Sufletele Paraschivei Ichim

Paraschiva IchimParaschiva are doar 13 ani și tinde să fie un artist desăvârşit. Completează proza cu versul, versul cu pictura. E incredibil dar excelează în toate. Frazele îi sunt spumoase, încărcate de metafore iar versurile, deși albe, au muzicalitate, pictura de-o rară  versatilitate, trece de la impresionism si grafică, la naiv și suprarealism, iar peste toate domnește pastelul. Culorii vii, vesele, foarte atent combinate care îți dau impresia unei imagini realizate de un artist adult, cu state vechi. Lansarea cărții „Suflete” care a avut loc astă seară la Galeriile Sara Good Art, mi-a lăsat plăcuta impresie că salvarea artei e iminentă și că tineri ca Paraschiva se vor lupta pentru asta. Paraschiva vede forme, vers si metaforă, în tot ceea ce-o înconjoară și pentru că deține o mulțime de forme de expresie, nimic nu-i scapă nedescris, nepovestit. Contrar vremurilor, când tinerii aleg limba engleză datorită  răspândirii ei, Paraschiva consideră că limba franceză e muzicală,  elegantă și toate versurile ei, se regăsesc în carte,  în ambele limbi. „Quand je me sentais/ A l’aise/ Le merveilleux tableau/ Il s’est évaporé”… Pe mine, Paraschiva Miriam Ichim m-a cucerit cu tumultul de talent, cu inteligența și cu chipul ei îngeresc. Și dacă ea însăși se întreabă:  „Avem nevoie de o lume mai bună? Avem nevoie de un refugiu? Și dacă da, unde-l găsim?”, eu o asigur că pentru clipe bune, mi-am găsit refugiul în tablourile sale, iar mai târziu, cartea „Suflete” m-a trimis într-o lume cu mult mai bună: cea a copilăriei. Aveam nevoie de o „smulgere” din actualitate și mai aveam nevoie de confirmarea faptului că cei ce vin din urmă,  vor schimba lumea. PARASCHIVA ICHIM, SCHIMB-O! E MISIUNEA TA! E MISIUNEA VOASTRĂ!

Felicit din toată inima administratorii Galeriei Sara Good Art pentru continua promovare a tinerelor talente, a artiștilor care nu sunt membri ai Uniunii Artiștilor Plastici, dar care sunt foarte talentati. Acolo unde alte instituții întorc spatele debutanților din rațiuni legale, stabilite de legi nedrepte uneori, familia Godea, deschide larg ușile celor care sunt la început de drum. Merită toată admirația băcăuanilor și a iubitorilor de artă.

Unde 1 Iunie nu e, nimic nu e

masina-baloane-sapun-374Am putut trăi și fără Coca-Cola, tabletă și mobil și părinții mei n-aveau frică de linia telefonică a copilului abuzat când rupeau câte-un par de mine. Același par cu care băteau câinii dar și colindătorii.

Începutul lui Iunie, adică sfârșitul școlii, era perioada când Costică devenea delicat ca un fulg’şor: „Copila tatii, făcutu-ți-ai temele la mate?”, „Da, tăicuță, făcutu-mi-am cu vreo optsprezece ceasuri îndărăt dar matale erai prea afumat ca să te prinzi că eu scriu și nu aleg fasole pestriță”. „Ce-ai fă-n buzunare? Fumezi, drac de copchil?”, „Nu, tăicuță. Acolo țin radiera, creionul și ascuțitoarea pe care mi le fură frate-meu. Nu știu exact ce face cu ele că el nu scrie teme”…

Și-ntre două bătăi și trei melodii de-ale Găbiței Luncă, puse continuu de la capăt, eu, sucită cum sunt, plângeam după iarnă că mi-era dor să probez ghețuşurile din cartierul meu dar și din cele vecine. Vara aveam nămol pe craci cât pentru o fundație de vilă. Voi vă trageți din maimuțe, eu din porci. Iubeam apa cum iubește Dragnea, detenția. Măcar nu se apropia gripa de mine că n-avea pe unde intra.

La școala de cartier unde mi-am consumat cârcă de neuroni, copiii erau șubred de săraci sau ghebos de înstăriți. Era o rivalitate adorabilă în apelativele lor: „Băi, saracule!”, „Fă, chiaburo!” și părinții avuți interziceau copiilor să facă tovărășie cu tabăra adversă iar boracii percutau pentru că ar fi pierdut Pegas-ul promis pe vară. Mulți erau plângăcios de nefericiți, jucându-se ca autiștii, izolați în curțile lor, fiind atenți să nu arunce mingile peste Dacia 1300 a lu’ tat-su, câștigată la CEC de cinci mii.  

E 1 Iunie… ziceam și eu… poate că unii pictează asfalt, alții se zbenguie-n Mc, alții-s duși la mall să-și aleagă singuri din raft vreo pocitanie de Ben Ten. Dar eu sunt convinsă că ziua de 1 Iunie, multor copii, nu le spune nimic și trec prin ea ca printr-o zi oarecare. E-o pierdere pe care o vor resimți mai târziu, e-un hău care nu se umple. Am fost și eu pe-acolo…

Să fie iubire!

teatru bacoviaAșa a proclamat Eliza Judeu, managerul Teatrului Bacovia: ”Valuri de iubire să văd ! Să mișune în porii și pereții sălii, în scândura scenei și-n catifeaua cortinei! Să amintim spectatorilor că fără iubire suntem nimic!
Și a avut loc premiera celor Trei povești de iubire scrise de Matei Vișniec și Teodor Mazilu. Povești în care, ca spectator, trebuie să te regăsești undeva: ori ești gravida plină de ifose, ori servilul care pare inabordabil dar spune DA la prima strigare, ori femeia cu o carieră ștearsă și o personalitate puternică, ori bărbatul aparent stăpân pe situație dar un fricos, de moarte, de abandon, de sfârșit, sau poti fi femeia satisfăcută în timpul momentului de dragoste dar nemulțumită de ”țigara de după” a celui ce tocmai s-a ridicat din așternut. Nu e indecent să recunoști că unul dintre personaje parcă ți-ar juca rolul. Nu te întreba dacă Geo Balint ți-a intrat în intimitate! Nu, nu poate fi vorba! El e doar regizorul care gândește în locul fiecăruia dintre noi și ne oferă exact ce vrem să vedem și auzim: răspunsuri la dilemele noastre din viața conjugală, amoroasă, relațională, în general.
Povești spumoase, cu accente comice dar dramatice în fond, toate cele trei, aduc noutatea în acest sezon, pe scena Teatrului Bacovia. Se intră pe scenă din sala de spectacol, personalul tehnic schimbă decorul, la vedere, sfertul cortinei ridicat la începutul piesei, lasă să se întrevadă cele trei cupluri dansând și asta face ca suspansul piesei ce urmează, să fie sporit.
Din nou Geo Balint face casă bună cu Teatrul Bacovia, pentru că trebuie să recunoaștem, acolo și-a lăsat o parte din suflet și  tot acolo îl regăsește. Cu iubirea de teatru nu te pui!

21 Mai fără Costică

smoke-and-drinkÎn ziua de naștere nu era prea exaltat. Nici nu știa sigur câți ani are. Nu nimerea niciodată vârsta exactă: ori punea în plus, ori în minus. Nu stătea să mai facă calcule după anul nașterii. Dar 21 Mai era zi sfântă. Numele lui, după care se învârtea Universul, era punctul de referință în povestiri: „…..și de la Constantin și Elena, incoace…” sau ” Aia sărbătoare: Sfinții Împărați!” Se bărbierea Costică-n ciobul sprijinit pe cerceveaua geamului, cu noaptea-n cap, își punea maieu (aproape) curat și aștepta felicitările,  masa și dansul. Noi, soldați docili, ne trăgeam fețele fericite, cumpăram rachiu, pijama, pâine și kaiser și ne buluceam la panțarolă. Era ziua, când se îmbăta repede. Avea un exces de fericire care-l turmenta. Era atât de beat încât nu mai avea puterea să fie rău și devenea de treabă. Mă mai alinta așa cu ‘tu-ți Dumnezău’ mă-tii dar era fără zvâc. Mânca șunca la viteză și se murdărea de untură la bot. Îi straluceau buzele ca ale Donnei Summer și freza, așezată îndelung în ciob, se transforma în coarne că era chelios și avea smocuri numai pe părți, aşea…Noi aveam grijă să fim de acord cu tot ce spunea ca să nu-i futem fengşuiu’. Prea se simțea aniversat! Ce liniștită-i azi ziua de 21 Mai! De când s-a dus el, așa-s toate. Nu mă pot obișnui cu acalmia asta. Am trăit în realitatea pe care Costică mi-a oferit-o. Mă topesc de dorul rachiului tău,  al țigării mele și al gălăgiei. Cui să cumpar azi o pijama, cine bea rachiu și cine ar mânca cu mine, kaizer cu pâine?

Prea bun, prea onest, prea deștept pentru voi

FB_IMG_1492965264883E atât de pătimaș în timpul meciurilor încât te îngrijorezi pentru inima lui! Îngenunchează, strigă, se face foc și e comic cum la fazele de aruncare de la 7 metri își ascunde fața în palme. Un profesor universitar care are o catedră pe merit, un antrenor secund care face echipă perfectă cu Sandu Iacob, la HC Vaslui și un formator international foarte apreciat. Alex Axinte e omul de sport într-o continuă formare pe care rar îl găsești în România. E-n Japonia, e-n Cehia, e-n Danemarca sau cine știe pe unde predă handbal la nivel superior. Dacă pentru străini e îndeajuns de bun, pentru băcăuani, nu prea. Nu primește respectul și recunoștința meritată pentru că handbalul băcăuan e tronat de cei pe care administrația îi acceptă, simpatizează și sponsorizează.
Pentru Alexandru Axinte și Sandu Iacob, oameni care nu știu să linguşească, nu s-au găsit niciodată soluții în scopul păstrării lor. O fi un minus faptul că metoda lor nu constă în tiranie si „Dumnezeul mă-tii!”, la antrenamente. Caracterul imaculat și bărbăția, nu-s atuurile zilelor de azi. Alex Axinte are un doctorat muncit, nu i-a întins nimeni vreo mână ca să-i ușureze parcursul în carieră, așa cum s-a întâmplat cu mulți dintre universitarii Facultății de Educație Fizică și Sport.
Am toată admirația pentru oamenii care au transpirat pentru fiecare treaptă profesională și care nu au depins de partid, nașul sau cumătrul care ține spatele. Nimic nu-i mai încurajator decât să știi că mai există un Axinte, un Iacob care dau înainte cu forțe proprii și încrederea că într-o zi, lumea sportului va alege cinstea.

Iarba de 24 de karate

FB_IMG_1492535179956Cum intri în Parcul Cancicov, ai parte de tot luxul pe care nici Peleşul nu ți-l oferă: arteziene uscate, bustul lui Cancicov devastat, bănci pictate cu inimi și semne de respectabile urări de „Fuck you” și nu există centimetru de bancă, asfalt sau dugheană fără găinațul ciorilor apărute parcă dintr-o scenă oripilantă de-a lui Hitchcock. Nu e un loc unde investițiile ar da pe-afară. Dimpotrivă, gradina publică e vetustă, neprietenoasă și îți trebuie curaj să treci prin zonă după lăsarea serii, când câinii comunitari care au făcut deja zeci de victime, stau la agățat vreun pantalon, pulpă sau fesă. (ultima dintre ipostaze, întâmplată colegei mele de serviciu). Așadar, de unde ploaia de prohibiții pe care le emite Primăria, când nu e asigurat confortul minim al unui loc public?! Eu cred că-s nebuni nemții: își lasă cățeii și copiii să se joace pe gazonul parcului. I-am văzut cu ochii mei pe rudimentari. Aş zice că o delegație din Primăria Bacău ar trebui să meargă peste nemțălăi să le predea moralitate, igienă și comportament adecvat în spațiul social. Laika, nu mai da din coadă! Vremurile în care băteam parcul împreună,  a apus. Ți-au luat locul eșantioane selecte: ciorile, comunitarii și fanii NutLine.

S-au băgat mârlani la mall

mallE-a doua zi de Paște. Promisiunea e promisiune: duc nepoata la ”Beauty and the beast” că degeaba aduce Iepurașul dulciuri și jucării dacă n-are-n coș și-un 3D. După film, sala nu-i tot aia cu cea dinainte: covor de popcorn și jaloane din pahare de carton. Puțini își duc resturile la sacul de gunoi. Omul de serviciu așteaptă în zadar.
La fast-food, un loc nu-i liber. FKC-ul e neîncăpător și ca-ntr-un tablou kitsch-os de-al lui Jeff Koons, mulți au firmituri de pane de la aripile picante și maioneză în barbă. Se vorbește tare, se aud accentele italienești căci unde să-și scoată ”italienii” rudele dacă nu la mall?
O animală care cântărește-n viu peste o sută de kile, se bagă-n fața mea la rând la înghețată și e ofuscată când i se arată șirul lung pe care, civilizat, trebuie să-l parcurgă. Repetă ca un disc de vinyl avariat: ”Și care-i problema ta?” de parcă a te băga în fața câtorva zeci de oameni, n-ar fi imoral. Dar are rezultate: s-a blindat cu două cornete din care linge ostentativ. Nu-i sexi, din contra…
Pe băncile holuruilor, lumea profită de wi-fi gratuit și un obraz, un ochi, nu vezi că-s îndreptate către telefoane. Cocoșați, închistați, concentrați pe ecrane, într-o lume cu mult mai convenabilă decât cea reală care le cere normalitate.
La H&M, puii de mârlani vandalizează rafturile: ”Iote, mămică, cu Spiderman” dar mă-sa, cu căștile proptite-n urechi și ochelari pe cap, e impasibilă la doleanțele lui, știind că tot piața-i baza, unde Spiderman nu e un desen simplu ci e conturat de paiete și-i cu mult mai colorat.
Ingrid e supărată că cei ce dau peste ea, nu spun ”Pardon”. ”Dragă, aici e mall, nu bibliotecă. Renunță la așteptări! Civilizația e undeva, departe de aici.”, o educ mioritic.
Cred că dacă te ții departe de mall, ești deja intelectual fără să ții o carte-n mână. Nu există un loc unde mârlănia să fie atât de concentrată și nici dacă ar aduna cineva cu arcanul, n-ar reuși să strângă la un loc puhoi de înapoiați ca-n mall.
Mall-ul poate fi o opțiune  doar dacă n-ai aflat că mai sunt alternative în orașul ăsta. Numai că mergând la cinema, ești obligat să treci prin rezervația cu bizoni. Important e să nu te molipsești. Mârlănia poate fi contagioasă dacă te ții departe de educație, cărți și natură. Chestie de alegere!

Tot ce-ți doresc eu, tu ai deja

alin becaE tardiv să-ți doresc: succes, fericire, rezultate excepționale, stimă de sine, stabilitate, bunătate…că tu le ai pe toate. Nu mi-e dragă toată lumea, de fapt nu prea îmi place oricine, sunt selectivă la sânge, dar tu ești în inima mea și dacă nu te cunoșteam n-aș fi văzut cum arată un copil cu suflet și voință de adult. Mi-a bătut inima la concursurile tale și am strigat ca sălbatica: ”Hai, Aliiin!”. Eu nu te-am văzut niciodată pe podium, pe locul secund. Tu zici că acolo nu-i de tine și e adevărat. Nu țin minte să fi întâlnit atâta hotărâre la multe persoane. Te motivezi într-un fel în care, recunosc, eu n-am posibilitatea. De aia te admir! De la tine se pot învăța multe: de la seriozitate, la curajul nebun de a-ți asuma orice provocare.
E adorabil felul în care îți gestionezi succesele. Adolescenți din generația ta, cu titluri de Mister Boboc, Mister Popularitate, campioni de podium mondial, crede-mă, ar fi înfumurați.
Azi, de ziua ta, ascult Carlos Gardel și mă-ntreb dacă tangoul nu s-a inventat pentru tine, căci numai tu plutești încântător și dai impresia de levitare.
ALIN BECA, să-ți fie viața un tumult de bucurii!
La mulți ani dansând cu veșnicia!

Doar o vorbă să-ți mai spun

received_10207314120085830Nu trebuie să fii George Pruteanu, ca să știi dativul și genitivul substantivului „piață”. Ar fi fost necesar să fi mers la școală până-ntr-a cincea. Dar cum gramatica nu se află pe lista de priorități a multora, n-am așteptări. Am întâlnit destule bombe gramaticale și-ncă lansate de „lume bună”. Deunăzi, un literat îşi lăuda nora cum că „are calități bune”; alt bugetar plătit atât cât să stea pe plajă, la Mediterană, în fiecare lună, îl spunea pe „subt” accentuat, să se-audă „t”-ul, de parcă-mi făcea in ciudă iar la un medic, chiar azi, am auzit pentru prima data pluralul la „vaccin” ca fiind „vaccine”. Așa că….Pieții sau Pieței….nu face diferența in enclava asta unde ești cineva numai dacă ai dosar penal, ești oportunist nenorocit sau te umilești în fața unei scârbe care-ți aruncă într-o bună zi, un ciolan mai de Doamne-ajută. Si totuși, n-ar fi rău să schimbe cineva, inepția aia de placuță cu numele străzii că prea e-n buricul târgului.

Vorbesc singură.  M-am ramolit.

Să te ferești de Omu`Roș`!

dorneanu„Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare: ferește-te de Omu`Roș`că-i om cu inimă haină!” așa m-a învățat tătuca când am pornit la drum, în viață.
Nu m-am întâlnit prea des cu specimenul. Ăștia-s rarități, însemnații! Și totuși, Omu`Roș`mi-a ieșit în cale în calitate de: politician, aspirant la scaunul Primăriei, vânzător de polițe de asigurări, comerciant de țigări cu abur, prăduitor și cică ziarist dar asta n-a confirmat-o nimeni din presa locală.
Buuun! La vreme de seară, noaptea, dimineța, omul cu capul înflăcărat, mă respecta grețos, ”Duamnă” în sus, ”Duamnă”-n jos și până la pământ, mă ruga să bem un ceai. Am fentat de câteva ori dar m-am înduioșat de insistența lui care merge de la respect bălos până la nesimțire. Și ruptă de frig, ieșită de la serviciu, în loc să mă duc țeavă acasă, mă pune dracu`să mă întâlnesc cu Omu` Roș`.
El bârfește crunt, știe tot, cunoaște personaje din servicii secrete, dă tentă psihopată oricărei asociații și din punctul lui de vedere, toată lumea e vândută PSD-ului, numai el e Superman care se luptă pentru dreptate. În timp ce vorbește, umblă des pe telefon. Când îl lasă din mână, telefonul clipește la fiecare două minute. Îl văd pe bou că mă înregistrează dar el, prea prost, încearcă să tot ascundă ditamai telefonul după pachetul de țigări electronice pe care îl are de vânzare. ”Poate să înregistreze până-l ia dracul, tot ce îi spun, spun și cu voce tare, eu n-am secrete și nici nu-s omul să nu-mi asum vorbele”, îmi spun. Și-n plus de asta, mi-e rușine de rușinea lui și mi-e jenă să-i spun.
Îi vorbesc despre o trupă băcăuană de B-boy, i-l arăt pe Youtube pe Franke (dansator de B-boy din Bacău, căruia i-am luat interviu cu 6 ani în urmă) și ce să vezi? Anti-pesedistul, fuge la București (chip, să demonstreze cu cei de la #Rezist) și haț! trece pe la Franke, să facă puțin treaba PSD-ului cu capitala europeană…de astea. Că băiatul ăla n-o să vadă în viața lui vreun leu și Omu`Roș`îl tăvălește, nu-i treaba mea. Dar ghici ce? Mă întâlnesc, tot la un ceai, după ce mă roagă zile de-a rândul, și iar cu ”Înregistrarea” pe On, și….mor de râs! Îmi povestește despre un tip Franke care dansează B-boy și cu care el a vorbit la București :))))) Mor!!
Omu`Roș` se vrea om de cultură, de sport, ecologist…el e miezu`. În realitate el n-are niciun job, se ține de poalele unora de prin Primărie, e un bârfitor notoriu și un periculos pentru care nu merită să-ți consumi un ”Bună ziua” că deja ți-ai făcut belea.
Dragă tătucă, iartă-mă că n-am ținut cont de sfatul lu`matale! Dacă te-aș fi ascultat, agenda mea, avea o mizerie-n minus.

O afacere dulce ca ea

Cristina GavriliuUn director de filială bancară poate avea ca hobby, prăjiturile.  Dar să renunțe la  un post de conducere bine plătit,  pentru că deodată a simțit o pasiune pentru dulciuri, e mai mult decât curaj, ținând cont că toată viața a cumpărat si nu a gătit nimic dulce. Cine ar fi acordat șanse unei asemenea decizii? Sinceră să fiu, aş fi fost reticentă și probabil aş fi descurajat-o pe Cristina Gavriliu. Dar dacă n-a întâlnit piedici și a mizat pe propriul feeling, a început timid să facă prăjituri pe care le dăruia prietenilor, așteptând feedback-ul cu sufletul la gură. În urmă cu ceva timp, m-am întâlnit cu ea si pe fugă mi-a oferit o cutie de prăjituri: „Sunt făcute de mine. Să-mi zici cum ți se par!”. Nu aveau un aspect perfect dar erau bune tare.  Și-a extins bucătăria proprie si a perseverat. Cristina nu e genul care abandonează. E femeia-gladiator pe care nimic n-o oprește. E molipsitoare cu optimismul ei și poate ca aici stă secretul reușitei. Azi, prăjiturile CrisCakes ale CRISTINEI GAVRILIU sunt cunoscute in tot orașul.  A realizat numeroase petreceri de sute de persoane si lucrează la standarde ridicate, pe care am curajul să le situez pe primul loc în oraș. Spun asta pentru că nu am mâncat prăjituri atât de sofisticate ca arome, ingrediente, fructe si gust dulce moderat! Cristina e mai mult decât un cofetar fost director bancar: e un artist cu o creativitate infinită . Cristina Gavriliu situează desertul si tortul festiv la rang de ARTĂ ABSOLUTĂ si asta o delimitează de tot ce e pe piața alimentară a dulciurilor.

După 30 de ani

cristian_1 - Copie (3)-horzSunt ani mulți și nu știu când au trecut. E ultimul an când vârsta noastră începe cu 4. Ne uităm din casă, pentru că stăm la cinci metri de locul unde ne-am cunoscut ani în urmă, de ziua ta…Lady in Red și un copchil amețit care se chinuia să tragă dintr-o țigară de contrabandă găsită prin parcare, pe la polonezi.
Prea buni prieteni pentru o căsătorie, prea apropiați și mereu împreună să fi stat separat vreodată în viață.
Căsătoria n-a stricat prietenia noastră. Mereu am fost prieteni. Dar am rămas cu defectele intacte: eu vorbesc prea mult, tu deloc. Poate tocmai asta a făcut ca relația să fi mers atâta timp. Dar merge? Uneori, nu. Cred că lăsăm să se vadă că totul merge de dragul vremurilor de altădată. Iar uneori, da, noi ne purtăm frumos, împărțim tot ce avem și mai ales, grija ta să mă învelești noaptea e una cu care m-ai obișnuit prea mult ca să mă pot lipsi.
Ce-au trecut anii, Cristiane! Când îi împlinești, se adună și anii de când ne știm. Ce relație lungă! Poate prea lungă pentru condiția unui om care are numai o viață. Nu mi-ai spus niciodată cum e să te trezești în fiecare dimineață cu mine, de treizeci de ani. Tu nu te exprimi în termeni afectivi și poate de asta nici eu n-am primit prea mult dar eu tot aștept să înțelegi importanța vorbelor și a gesturilor mărunte care valorează cât nu-ți închipui. Până atunci, eu aștept…dacă-mi ia o viață, atunci măcar știu ce-am să răspund la Judecata de Apoi: ”Am așteptat, Doamne. Și asta mi-a devenit calitate. Sunt o bună așteptătoare; nu mă impacientez, nu forțez, nu cerșesc”
La Mulți Ani atât de fericiți încât să levitezi! Îi meriți.
49, still young… 🙂