Cu block-ul nu-i de glumă

facebookAzi, nimeni nu-ți mai spune franc că e supărat pe tine, că afinitățile tale politice, culturale, spirituale, sportive nu-i sunt pe plac, că nu-i place fața ta și că  ceea ce scrii nu-i pe placul ei/lui. S-a inventat unfriend, unfollow și block, pe Facebook. Șmecherie! Simplu, ingenios, subtil, efort minim. E adevărat că dăunează grav relaționării și că mai uman ar fi să-i spui omului direct ce te-a ofensat la el. E posibil să se corecteze, să-și revizuiască comportamentele și să obții un rezultat pozitiv din simpla comunicare, ba chiar să-ți mulțumească pentru observație.
După ce am instalat pe telefon și tabletă un program care mă anunță instant cine m-a șters sau blocat, aflu cui i-am stat în gât. Mă distrez pe tema asta că doar n-am să mă întristez pentru pierderea virtuală a prieteniilor de pe Facebook care oricum nu valorează. Ciudat e că unii m-au blocat pe Facebook dar în viața reală mă salută jovial, mă țin de vorbă, sunt curioși cum îmi merge, iar eu de-a dracului nu le reproșez blocarea ca să nu dau satisfacție.
Aș fi ingrată să spun că eu nu blochez persoane care mă dezgustă din diverse motive dar când le văd pe stradă, nu-mi fac bezele și nu mă ling slinos, pe obraji, că n-ar fi ok, potrivit principiilor mele.
Cum Facebook-ul nu-i miezu`la viața mea, îl declar nul. Nu-i decât o bagatelă evreiască bine gândită să ne adune (sau mai curând să ne împrăștie) ca pe niște oi.
Block-ul fie cu noi!

Mens sana in corpore barosano

antisportNu cred că era nevoie să vină Olimpiada de la Rio să ne dăm seama că nu mai însemnăm nimic în sportul mondial. Ce așteptări să avem după ce totul în țara asta se năruie văzând cu ochii? De ce să facă sportul notă discordantă cu realitatea socială a unei țări cu emblema de enclavă bananieră?
De unde minte sănătoasă dacă trup sănătos nu e?! Tinerii ies, cel mult, să culeagă pokemoni, să-și umple burțile cu fast-food, sau, în cazul gagicilor, să-și plimbe geanta pe antebraț, în speranța că baga boala-n târg.
În condițiile în care părinții nu-și iau din timp pentru educația lor, școlile nu oferă condiții, sălile de sport dispar sub munți de buruieni, stadioanele sunt obiecte de proiect pe hârtie și de unde se fură fonduri sub sfânta acoperire, rezultatul e cel care se vede pe stradă, la simpla aruncare cu privirea: obezi, suferinzi, dezarticulați, cocoșați, îmbătrâniți înainte de vreme, depozite de celulită la vârste fragede, forme de corp caraghioase și gelatinoase.
Cunosc antrenori care vând suplimentele de vitamine și echipamente ale sportivilor de pe urma cărora trăiesc, știu profesori care încă uzează de măsuri agresive pentru obținerea performanței și am informații precise despre antrenori care la simplul antrenament de după-amiază, își salută sportivii (minori) cu ”Dumnezeul și crucea mă-tii!”.
Nu pot fi neglijate abuzurile (fizice, sexuale, psihice) ale celor care ar trebui să-i formeze pe tineri și nu să le tulbure adolescența, folosindu-i drept obiect al frustrărilor personale.
Pe de altă parte, antrenori care nu au avut legături insidioase cu Primăria, oameni onești cu CV-uri strălucite, foști sportivi de înaltă performanță, nu pot obține fonduri pentru ONG-urile și cluburile personale pentru că nu concep să sustragă bani care nu le aparțin și care ar trebui s-ajungă acolo unde e atâta nevoie!  Pe scurt: nu faci parte din clica lor, nu obții niciun leu pe Legea 350 și dacă n-ai sponsorizarea și sprijinul Primăriei, te descurci, sparge-ți capul! Performanța s-o lăsăm statelor civilizate! Noi am ajuns să ne lăudăm doar cu participarea.
Nu așteptați stadioane cu nocturne, piste de biciclete, săli de sport! Nu vor veni, probabil, niciodată! Nimeni nu vă poate opri să vă mișcați, să alergați, să pedalați! Nu lăsați în seama autorităților condiția voastră fizică! În țara asta nu vă vrea nimeni, binele. Dacă mai credeți în proiecte duse până la capăt, vă îmbătați cu apă rece.
Nu trebuie decât să vă deconectați de la internet, să luați cu voi un bidon de apă și să vă propuneți două ore departe de orice formă de tehnologie și un echipament sumar. Atât de ușor e! Necesită doar voință, vânt în pupa și dorința de-a fi altfel.
Între timp priviți cerul, florile, oamenii și gândiți-vă că totul ține de mentalitate!
Suntem liberi să alegem între sedentarism, boală, gândire negativă, stare depresivă și aspect frumos, sănătate și avantajul de a întârzia bătrânețea. E puțin lucru?!

Octavian Voicu

octavian voicu poeziaSe va spune că poezia nu-i de citit, că i-a trecut vremea și că e atât de perimată această formă de expresie încât nu mai merită timpul nimănui. Niciodată n-am fost de acord cu respingerile nefondate, cu certitudinile obscure care prejudiciază literatura și împing cititorul în păcatul ignoranței. Versurile sunt deasupra frazelor și poezia e superioară prozei! Nu renunț la clasamentul meu și niciun silogism sau teoremă nu-mi poate risipi convingerea.
Am în față un teanc de hârtii prețioase. Sunt manuscrise, notițe, frânturi de ziare și reviste ale celui care a fost OCTAVIAN VOICU. Ordinea și o cronologia înscrierilor sunt elementele de bază. Era un om așezat, meticulos care până la estetica versului și compoziție, avea în vedere felul în care își structurează opera publicată sau nu.
Citindu-i versurile, poetul Octavian Voicu îmi pare un amestec omogen între Arghezi, Alecsandri, Topârceanu și Coșbuc. Un literat complet care pendulează între lumea satului și praful apăsător, citadin.
Cunoscător al tradițiilor românești și iubitor al limbajului arhaic, poeziile lui Voicu te întorc în timpuri ancestrale și îți amintesc, inevitabil, rădăcinile. Se găsesc deseori evocări ale mamei, ale bunicilor, ale copilăriei, ale satului, descrieri unice, pe care poetul le-a zugrăvit cu sufletul omului plecat din sat și întors mereu la origini, din rațiuni existențiale. E destul de probabil că undeva în adâncul său, deși trăia la oraș și se adaptase perfect, reușind de tânăr să se situeze printre persoanele respectabile ale culturii băcăuane, nu s-a desprins de locurile natale, niciodată, pentru că s-ar fi simțit incomplet.
O școală generală îi azi poartă numele. Există și o fundație ”Octavian Voicu” dar epuizând azi opera acestui veritabil om de litere, pot spune că e puțin. Ar trebui evocat și sărbătorit cu fastul unei personalități care a lăsat în urma sa, o bijuterie de operă, de care fiecare băcăuan ar trebui să fie mândru.
Până una-alta, Octavian Voicu, nu are nici măcar o pagină biografică pe Wikipedia.
Vedeți de ce mă iau isteriile? Că alții ”are”.
Cum să însuflețim un poet dacă nu-l citim?
Să-l citim! Ca să existe!

ACEL TIMP- Octavian Voicu 

”Sufletul meu umbrit de cireșul
în poartă așteaptă floarea rară.
Vai, unde este acel timp
când începeam un măr
în sânul mamei?
De-o adâncire-n tristețe mi-e teamă
De-o nevestire a celor necăjiți
în căutarea potirului Graalului.
Doar privind rătăcirile oștiri
Să strigăm: Nou este sângele
și se revarsă peste noi, mai tineri!”

Merita Bacăul vizita lui Clotilde Armand?

clotilde armand bacauDe 26 de ani nu m-am regăsit în niciun partid dar nici nu am dorit să fac parte dintr-unul de teama dezamăgirii. De-a lungul timpului s-a văzut cu ochiul liber că nu există dreaptă sau stângă politică. Lingăii de ieri, devin baștanii de mâine care au avut înverșunarea și versatilitatea de-a-și îndestula viața proprie și nicidecum a altora.
Am avut o oarecare afinitate pentru M10. Monica Macovei îmi părea Mesia care poate demonta corupția și hoția. Când Asociația M10 a devenit partid, conform principiilor, am părăsit locul. Dar și Monica a cam dispărut în ceață. Deci din nou am avut inspirația să nu m-avânt. Dezertarea ei tacită a demonstrat ori că n-a avut cu cine și s-a plictisit să dreseze capete pătrate, ori că n-a avut resurse să ducă o luptă continuă.
Pe parcursul campaniei electorale pentru primării și consilii județene din acest an, mi-a atras atenția Clotilde Armand. Lăsând deoparte farmecul cu care vorbește limba română, feminitatea și rafinamentul vestimentar (sunt femeie, nu mă dezic!), am urmărit lupta încrâncenată de a încerca să implementeze un alt tip de discurs, de mentalitate, un punct de vedere diferit de ce am văzut cu toții până la ea. Femeia asta născută-n Vichy ne vrea binele!
Ieri, la Direcția Agricolă, am pornit pe tocuri, pe jos, pe caniculă, s-o văd. Mi-am dorit mult să-i aud discursul de-aproape, eventual să-i pun întrebări.
GringoPoate și din cauza lipsei de experiență, a reușit cu greu să își marcheze poziția, să explice în ce zonă a politicii se află și ce speră pentru viitorul USR. Dar e atât de delicioasă când vorbește încât orice ar povesti, e imposibil să nu-ți capteze atenția. Însă aici nu era vorba de a fi simpatic sau manipulator pozitiv al publicului. Trebuia trasat just, obiectiv și ceva ,mai riguros, obiectivele Uniunii.
Dacă la început, a debordat de politețe și civilizație, întinzând mâna fiecăruia-n parte și salutând, refuzând apoi să stea la pupitru pentru că era plasat prea sus față de public și nu era politicos potrivit normelor de comunicare, Clotilde ne-a părăsit pentru 5 minute pe la jumătatea discursului, să-i dea interviu lui Marius Fundulea, care chip era în criză de timp.
Deloc moral să lase publicul să aștepte pentru un interviu pe care îl putea da și la final că nu era Marius Fundulea mai important decât cei care și-au luat din timpul liber, să vină până la Direcția Agricolă s-o vadă. Era până la urmă omul care reprezenta particula de normalitate și onestitate în țara asta, și-n care publicul spera, că de asta era acolo. Nu merita părăsit pentru un interviu oarecare. Părerea mea! Dar las asta pe seama ”calității„ de debutant, de om care n-a făcut prea des băi de mulțime. Până la urmă n-a fost o dramă.
Am observat că mulți nu i-au înțeles dezideratele, au bătut câmpii sau chiar au dat dovadă de grobianism și neemancipare. O doamnă care a tot luat cuvântul repeta ca o placă stricată: ”Doamnă, o ducem greu. Moldova n-are bani. Trebuie să avem cantine sociale pentru oameni amărâți” de parcă eram la o întrunire a Consiliului Local, în perioada de alegeri, când candidații oferă pomana nu pentru compasiune ci în schimbul voturilor.
Femeia asta invita la schimbarea mentalității, descria puncte de vedere în care schimbarea vine de la fiecare individ  în parte și nu de la clasa politică.
Să ai cu ce și să n-ai cu cine, nu poate fi decât punctul terminus al întâlnirii.
Optimismul cu care am plecat s-a stins spre final când Clotilde a fost interpelată prin metoda Antena 2 ”Da`cu Bechtel care-i treaba?”. Mi-a fost clar: n-ai cu cine, bă, n-ai cu cine.

Pentru unii-normalitate, pentru ei-o avere

irina bacaoanuLe-am promis că dacă tot i-am întâlnit, nu-i mai las. De-atunci trec mereu pe la ei. Nu știu ce mă duce într-acolo: optimismul lor, felul în care știu să se bucure din lucruri simple sau impactul revederii. Când mă văd că apar sar în fața mașinii și-mi stă inima-n gât de bucurie. Nu m-așteptă nimeni așa.
M-am uitat la primele noastre întâlniri la mâinile tatălui lor. De la spălatul manual al rufelor, avea mâinile afectate. Am spus atunci că o să fac tot posibilul să-i aduc o mașină de spălat. Nu mi s-a părut c-ar fi o fiță de confort, era o necesitate imediată.
Ieri am reușit s-o cumpăr. E o mașină semi-automată, destul de modernă față de ce știam eu din vremuri apuse.
Am mers împreună cu un prieten de suflet, Andrei Andronic, care n-ar refuza niciodată să participe la acțiuni de tipul ăsta. A avut inspirația să ia cu el o minge de fotbal Adidas. După ce le-a oferit-o, nu s-au mai oprit din joacă. În toată amărăciunea lor, copiii ăștia care nu au văzut vreodată tablete, smartphone sau consolă sunt norocoși de viața lor liberă, nevirusați de modernizarea patologic-urbană.
frigider În chip surprinzător, am scos mașina de spălat din portbagajul mașinii. Bietul om nu-și dădea seama ce e! N-a avut niciodată una. I-am spus ce i-am adus și-a izbucnit în plâns: ”Doamnă, mă simt de parcă m-aș căsători. Atât sunt de fericit”.
După îndelungi explicații de utilizare și după ce l-am convins că ”nu-i face niciun rău”, am înțeles de ce repeta sistematic: ”Doamnă, să nu-mi rănească copilașii!”. Spunea asta pentru că atâta are, atât i-a mai rămas. Și-o spunea serios, cu suflet de tată responsabil de viața lor.
S-a lăsat seara. Eu cu Andrei am plecat înduioșati, mai bogați sufletește și am admirat optimismul oamenilor din câmp. Știm sigur că sunt unici în marea asta de oameni prea ignorantă ca să mai vadă frumosul din nimic.
Și cum aceste acțiuni au caracter colectiv, au contribuit cu toată inima, fără să li se solicite și au ținut să dăruiască:
Dumitru- Comănescu Claudia
Nițescu Elena
Marinela Botgros

A fi diferit nu înseamnă a-l avea pe Necuratu`-n tine

gay bacauHomosexualitatea a devenit subiect profund, ca să zic așa. 🙂 Adică s-au trezit unii cu dureri în fund de orientarea sexuală a celorlalți. Și dacă tot e necesar să ne construim dușmanul ca să putem avea un sens în viață, cel mai ușor e să te dai hetero convins, să militezi împotriva celor care nu-s și să gâdili orgoliul celor ca tine, cu eroismul tău.
Mie mi s-ar părea o bravură să latri la parveniți, la săracii deveniți peste noapte bogați din bani publici, la moderatorii de emisiuni deocheate care fac cărțile-n sistemul de valori al noii generații, la șpăgarii de semnăturile cărora te-mpiedici pentru o cauză onestă, la godzilele care nu acceptă democrația și-ți explică binefacerile comunismului și la toți cei care ne țin pe loc, ca să-și mai sporească ei, averea.
Cât te afectează pe tine un cuplu gay de-ți vomiți bojogii răcnind ”Necuraților! Frecați-vă la voi în dormitor nu în fața mea!” ?! Ai văzut multe cupluri arătându-și afecțiunea în public? N-aș crede. Cel puțin, nu în România. Și dacă ar fi așa, cu ce îți marchează viața mai mult decât un heterosexual care-ți promite în campania electorală infrastructură, locuri de muncă, iluminat public pe cea mai lăturalnică stradă și-apoi ți-arată curul? (și chiar ți-l arată, nu glumește)
Dacă fac sex între ei, asta nu înseamnă că vor face sex și cu tine! Mulți dintre homosexuali au pretenții rafinate și nu-și folosesc mușchii pentru agresiuni. Deci stai flexat că nu-ți umblă nimeni acolo unde nu bate soarele, fără voia ta!
Homosexualitatea nu e contagioasă. Homofobia, da. Și se transmite prin lipsa educației, a îngrădirii drepturilor și prin suprimarea libertății de decizie.
Ai grijă pe cine hulești! Asta spune despre tine cât de îngust și limitat ești.

Cealaltă scenă a vieții

ponta beligan_Fotor-horzNoțiunea de ”actor îndrăgit”, să ne înțelegem, e valabilă doar pentru ceea ce actorul produce pe scenă. După spectacol, asurzit de aplauze, acoperit de flori și felicitări, își trăiește viața personală. Dacă o face într-un fel demn sau umilitor, nimic nu-i anulează  talentul actoricesc, însă pe cel de om, categoric DA. Un actor nu se poate separa de viața lui, de simpatiile lui și de răul pe care-l pricinuiește semenilor lui.
Despre activitatea ”tovărășească” a lui Beligan s-a scris nu doar după moarte ci frecvent în timpul vieții; nu dorește nimeni să-l discrediteze ci doar să-l arate așa cum a fost. N-a fost Iisus și din viața sa n-a reușit să facă operă de artă. N-ar fi avut cum: îl umbrea un trecut ca membru de peste 20 de ani în C.C. al P.C.R., funcția de deputat al Marii Adunări Naționale, timp de 14 ani și-o afinitate mârșavă pentru Securitatea care-l avea ca musafir când avea de turnat colegi care mai aruncau câte-un banc nevinovat sau când avea inițiativa unei cenzuri de text, la sânge.
Nici măcar de dragul de-a ține-n viață ”Teatrul Național” n-ar fi fost permisă implicarea sa în regimul de oroare care și-a dat duhul, spre nemulțumirea celui ce l-a interpretat magistral pe Rică Venturiano. De altfel, cochetarea de mai târziu cu PSD (copilul de suflet al defunctului PCR) și exponenții săi, au dovedit că Beligan n-a avut niciodată spasme-n somn cu privire la trecutul său complet insalubru. Ba chiar la anii senectuții și sclerozei, la Arena Națională, cu ocazia lansării candidaturii maleficului Ponta, a declarat: „Îl susțin pe Victor Ponta, pentru că țara aceasta are nevoie de un Președinte tânăr și energic! Cred în tineri, doamnelor și domnilor! Tinerii sunt capitalul nostru cel mai de preț. Trebuie să ne folosim de acest capital de la nivelul cel mai de jos și până la vârf!”. Fleoșc! Ne spunea Beligan cum să ne-arate viitorul.
Vă place nu vă place, acesta era prețul, dragii mei cârcotași, pe care-l plăteam ca să mă vedeți voi jucându-l pe Rică Venturiano! V-am făcut, când n-aveați ce mânca și când vă era frig, viața mai frumoasă”.
Aiurea “maestre”, prin discurs și sărutat în cur, ai menținut la putere pe cei care ne făceau viața mizerabilă și ne băgau frica-n oase. Din cauza unora ca tine, care-și lingeau deștele de caviar, râgâind după șampanie de import, număram oi s-adormim mai repede și să ignorăm drama de-a ne culca flămânzi.
Eu nu-l plâng, nu-l aplaud decât la scenă. Ca om, susțin ca și în cazul lui Păunescu, Vadim, Nicolăescu, Călinescu, Sadoveanu, Irimescu, Breban, Vianu și alți adoratori de seceră și ciocan, că dacă n-au fost buni vii, morți nu mai fac două parale.

Bucuria amărâților- motivul altora de ranchiună

letea vecheStau și mă-ntreb cum să procedez atunci când îmi scoate soarta-n cale un amărât: să-l întreb dacă-i țigan (și dacă da, de ce?) să-i cer factura EON să văd dacă nu se servește clandestin din rețeaua electrică, să-i bag etilotestul pe gât sau mai ușor ar fi să-l iau la omor că n-are din ce trăi?
Cam astea au fost reacțiile celor care nici nu s-au implicat dar au găsit diverse motive ”omenești” să-i denigreze pe necăjiții care stau într-o cocioabă, muncesc și n-au cerut nimic, nimănui.
Ba unii, mai ”de treabă” și ”cu suflet”, le-au trimis în câmp, Protecția Copilului, gândindu-se, poate, că nimic nu-l face pe tată mai fericit decât instituționalizarea copiilor într-un orfelinat. Le-a reușit scenariul: a băgat frica-n om de s-a baricadat o zi în coșmelie și s-a uitat pe după perdeluță, cu copiii lângă el, de frica despărțirii. Când am ajuns eu la el, striga ca apucatu`: ”Vă rog, nu-mi luați copiii! Aș muri fără ei”
Am avut parte de replici care m-au umplut de spume: ”Nu vezi că-s țigani?”, ”Ai făcut o crimă ducându-le sucuri”, ”Ia întreabă-i despre factura la curent! Sunt convins că fură”, ” Ala mare mi-a cerut mai demult o țigară, deci nu-s așa necăjiți”, ”O să vezi că azi îi ajuți, mâine îți dau în cap”, ”Da` tat-su de ce-i așa gras?”, ”Să-și ia prezervative !” și de astea…care arată sufletul ”de mamă” al românului.
Dintre toate cunoștințele mele, s-au implicat oameni simpli, unii avuți dar nu să dea pe dinafară, persoane care muncesc în străinătate și n-o fac pe bani mulți.
Un politician, UNUL, MĂCAR UNUL n-a întins o mână și nu s-a riscat să intre-n milioanele de euro nemuncite ci adunate din afaceri ilegale, să contribuie cu o pâine sau un bidon de apă. C-așa-i politicianul corupt: grijuliu cu propriile fonduri. N-a fost ușor să țepuiască, să convingă electoratul de onestitatea lui și… la o adică…de când contează o mână de flămânzi?
Am reușit să cumpăr un frigider nou, de mărime medie, să nu li se mai strice mâncarea și să poată avea un minim de confort. Ei n-au avut niciodată frigider și se mirau de el ca de-o creatură de pe Marte. ”Doamnă, să nu explodeze, să nu-mi rănească copiii, Doamne ferește!”. Mă și amuzam dar mi se părea de domeniul SF să văd că-n secolul XXI, undeva la 2 km de oraș, cineva încă se minunează de un electrocasnic și nu contenește să-l bănuiască de ”atentat”.
O dată cu acest caz, am avut ocazia să cunosc și să descopăr oameni extraordinari care au dovedit că le pasă de ceilalți, care n-au pus întrebări cu privire la etnie și alte penibilități și câțiva dintre ei, s-au dus să-l vadă pe Dragoș la fața locului că prea l-am făcut celebru și le-am stârnit curiozitatea.
Nu am cuvinte să mulțumesc celor care au sărit imediat în ajutor și prin orice formă de contribuție, au făcut ca niște suflete să iasă din tristețea zilelor prea negre. Aceștia sunt oamenii cărora nepăsarea le e străină:
Rodica Aizic
Diana Heiddinger Popescu
Elena Nițescu
Iuliana Ghimpu
Teodora Kindt
Codrin Costan
Adriana Rajnoveanu
Cristina Gavriliu
Claudiu Cochior
Costel Boboc
Alexandru Blănaru
Gili Boruz
Anca Nanuc
Andrei Andronic
Marian Dămoc
Liliana Gavriliu
Isabela Adam

Condamnați la amărăciune

27518890444_204ca2161e_hÎn dupa-amiezile noastre libere, când fugim de oraș ca de Scaraoschi, unde ar putea evada doi pescari împătimiți decât pe malul Bistriței? Într-una din zilele trecute, după ce-am ridicat tabăra și ne-am decis că am respirat destul aer curat și supărați pe carasul care nu mai intra-n cârlig, și am plecat spre casă trecând pe sub podul care duce spre Letea Veche (Drumul CIC-ului). Am văzut de la distanță un copilaș rătăcind solitar printre pilonii podului. Am coborât automat din mașină, curioasă de situația lui. Mi-a spus că îl cheamă Dragoș și mi-a arătat cu degetul unde locuiește. În dreapta, era o magazie…din scândură, carton, țoale…greu de imaginat că acolo locuiau niște suflete. L-am luat în brațe și nu se mai dezlipea de mine. L-am luat cu mine la magazin, i-am cumpărat câte ceva și i-am promis că mă întorc. Voiam neapărat să stau de vorbă cu un adult, să le cunosc situația.
Ieri ne-am întors pe aceeași baltă. La orele după-amiezii nu era acolo decât un câine știrb care ne lătra de zor. Am stat pe malul Bistriței toată după-amiaza și spre seara, am văzut că cineva era în fața căsuței.
Când m-am apropiat, Dragoș ne-a văzut și a fugit spre noi. Nu ne uitase numele: ”Irina…Cristian…” După ce i-am dăruit ce cumpărasem pentru ei, am stat de vorbă cu tatăl. Situația arată cam atât de dramatic:
28099764516_deca504678_hTatăl se numește Fasolă Vasile. Locuiește în comuna Blăgești, satul Buda. Cu excepția iernii, când se întorc la casa lor, își duc zilele în cocioaba încropită de el. Este văcar, are grijă de vacile unor oameni din Bacău.
Are 8 copii dar lângă el au mai rămas 5. Soția a murit în timp ce-l alăpta pe Dragoș, cel mic. Avea pe atunci un an. Drama lui Dragoș s-a amplificat când medicii i-au găsit o tumoare pe creier. Este operat la Iași și tatăl își face cruce și mulțumește cerului că băiatul a scăpat și există încă. Toată ziua, tatăl își cară copiii după el, pe islazuri de frica oamenilor răi și a mașinilor. Nu-i lasă singuri niciodată. Plânge continuu și își cere scuze că nu se poate opri.
L-am întrebat ce și-ar dori, în cazul în care ar putea să-și exprime o dorință. ”O oală vreau, doamnă. O oală și nimic mai mult. Nu am în ce le găti la toți odată.”. Am intrat în cocioaba sinistră din fața mea. Nu pot descrie tabloul ăla, e prea dramatic, prea aspru. Afară era atât de cald și Fasolă Vasile gătește la sobă cu lemne!
Cât am stat de vorbă cu el, Dragoș a stat lângă mine. ”Trage la femei, doamnă. Îi lipsește mă-sa”. Dragul de el, cu papucii lui pe dos, plini de noroi, cu fățuca de nevinovat și lovit de soartă, mi-a curmat seara și greu am mai putut vorbi după aia. Mi-a stat gândul numai la el, la ei, la căsuța de sub pod și la viața mai mult decât austeră a unor suflete care sunt atât de aproape de noi și pe care îi ignorăm deseori.
Îmi doresc din suflet să pot face ceva pentru omul ăsta și copiii lui. Dacă dorește cineva să le facă acestor oameni un bine, să le aducă un zâmbet pe fețele triste și poate schimba ceva în viața lor mutilată de necazuri, putem merge oricând împreună să vă arat unde e locația și să le dăruiți ceva. Orice e bine-venit. sunt desculți, flămânzi, fără speranță și ai nimănui.
Am plecat lăsându-l pe Dragoș în urmă cu lacrimi în ochi. Ne făcea cu mâna și ne striga: ”Irinaaaa…Cristiaaan”

Coșmarul unei cărți nerestituite

carte bacaoanuÎmi suna ca otrava-n ureche: ”Dă-mi cartea!”. Mi se ceruse la școală, în generală, o lectură suplimentară în limba engleză. Nici nu mai știu cum se numea dar îmi amintesc niște coperte verzi și-un scris negru îngroșat. Nu aveam prietenie prea strânsă cu ea dar din vorbă în vorbă s-a oferit să-mi dea cartea. ”De treabă strâmba”, îmi zic și-am rupt drumul spre casă să mă instalez la citit și tradus.
Fata care tocmai de dragul diversității, mi-a dat o carte, era o tipă ștearsă și acră, cu care nimeni nu risca o prietenie. Nu ieșea niciodată din curte, pândea jocurile altora de după scândurile gardului și n-am văzut-o niciodată la ora de sport, când noi, astea ”obraznice” rupeam plasa porții de handbal. O ciudată care se voia misterioasă dar nu-i reușeau decât excluderi și repudieri.
Și o minune diavolească, care mi-a marcat viața s-a întâmplat: cineva mi-a furat cartea pe care Liliana mi-o lăsase cu condiția: ”În 3 zile mi-o dai!”. Am căutat-o în fiecare cotlon al casei dar destinul n-a ținut cu mine și după cele 3 zile promise, Liliana s-a înființat la ușa mea. I-am cerut să mă înțeleagă că pur și simplu a dispărut, că nu-s o țepară care-și trage lucruri ce nu-i aparțin dar preț de juma`de oră, așchimodia repeta papagalicește: ”Cartea! Dă-mi cartea!”.
Din ziua aia, a început coșmarul copilăriei, adolescenței și tinereții mele. Periodic, Liliana își făcuse un obicei din a bate la ușa mea și a-și lua poziție de stană de piatră cu nelipsita formulă: ”Cartea! Dă-mi cartea!” Ar fi fost ușor dacă ar fi acceptat bani sau altă carte-n loc dar pocitania naibii, voia cartea ei.
O știau toți locatarii blocului meu și toți o strigau ”Carteaaaaaa! Dă-mi cartea, făăă!” dar Liliana mea, dacă tot era o ilustră necunoscută în cartier, acum devenise cineva.
Mi-a maltrat părinții, fratele și prietenii cu ”Cartea! Spune-i să-mi dea cartea!” și numai eu știu de câte ori m-a-njurat Costică și m-a acuzat că i-am făcut viața calvar cu bâzdâgania asta care-și făcuse un rost în viață din a mă presa.
Au trecut anii, m-am măritat, eram la casa mea și am crezut c-am scăpat. Da`de unde? Nas în nas cu Liliana, sacoșă-n sacoșă, la piață, m-a umilit din nou cum știa ea mai bine: ”Cartea! Ai mai găsit cartea?”
Și iar au trecut anii…am crezut c-a pierit și că am beneficiat de gratiere. Dar ieri…zi nefastă, cu cine dau ochii la colțul blocului meu? Cu Liliana. C-o vestimentație desuetă de orfelină, cu un chip zbârcit și cu aceeași incisivitate ultra-cunoscută mie, după un dialog convențional de bezele generale, firește, m-a întrebat dacă îmi amintesc de carte…cartea aia pe care nu i-am înapoiat-o…
Boom! Deja vu! După 35 de ani, nebuna era de admirat: avea o constanță feroce în cerințe și-o memorie (trebuie s-o spun) admirabilă.
Pentru prima dată i-am întors spatele și am lăsat-o vorbind singură ca nebuna din Chaillot.
Ce-am visat toată noaptea și cu ce gând m-am trezit dimineață?! Cu cartea. O carte verde…cu litere negre de-o șchioapă, mă strângea de gât și mă-nfiera inchizitoriu: ”Carteaa, dă-mi carteaaa!”

Dincolo de nevoia de teatru, stă nevoia de emancipare

P78i Day2 - TheaterStock Bacau (C) Liviu Terinte 2015Există un parcurs al spectatorului de teatru…sau cel puțin ar trebui să existe. Nu te poți șterge la gură cu mâneca de cojile abia stuchite pe terasă și să sari în stal, empatizând cu Electra. E vorba de o minimă condiție pe care trebuie s-o îndeplinești până ajungi în sala teatrului: să lași apucăturile de șofer de autobază în cartierul unde băieții te apelează cu ”What`s up, coa`?
Când încă lipești guma supramestecată de scaun, cât n-ai aflat că-ntr-o sală de spectacol se-nchid telefoanele, când ai la tine un munte de pungi din care ronțăi ca la meci și toate foșnesc, atunci ai intrat într-un loc total nepotrivit ție. Ai de învățat maniere căci teatrul te condiționează și n-o face pentru că-i o instituție snoabă ci pentru că a reușit să se impună ca artă de când lumea.
Nu vorbesc despre băiețași care se trezesc în sala de spectacol cărați de iubite în căutare de dramatism, spun despre lume bună, la care am pretenții. Vorbesc despre publicul băcăuan care vrea Theaterstock și daca nu s-a aprobat și seria a II a, se prăbușește lumea lor interioară.
Înainte de toate, suntem români și știm că nimic nu e gratis, nimeni nu se implică pentru delectarea noastră fără să bage mâna în bugetul care nu-i aparține. Cei care susțin continuarea festivalului, o fac în mare parte pentru avantaje proprii, cei care îl refuză sunt țărani, fani ai hramului, ai micilor și-ai pișatului la colț de bloc.
N-aș fi de-acord cu niciuna dintre variante. Am altă propunere și e mult mai constructivă: CIVILIZAȚIA. Drumul spre teatru ar trebui parcurs printr-o zonă necunoscută multora și se numește BUN SIMȚ. Oricum teatrul băcăuan are, în majoritatea lui un public de fațadă, necunoscător și neiubitor de artă. Cei care îi apără interesele, o fac  doar să facă notă discordantă cu restul și dacă adaug la toate astea implicare politică și administrativă, atunci am făcut rezumatul unui eveniment care nu mai are nimic în comun cu cultura.
Eu nu i-am acordat lui Sigartău nicio șansă. Implicarea ei a fost falsă și a lăsat în urmă povești greu de ignorat. Dar nu i se poate nega curajul de a pune spectacole de anvergură care, prea curând, n-o să mai fie-n orașul ăsta acoperit de colb. Nu! N-a dat ea tonul culturii în orașul lui Bacovia. Sunt o mulțime de erudiți pe-aici. A avut doar curajul să facă un proiect extins care a funcționat până când a fost nevoită să justifice fonduri. Adică ne-a ieșit pe nas, superbitatea celor 16 zile.
Când un om care trebuie să protejeze cultura, o fură și-o lasă-n curul gol, când un public e atât de înapoiat încât nu realizează că jignește actorul care, pentru el, transpiră și se consumă, când managementul instituțiilor de cultură se așează-n fotoliu nu pentru talent sau dăruire, ci la comandă politică, atunci la ce naiba avem nevoie și de-un al doilea episod de tevatură?
Nu ne-o fi mai bun circul? Animalele nu se simt intimidate dacă în loc să le urmăriți salturile rupeți Facebook-ul de like, share și comment.

Hramul- prilej de mârlăneală

mici_FotorNu aduce deloc c-o sărbătoare a orașului. Pare mai mult o adunătură de mârlani spălați la viteză și scoși la șentru: teniși, pantaloni scurți, freze gelate, frunți transpirate, beri fără număr, mici, porumb fiert, râgâieli. Pe scenă se cântă ceva folclor dar calitatea boxelor e aceea pe care le-aveau boxele Mayak-ului meu din `86. Am nimerit seara-n care s-a produs un artist isteric (Radu Ile) pe care nu-l pot încadra nici la etno, nici la dance, nici la trance…era ceva între călușar și hip-hop maramureșenesc. Combina cuvinte ca ”mândruța”, ”horă”, ”am să te fur” cu ”Check it up!” și ”Let`s party!”, urmate de țipete tribale lipsite de sens.
Masa-mi era încadrată de grătarul cu mici, cazanul cu vată roz și altă masă de ciobani, proaspăt ieșiți din transhumanță, bucuroși c-au dus până la capăt procesul de permutare al mioarelor. Suntem oameni, what the fuck?! Cum să mă supăr c-au vărsat berea pe mine în timpul dansului, c-au răcnit de le ieșeau ochii ca la melci iar trompa lui Eustachio îmi mai poate fi vreodată funcțională numai dacă o lipesc cu Picătura.
Cârcă de mârlănci cu tricouri paietate, tatuaje-n 3D cu inimi sângerânde, tocuri și bucle de nuntă. Săteance care nu se puteau abține să nu bâțâie genunchiul la acordurile sârbelor.
La măsuțele cu dulciuri obținute din zahăr ars și imitații de marțipane, ursărițe știrbe de la care n-aș fi mâncat nici dacă m-ar fi amenințat cu seringa plină- ochi cu HIV.
Toate astea în centrul orașului, desigur. Cum să duci țigănia la periferie? Ar fi păcat să aibă liniște blocurile din împrejurimi, la zile așa importante! Nici nu ține mult: doar 10 zile.
Atâta supărare am: că n-am prins-o pe Ana Lesko, invitată foarte potrivită pentru hramul orașului. Sunt convinsă c-a dansat pe ”Ard în flăcări” cu bundiță, fotă și opinci.
Acum câțiva ani, a fost Pepe, alt rapsod pe care l-am ratat. Ah, și Lidia Buble…
E posibil să nu-mi fi plăcut că eram afectată de ieșirea Angliei din UE dar plecând de la hram în drum spre casă și aerisindu-mi rochia de mirosul de cârnați, îmi ziceam așa-n capul meu ”cu engleji sau fără engleji, micii același gust are”.
Să fie hram! Dar s-o știm și noi.