Irina Băcăoanu

Foto: Irina B.

L-am cunoscut cu ani în urmă pe Isidor Ştirbu. Aş spune că e una dintre cunoştinţele de care nu încetez să mă minunez. Face o mulţime de lucruri. Pe toate le face din suflet şi de pe urma lor nu speră să facă bani. Îşi dedică timpul diverselor pasiuni, lucru de care mulţi dintre noi n-am fi în stare. La Isidor, orice minut se valorifică în slujba frumosului şi-a sănătăţii. E admirabil şi am o doză de invidie pe ceangăul din Valea Mare, atât de mândru de originea lui. Ca drept dovadă, în casa veche de peste o sută de ani pe care o are îşi doreşte să deschidă un muzeu pentru conservarea portului şi graiului ceangăiesc. Mai deţine site-ul comunităţii Valea Mare, loc unde consătenii plecaţi în străinătate sunt la curent cu cele petercute acasă şi unde orice eveniment este consemnat cu rigurozitatea unui jurnalist.
Isidor are o întreagă colecţie de obiecte de artizanat confecţionate de el. Sunt impresionante şi atât de bine lucrate încât nici nu spui că nu-i mâna vreunui meşteşugar renumit.

Foto: Irina B.

Dar ultima activitate pe care o face tânărul m-a surprins într-adevăr. Iubitor şi căutător al variantelor cât mai sănătoase, a început să producă mai întâi pentru uzul propriu, apoi la o scară mai largă, săpunuri cu ingrediente 100% naturale cu acţiune terapeutică pentru piele: antiseptică, antinflamatorie, antiacneică, antirid, antiseboreic, anticelulitice.
“Ceea ce lucrez eu nu se găseşte în niciun magazin tip Plafar. Săpunurile mele sunt unice prin naturaleţea totală a ingredientelor.“. Am fost mirată să aflu că nu doreşte să le distribuie în magazinele de profil. ” Decât să fiu luat în râs cu preţuri de nimic oferite de patroni, să nu mi se promoveze produsul aşa cum trebuie, prefer să vând mai puţin dar să vorbesc cu fiecare cumpărător în parte şi să-i explic binefacerile lui. Nu avem o piaţă de desfacere corectă care să mulţumească producătorul. Sunt păţit“.
Eu pot spune că după ce am folosit săpunul indicat de Isidor, am renunţat la crema de zi pentru că am obţinut elasticitatea şi  luminozitatea tenului, de care aveam nevoie. N-aş fi zis că un săpun poate avea acţiune imediată şi nici c-o să-mi incep ziua fără eterna cremă hidratantă pe care o folosesc de-a lungul anilor.

www.sapunoriginal.ro

“Îmi doresc să vă ştiu sănătoşi”- e sloganul primarului Stavarache pentru acestă campanie. N-am să mă leg de spitalul pentru care plătim toţi dar beneficiem preferenţial ci o să amintesc inventatorului de fibră lycra faptul că prin 2004 a atras cele mai mari fonduri PHARE alocate vreunui centru pentru persoane cu dizabilităţi din oraş, respectiv suma de 172.000 euro. Centrul a fost destinat persoanelor adulte cu dizabilităţi mintale şi a funcţionat atâta timp cât să se respecte condiţiile minime ale proiectului. Când s-a ieşit din perioada stipulată (5 ani) Primăria a închis Centrul de zi Armonia motivând lipsa de fonduri.
Bolnavii au simţit că aparţin unui grup în timpul celor 6 ani cât centrul a fost funcţional.
Lovitura a venit taman de 1 ianuarie când s-a anunţat închiderea Centrului. Primăria  a trebuit să dea cont părinţilor, aparţinătorilor pentru lipsa de tact, pentru faptul că n-au luat în calcul gravitatea situaţiei şi au ieşit c-o păcăleală grosolană: “Bolnavii vor reveni la Centru la 15 ianuarie”.

A fost nu doar o ipocrizie să mintă aceşti oameni deja loviţi de soartă dar şi- o iresponsabilitate care îi costă pe bolnavii care nu au altă variantă de petrecerea timpului liber pentru că în zona Moldovei, “Armonia” era singurul centru.
Disperarea părinţilor e mare, a bolnavilor şi mai mare şi a cetăţenilor deasemeni pentru că întâlnind panourile electorale stradale proptite de Stavarache, se poate citi sloganul: “”Imi doresc să vă ştiu sănătoşi”, de unde rezultă că primarul nu are alt obiectiv în viaţa personală decât sănătatea celor ce l-au ales.
Să înţelegem că singurul centru pe care Romică îl ia in calcul este “Clubul Pensionarilor”, loc unde baza de date întrece 150 de persoane şi unde e loc de manipulat în perioada alegerilor, dat fiind faptul că adulţii cu boală psihică nu votează? Şi tot o interogaţie la adresa păstorului de administraţie aş adresa: atunci când spune “sănătate” exclude fenomenul de socializare care în fapt este tot o formă de sănătate atunci când vorbim de persoane cu afecţiuni psihice?
Sau mai curând dorinţa sa este aleatorie şi ar trebui să sune aşa: “Dorinţa mea este ca numai unii dintre dumneavoastră să fiţi sănătoşi”
Îmi permit şi-un eufemism pentru că blogul îmi aparţine şi-mi asum fiecare cuvânt:
SĂ REVII PRIMAR CÂND S-OR USCA LACRIMILE PĂRINŢILOR!

Particularitatea vernisajului care a avut loc aseară la Galeriile Alfa, a fost demontarea mitului Apocalipsei. Pictorul vasluian, Nastasă Forţu a dat Apocalipsei o nouă şansă: cea a transformării, a unui drum nou, a unei evoluţii spirituale.
Tablourile maestrului nu au o linie consecventă: pot fi expresioniste, realiste sau suprarealiste. Constantă e doar paleta de culori: vie, animată, trăindă unde nici măcar întunericul nu-i obscur pentru că e parte a lumii, a fiinţei.

Ghici ce se afla dupa usile ferecate?

Artistul e deschis, se explică şi îşi explică arta dar nu impune opinii. Lasă imaginaţia privitorului să meargă peste limite. Misterul galeriei merge până acolo când pictorul ascunde un tablou în spatele unor uşi ferecate şi provoacă vizitatorul să ghicească până unde poate merge transformarea apocaliptică.
Frumoasele cuvintele ale criticului Iulian Bucur au deschis evenimentul, urmate de prezentarea muzeografului Carmen Istrate,  a cărţii “Jurnal de atelier”, scrisă de însuşi pictorul Forţu.
Prezenţa pictorilor Dionis Puşcuţă, Ion Mihalache, Ilie Boca, Dragoş şi Ion Burlacu, Veronica Călin, Geanina Ivu, Vasile Crăiţă Mândră, Carmen Voisei au întergit tabloul unei galerii şi unui vernisaj de succes.

Foto: Irina B.

Cin’ te pune dom’le să fii bun, vertical, profesionist? Cin’ te pune să zgudui sala de spectacol de atâta râs? Eee, asta-i comedie curată-murdară!
Da’ ia zi vrei bani pentru prestaţie? Da’ ce domnule actor, 50 de lei nu te mulţumeşte? Cum?! Şi figuranţii au 200 de lei pentru un spectacol? Aşa şi? Practic ce va desparte? Talentul, studiile în arta dramatică şi un public care te-a aplaudat peste 20 de ani? Give me a break, man!
Mda, aş putea să recunosc că m-ai băgat sub scaun de râs în “Jocul de-a vacanţa” şi-n alte câteva zeci pe care nu le mai enumăr că nu umblu cu truisme.

Domnule Actor, înţelege: nu mă sustrag legii şi ştii ceva? Te înlocuiesc cât ai clipi cu actorii juni: o barbă, o grizonare artificială şi-un toiag şi…mi-am făcut rost de actori trecuţi de prima tinereţe.
Actorul puse mâinile pâlnie la gură şi indignat, strigă: -
“Cu  Geo Popa si Geo Balint cum procedezi, Mare Şef?”
“Iaca mi-e de ajuns să-i scot din organigramă căci conform legilor scrise dar şi celor nescrise, şeful tot şef e, bă! Dacă ai umblat prin şcoli, pretinzi că ai găsit sensul vieţii şi încă n-ai înţeles că politicul e superior artei, atunci, parchează la garaj şi rămâi staţionat, tată!”
Aşteptăm a doua Înviere…ăăă…pardon…o altă numire în funcţie…Amin!

Am văzut tot felul de surprize la aniversări şi onomastici dar să ţi-l aducă prietenii pe însuşi Gigel Frone, mariachi de Oneşti, e peste imaginaţia oricărui petrecăreţ. Simpatizat şi renumit în urma concursului “Românii au talent”, Gigel Frone a susţinut un recital de cursă lungă la aniversarea bunului meu prieten C.C.
Gigel a dat publicul pe spate cu un repertoriu divers. Dădea impresia că nu mai lasă microfonul din mână. Acolo e în elementul lui: răspunde oricărei cerinţe muzicale indiferent de gen şi trece uşor de la o tonalitate la alta.
Un invitat uimit de rezistenţa vocii solistului apreciază: ” Eu cred că pleacă şi femeia de serviciu, se închide localul şi omul ăsta tot nu se opreşte din cântat”. Doamneee, e neobosit! Îl plagiez pe Mihai Petre şi spun: “Ce mă fac? E plăcerea mea vinovată”

Foto: Irina B.

“Ce-o fi făcând Franke cu scaunul după el prin oraş?” mă întrebam. Ştiam că-i este necesar la sală, la antrenament dar nu-mi imaginam utilitatea lui şi-am vrut să văd cu ochii mei că prea mă rodea curiozitatea.
Am pus numai un pas în încăperea unde se antrenau dansatorii şi am vrut să şi plec: unul dintre b-boy se aruncase pe podea şi am avut impresia că şi-a dislocat umărul. M-am gândit că nu-mi doresc să fiu martoră a automutilărilor şi a gesturilor extreme. A primat însă dorinţa de a-mi defini noţiunea de “B-boy”. Personal, recunosc că mereu am asociat B-boying’ul cu breakdance’ul sau cu freestyle’ul şi m-am înşelat.
Deşi îşi are rădăcinile tot prin zona Bronxului, B-boying’ul aşa cum l-am văzut eu are elemente pe care dansatorul şi le alege în funcţie de capacitatea sa creativă. B-boying’ul nu e un simplu dans: e o stare, e o expresie, e o trăire, o refulare şi mai ales e o compensare. Aş putea să spun că are şi-o valenţă terapeutică. “După o săptămână de muncă şi stres, când vin aici şi dansez, uit de toate“, spune Marius Octavian Brezan, cel mai vechi dintre b-boys.

Dansul e complex cu elemente clare de capoeira, gimnastică la sol, elemente extreme de contorsionism şi condiţia sine qua non este, desigur, mobilitatea.
Uitându-mă la băieţii ăştia îmi dau seama că am în faţă nu doar nişte dansatori senzaţionali pentru că au numere de senzaţie şi curaj dar sunt impresionanţi pentru că fac asta de ani de zile trăindu-şi adolescenţa şi tinereţea dansând, aduc bani de acasă pentru participări la concursuri, au cate-un genunchi sau cot luxat sau fracturat şi privesc deteriorarea sănătăţii în slujba dansului, cu mândrie.
Oamenii ăştia nu speră la câştiguri, nu cer să fie înţeleşi, refuză să facă videoclipuri unde muzica e derizorie şi solistul e comercial, cu alte cuvinte spun NU prostituţiei muzicale. Nu în ultimul rând, ei acceptă locul obscur al B-boying’ului în peisajul artei din România.

“Mi s-a întâmplat să cunosc oameni care nu înţeleg nimic din ceea ce facem sau altora chiar li se pare că ştergem pe jos“, spune Marius Octavian Brezan, resemnat.

Oameni ca cei pe care azi i-am urmărit ar putea fi exponentul unei generaţii care mai crede în sport, în expresia liberă, în artă şi în latura estetică a dinamicii de grup.
Căci ei n-au legat o prietenie simplă ci una care motivează, care le amplifică tenacitatea şi care aduce o concurenţă loială şi de suport, cand au loc concursuri individuale.

Franke

Drama de proporţii care se desfăşoară la Galeriile Velea afectează lumea artei, defăimează cultura şi distruge un artist care n-a făcut decât să-şi investească avutul într-o locaţie de care oraşul avea nevoie.
O poveste tristă, cu substanţă politică unde ochii mârşavi ai Administraţiei nu fac decât să fixeze terenuri imobiliare în eventualitatea înstrăinării:
- în 2002 artisul Gheorghe Fratnz a cumpărat două camere din cele opt existente ale imobilului din str. Oituz, nr. 32, imobil care a aparţinut familiei Buzdugan.
Din 110 mp la sol, Gheorghe Frantz a extins spaţiul prin construire de mansardă la etaj, la 245 mp. Cheltuielile au fost suportate exclusiv de pictor şi familia sa, nevoiţi fiind să-şi vândă propriul imobil pentru suportarea cheltuielilor în noua galerie.
În această renumită locaţie au avut loc de-a lungul anilor numeroase expoziţii şi lansări de carte şi este recunoscută ca fiind  locul unde se întâlnesc criticii de artă, artiştii şi oamenii de cultură băcăuani.
Din 2005, a început un război al nervilor, al servituţilor şi al corupţiei în care Primaria Bacău joacă un rol principal: un birou de avocatură din Bucureşti care se erijează în reprezentant legal al familiei moştenitoare solicită retrocedarea imobilului, deşi la data la care Gheorghe Frantz l-a cumpărat Primăria a eliberat cartea funciară cu decizia că imobilul din str. Oituz 32 este liber de sarcini, ceea ce îi conferea pictorului, titlul de cumpărător de bună credinţă.
După ce biroul de avocatură bucureştean  a câştigat în instanţă procesul prin maşinaţiuni, Gheorghe Frantz a solictat Primariei Bacău unele acte doveditoare cu care să poată face recurs. În loc de acte necesare la dosar care l-ar fi putut ajuta şi de care Primăria dispune, Societatea TransArt a primit un control finaciar cu mesaj subliminal cum că nimeni nu-i mai presus de Stavarache şi gaşca clientelară.
Ca atare, artistul este ameninţat de către Administraţie cu demolarea şi exproprierea şi i se spune că în locul spaţiului care geme de artă şi unde frumosul şi-a făcut loc cu ani în urmă, va răsări un hipermarket.

Cum niciodată nu l-am văzut pe Stavarache la vreun eveniment cultural şi nici n-a investit vreodată câtuşi de puţin în cultură, mă mir că în locul galeriilor Velea, n-a anunţat amplasarea de wc-uri, groapă de gunoi sau talcioc.
Să sperăm că municipalitatea va taxa la viitoarele alegeri lipsa de sensibilitate şi oportunismul unui primar care nu şi-a aplecat niciodată urechea către cei ce l-au ales ci mai curând către cei din preajmă cărora le cresc avuţiile şi care nu se mai arată îndestulaţi.

Actiunea de masă, de mediatizare a acestui caz pe care domnul Frantz Gheorghe o face cunoscută, are caracter exclusiv cultural şi deloc personal. Acest lucru face ca valoarea artistului să fie cu mult deasupra oricăror interese şi cu mult deasupra tuturor celor lumeşti, demonstrând moralitate prea puţin întâlnită în vremurile pe care le trăim.
Felicitări, drag artist!

Eliza Noemi Judeu- Gala Star 2012-

Să nu fii nimic- bogăţie infinită, sărbătoare perpetuă. Să nu fii dăruit cu niciun talent, ce libertate! Totul ţi se oferă, totul îţi aparţine. Te bucuri de absenţa talentului a cărui necuprindere o colinzi după bunul plac. Nu voi merge până la a-mi trâmbiţa norocul, dar nici n-am să-l trec sub tăcere. Doar mulţumesc Providenţei că m-a scutit de povara, de blestemul vreunui talent.
Azi m-am hotărât să vibrez la artistul mereu în mişcare, condamnat să-şi irosească forţele. Operele se nasc din setea nebună de autodistrugere şi se clădesc pe ruinele unor vieţi. Actorul urmează pas cu pas aceeaşi rută şi îşi însuseşte ruina, oboseala, consumul. Se reface greu, ca după meci, cu deosebirea că dacă a pierdut sau a câştigat disputa, rămâne oricum tulburat, după ce şi-a consumat revoltele.
Eu nu ştiu ce-au văzut alţii în această primă seară a Galei Star, în spectacolul “Femei singure”, susţinut de Eliza Noemi Judeu, dar eu ştiu ce-am văzut: răfuială, convulsie, spasm, fiere, o punte între cer şi pământ. Un superlativ cum rar îi este dat spectatorului să vadă, o dramă la care intri cu unghii şi ieşi fără.
Niciun argument al piesei n-a scăpat regizorului Geo Balint! Ce mod meticulos de a suci şi răsuci personajul, amplificându-i ispita!
De aceea mă bucur de lipsa talentului: pe mine nimic nu mă mistuie şi nu mă arde dincolo de fiinţa mea. Pe artist însă, da.