondate, cu certitudinile obscure care prejudiciază literatura și împing cititorul în păcatul ignoranței. Versurile sunt deasupra frazelor și poezia e superioară prozei! Nu renunț la clasamentul meu și niciun silogism sau teoremă nu-mi poate risipi convingerea.
Am în față un teanc de hârtii prețioase. Sunt manuscrise, notițe, frânturi de ziare și reviste ale celui care a fost OCTAVIAN VOICU. Ordinea și o cronologia înscrierilor sunt elementele de bază. Era un om așezat, meticulos care până la estetica versului și compoziție, avea în vedere felul în care își structurează opera publicată sau nu.
Citindu-i versurile, poetul Octavian Voicu îmi pare un amestec omogen între Arghezi, Alecsandri, Topârceanu și Coșbuc. Un literat complet care pendulează între lumea satului și praful apăsător, citadin.
Cunoscător al tradițiilor românești și iubitor al limbajului arhaic, poeziile lui Voicu te întorc în timpuri ancestrale și îți amintesc, inevitabil, rădăcinile. Se găsesc deseori evocări ale mamei, ale bunicilor, ale copilăriei, ale satului, descrieri unice, pe care poetul le-a zugrăvit cu sufletul omului plecat din sat și întors mereu la origini, din rațiuni existențiale. E destul de probabil că undeva în adâncul său, deși trăia la oraș și se adaptase perfect, reușind de tânăr să se situeze printre persoanele respectabile ale culturii băcăuane, nu s-a desprins de locurile natale, niciodată, pentru că s-ar fi simțit incomplet.
O școală generală îi azi poartă numele. Există și o fundație ”Octavian Voicu” dar epuizând azi opera acestui veritabil om de litere, pot spune că e puțin. Ar trebui evocat și sărbătorit cu fastul unei personalități care a lăsat în urma sa, o bijuterie de operă, de care fiecare băcăuan ar trebui să fie mândru.
Până una-alta, Octavian Voicu, nu are nici măcar o pagină biografică pe Wikipedia.
Vedeți de ce mă iau isteriile? Că alții ”are”.
Cum să însuflețim un poet dacă nu-l citim?
Să-l citim! Ca să existe!

ACEL TIMP- Octavian Voicu 

”Sufletul meu umbrit de cireșul
în poartă așteaptă floarea rară.
Vai, unde este acel timp
când începeam un măr
în sânul mamei?
De-o adâncire-n tristețe mi-e teamă
De-o nevestire a celor necăjiți
în căutarea potirului Graalului.
Doar privind rătăcirile oștiri
Să strigăm: Nou este sângele
și se revarsă peste noi, mai tineri!”

Merita Bacăul vizita lui Clotilde Armand?

clotilde armand bacauDe 26 de ani nu m-am regăsit în niciun partid dar nici nu am dorit să fac parte dintr-unul de teama dezamăgirii. De-a lungul timpului s-a văzut cu ochiul liber că nu există dreaptă sau stângă politică. Lingăii de ieri, devin baștanii de mâine care au avut înverșunarea și versatilitatea de-a-și îndestula viața proprie și nicidecum a altora.
Am avut o oarecare afinitate pentru M10. Monica Macovei îmi părea Mesia care poate demonta corupția și hoția. Când Asociația M10 a devenit partid, conform principiilor, am părăsit locul. Dar și Monica a cam dispărut în ceață. Deci din nou am avut inspirația să nu m-avânt. Dezertarea ei tacită a demonstrat ori că n-a avut cu cine și s-a plictisit să dreseze capete pătrate, ori că n-a avut resurse să ducă o luptă continuă.
Pe parcursul campaniei electorale pentru primării și consilii județene din acest an, mi-a atras atenția Clotilde Armand. Lăsând deoparte farmecul cu care vorbește limba română, feminitatea și rafinamentul vestimentar (sunt femeie, nu mă dezic!), am urmărit lupta încrâncenată de a încerca să implementeze un alt tip de discurs, de mentalitate, un punct de vedere diferit de ce am văzut cu toții până la ea. Femeia asta născută-n Vichy ne vrea binele!
Ieri, la Direcția Agricolă, am pornit pe tocuri, pe jos, pe caniculă, s-o văd. Mi-am dorit mult să-i aud discursul de-aproape, eventual să-i pun întrebări.
GringoPoate și din cauza lipsei de experiență, a reușit cu greu să își marcheze poziția, să explice în ce zonă a politicii se află și ce speră pentru viitorul USR. Dar e atât de delicioasă când vorbește încât orice ar povesti, e imposibil să nu-ți capteze atenția. Însă aici nu era vorba de a fi simpatic sau manipulator pozitiv al publicului. Trebuia trasat just, obiectiv și ceva ,mai riguros, obiectivele Uniunii.
Dacă la început, a debordat de politețe și civilizație, întinzând mâna fiecăruia-n parte și salutând, refuzând apoi să stea la pupitru pentru că era plasat prea sus față de public și nu era politicos potrivit normelor de comunicare, Clotilde ne-a părăsit pentru 5 minute pe la jumătatea discursului, să-i dea interviu lui Marius Fundulea, care chip era în criză de timp.
Deloc moral să lase publicul să aștepte pentru un interviu pe care îl putea da și la final că nu era Marius Fundulea mai important decât cei care și-au luat din timpul liber, să vină până la Direcția Agricolă s-o vadă. Era până la urmă omul care reprezenta particula de normalitate și onestitate în țara asta, și-n care publicul spera, că de asta era acolo. Nu merita părăsit pentru un interviu oarecare. Părerea mea! Dar las asta pe seama ”calității„ de debutant, de om care n-a făcut prea des băi de mulțime. Până la urmă n-a fost o dramă.
Am observat că mulți nu i-au înțeles dezideratele, au bătut câmpii sau chiar au dat dovadă de grobianism și neemancipare. O doamnă care a tot luat cuvântul repeta ca o placă stricată: ”Doamnă, o ducem greu. Moldova n-are bani. Trebuie să avem cantine sociale pentru oameni amărâți” de parcă eram la o întrunire a Consiliului Local, în perioada de alegeri, când candidații oferă pomana nu pentru compasiune ci în schimbul voturilor.
Femeia asta invita la schimbarea mentalității, descria puncte de vedere în care schimbarea vine de la fiecare individ  în parte și nu de la clasa politică.
Să ai cu ce și să n-ai cu cine, nu poate fi decât punctul terminus al întâlnirii.
Optimismul cu care am plecat s-a stins spre final când Clotilde a fost interpelată prin metoda Antena 2 ”Da`cu Bechtel care-i treaba?”. Mi-a fost clar: n-ai cu cine, bă, n-ai cu cine.