După 30 de ani

cristian_1 - Copie (3)-horzSunt ani mulți și nu știu când au trecut. E ultimul an când vârsta noastră începe cu 4. Ne uităm din casă, pentru că stăm la cinci metri de locul unde ne-am cunoscut ani în urmă, de ziua ta…Lady in Red și un copchil amețit care se chinuia să tragă dintr-o țigară de contrabandă găsită prin parcare, pe la polonezi.
Prea buni prieteni pentru o căsătorie, prea apropiați și mereu împreună să fi stat separat vreodată în viață.
Căsătoria n-a stricat prietenia noastră. Mereu am fost prieteni. Dar am rămas cu defectele intacte: eu vorbesc prea mult, tu deloc. Poate tocmai asta a făcut ca relația să fi mers atâta timp. Dar merge? Uneori, nu. Cred că lăsăm să se vadă că totul merge de dragul vremurilor de altădată. Iar uneori, da, noi ne purtăm frumos, împărțim tot ce avem și mai ales, grija ta să mă învelești noaptea e una cu care m-ai obișnuit prea mult ca să mă pot lipsi.
Ce-au trecut anii, Cristiane! Când îi împlinești, se adună și anii de când ne știm. Ce relație lungă! Poate prea lungă pentru condiția unui om care are numai o viață. Nu mi-ai spus niciodată cum e să te trezești în fiecare dimineață cu mine, de treizeci de ani. Tu nu te exprimi în termeni afectivi și poate de asta nici eu n-am primit prea mult dar eu tot aștept să înțelegi importanța vorbelor și a gesturilor mărunte care valorează cât nu-ți închipui. Până atunci, eu aștept…dacă-mi ia o viață, atunci măcar știu ce-am să răspund la Judecata de Apoi: ”Am așteptat, Doamne. Și asta mi-a devenit calitate. Sunt o bună așteptătoare; nu mă impacientez, nu forțez, nu cerșesc”
La Mulți Ani atât de fericiți încât să levitezi! Îi meriți.
49, still young… 🙂

Tu nu ai vârstă!

1511548_1389629888001356_1604499679470226195_nPantaloni de camuflaj, maieuri decoltate, rochii flu-flu, teniși, săculeț de liceană în spate. Și niște mâini perfecte. Așa mâini frumoase n-am văzut. Ai spune c-a trăit boem, servită la pat, pe taviță de argint dar dimpotrivă: n-a avut o viață ușoară însă a completat clipele imperfecte cu teatrul. ”Îmi închideam copiii mici în casă și mă duceam să joc în comedii. Aveam sufletul în gât dar nimeni nu-mi bănuia disperarea femeii singure cu doi copii prea mici să-și poarte singuri de grijă”.
Firuța Apetrei este actriță care se dăruie cu toată ființa scenei, regizorul care dărâmă tipare, prietena cu care intenționezi să bei o bere și se face miezul nopții iar tu ești tot la terasă, mama care supraveghează copiii deși sunt de mult adulți, vocea teatrului dacă lucrurile nu sunt limpezi, protestatara cu pancartă anti-corupție.
Azi, Firuța Apetrei, împlinește 56 de ani. Îi știam vârsta și fără Facebook, dar eu refuz s-o asociez cu trecerea anilor. Firuța ne încântă de peste 30 de ani pe scena Teatrului ”Bacovia” și acolo își sărbătorește aniversările.
Dacă treceți pe la teatru, e ușor de mulțumit: aplaudați-o!

Eu nu contez pentru că-s ArtFel

artfel2017Rezistența prin cultură e calea dreaptă. Cultura e modul onest de a te desprinde de realitatea care nu prea seamănă cu Raiul spre care tindem. Nu profiți de evenimente unice, ai pierdut trenul! Ceea ce-ți oferă turneul ArtFel, e alt unghi prin care poți vedea teatrul, ca spectacol complet. Piesa ”Eu nu contez” care se va juca, pe 20 februarie, la ora 20, pe scena Teatrului ”Bacovia”, aduce un suflu inedit: combină dramatismul specific teatrului cu lirismul muzicii clasice și acordurile muzicii populare, cântată live.
Pentru că festivalul ArtFel promovează interacțiunea dintre artiștii consacrați și cei debutanți, de această dată, artiști ai Teatrului Odeon, TNB, Masca: Marian Rîlea, Vlad Rădescu, Anamaria Pîslaru, Sorin Dânculescu, Relu Poalelungi, se vor afla pe scenă împreună cu tinerii: Tadeusz Mincă, Biatrice Rubică, Altan Safta Zecheria, Georgiana Vratiu și Ștefan Opreanu.
Dacă piesa este scrisă de un tânăr dramaturg necunoscut, regia muzicală, se află în seama celebrului oboist Adrian Petrescu. Coloana sonoră a piesei, susținută de Narcisa Băleanu- solistă de muzică populară și nai, este ingredientul care face din acest turneu, o noutate pentru publicul iubitor de teatru.
De la Bacău a început anul trecut turneul, de la Bacău, începe și anul acesta. Bacăul dă ora exactă, de această dată, în promovarea lucrărilor teatrale, autentice.
Aștept curioasă ziua de 20 a acestei luni. Teatru…folclor…nai….și un erou care face totul pentru umanitate dar el NU CONTEAZĂ pentru nimeni, niciodată. Sună a invitație interesantă? Să-mi spuneți voi, cei care doriți noul în artă!

M-am supărat pe tine, Doamne!

ovidiu marciuc pictor– Cele mai vizibile în tablourile tale, sunt mâinile. De ce pui accent pe mâini?
– Mâinile nu mint. Arată cu precizie vârsta și condiția fiecăruia…sau poate e vorba despre frica mea de bătrânețe.
Am stat de vorbă de nenumărate ori, la cafele, ceaiuri, la vernisaje, pe stradă sau în atelierul unde lucra.
Era artistul despre care aș fi putut scrie o mulțime dar orice aș fi scris, mi se părea infim pe lângă ce era cu adevărat Ovidiu George Marciuc.
Aveam o prietenie frumoasă care s-a legat de-a lungul timpului: eu, admirându-i creația, el, citindu-mi articolele. Ne admiram reciproc și împărțeam aceleași impresii politice și ideologice. Încropeam Poiana lui Iocan oriunde ne găseam și-l văd pe Ovidiu și-acum, coborând de pe bicicleta lui arhaică, în pantalonii de piele, oprindu-se-n mijlocul drumului să mai vorbim.
Toți cei care l-au cunoscut pe Ovidiu Marciuc, au sfârșit prin a-l admira și diviniza. Avea o modestie ieșită din comun și prefera să se așeze separat de lume, în obscuritate și să observe de la distanță. Nu deranja, nu se impunea, nu căuta dreptate. Era un cunoscător al tipologiilor și acorda, pașnic, dreptate fiecăruia. Nativ, n-avea agresivitate și își arăta într-un mod cuminte, nemulțumirea față de ce era incorect și injust.
De ce a trebuit să plece ieri, după ce o lume întreagă abia l-a văzut drept, întreg, zâmbind sau ușor dus pe gânduri? Cine a decis plecarea lui Marciuc și cine i-a frânt, așa din senin,  drumul la jumătate?
Cursul lumii a fost mereu nedrept dar parcă de data asta, și-a depășit limitele. De ieri n-am stare, mă plimb haotic, și m-aș certa, aș smulge carnea cuiva. Sunt revoltată pentru că din puținul celor buni, rămân cu nimic. Îi pasă cuiva de mine… de noi ăștia, ciudații și mutanții timpurilor…?!
Eu îți văd caii din rame alergând, văd mâini, degete răsfirate, o piele subțire sub care se văd venele zbătându-se-n sânge cald și te văd pe tine:  ”Am renunțat să mai citesc presă la grămadă. Mi-ai rămas tu și Pleșu. Să nu te-oprești din scris!”
Îmi spui mie să nu mă opresc din scris și tu te oprești din trăit. Comic, nu?
Eu și-o lume ne arătăm surprinși, Ovidiu! Ai tras brusc cortina peste galerie lăsându-ne buimaci și întrebându-ne la nesfârșit: ”DE CE?”

Obie Platon-necunoscut în Bacău, renumit pretutindeni

obie platon bacauUitându-te la lucrările lui, ai zice că glumește când spune că n-are studii de artă plastică. E absolvent al Liceului ”Anghel Saligny” și-al Facultății de Arhitectură ”Ion Mincu”.
Am studiat arhitectura, simțul artistic mi s-a dezvoltat de mic, din joacă, în fața blocului. Combinam figuri geometrice pe care, mai târziu, le-am modelat și cizelat în concepte, mesaje și sensibilitate estetică dându-le un sens prin propria viziune.”
Ovidiu (Obie) Platon e băcăuan. A plecat în București în urmă cu 8 ani, după ce a realizat că Bacăul nu-i poate oferi nimic. A animat câțiva pereți, a încercat să schimbe fațada unor clădiri vechi dar Primăria le-a acoperit cu panouri electorale, ca mai apoi să se pună problema dacă ceea ce face el, e artă sau vandalism. A primit răspunsul în București, Cluj, Constanța, Oradea, Milano, Shanghai, Insulele Azore, Munchen și urmează New York. A realizat că lucrările lui sunt mai mult decât artistice, se situează foarte bine la Artmark și financiar se descurcă onorabil din asta. Colecționari importanți români și străini îi apreciază lucrările ca fiind geniale. Deh…la Bacău e mai greu dacă nu ești în UAP! Practic, nu exiști, oricât de bun ai fi. Pe plan local, nu e vina nimănui; așa-s rânduite legile. Nu poți expune decât în spații private, obscure. Și să fim sinceri, în provincie, încă nu e vremea celor tineri, cu vederi prea largi.
Obie platon bacauPe această temă, la apartenența de Uniune, Obie Platon declară: ”Am văzut cum e cu Uniunea. E ca și-n politică- niște oameni în vârstă care țin de scaunele lor, prea închistați și reticenți la noile stiluri artistice care apar. Sincer să fiu, nici n-aș vrea să fac parte din cercul lor. Eu le mulțumesc și părinților mei care nu mi-au dat voie să merg la Colegiul de Artă, pentru că un liceu de profil, mi-ar fi schimbat șabloanele pe care eu le gândeam, iar mie îmi place originalitatea”.
Complexitatea artistului constă în multitudinea formelor plastice, alese: pe lângă StreetArt, mesajele sale sunt transmise prin intermediul sculpturii, instalațiilor, obiectelor pe care le ansamblează și a artei conceptuale, în general. Nimic din ce construiește, nu-i lipsit de mesaj. E tânăr, e deștept, are viziune, e liber și își rezervă dreptul de a striga în toate formele artei.
A ieșit prima dată în public (culmea!) dansând Bboy (un tip de dans freestyle sau breakdance). 32498258495_6701b019a4_cAm întrebat câțiva tineri băcăuani despre el dar niciunul n-a știut prea multe, deși internetul e plin cu informații. Personal, îl urmăresc de câțiva ani și recunosc că m-a uimit de fiecare dată, cu inovația, deschiderea și nebunia futuristă pe care o expune. Știu că oameni ca el sunt viitorul artei. Arta-manifest e forma cea mai frumoasă de expresie. E tăcută dar are o mie de guri. Poate că cei cărora li se adresează țipătul, ar trebui să se ascundă. Arta lovește mai mult decât pancartele, sloganurile sau petițiile online.
Obie Platon vă amintește că manipularea cauzează grav libertății și formării și vă demonstrează că omul recent nu e idiotul umil pe care v-ar conveni să-l manevrați din ce în ce mai abil întru interese absconse.
Obie Platon v-arată obrazul! Rușinați-vă!

Eu, psihopata

cafe-mall1Cât durează ”Războiul stelelor”, care mie nu-mi place, îl aștept pe Cristian, prin mall. Mă-ndrept spre ”Alexandria” și de dragul piesei de teatru ”Jocul de-a vacanța”, scrisă de Mihail Sebastian ascultate cu o seară înainte, cumpăr romanul ”Accidentul”.
Nu bat magazinele, că-s pline de fufe și mârlani și-aleg un colț al cafenelei care mi s-a părut cea mai cochetă. Cer un ceai verde, îmi scot ochelarii de citit și m-avânt în aventura lui Sebastian. După două pagini citite pe nerăsuflate, mă simt privită. Ridic ochii și văd tineri care se chiorăsc în telefoane, atenți mai curând la Facebook, decât la omul din față. Dar alături de masa mea, un cuplu de liceeni, râd de mine fără perdea. Nu le pasă dacă mă pun în imposibilitate să le înțeleg amuzamentul. Realizez că-n ochii lor sunt o caraghioasă, o vetustă, cu ochelarii ăia pe nas, citindu-l pe Sebastian, apropiatul lui Nae Ionescu, în perioada de rezistență anti-comunistă.
Aveau dreptate: chiar eram o depășită care nu se asemăna cu restul lumii, o ciudată, neasortată-n cadrul cafenelei unui mall.
Poate de dragul asemănării cu ceilalți, poate de teama de-a nu părea diferită până la capăt, am închis cartea și am izbit-o-n geantă. Am scos telefonul, mi-am accesat datele mobile și am început să împart like-uri la întâmplare.
Acum eram de-a lor, le venise inima la loc. Nu eram pe deplin dezaxata care păream.
Am glisat ecranul telefonului de mi s-au bulbucat ochii cât cepele dar important e că eram în pas cu lumea.
Eu n-am să mai citesc cărți în public!
Nu sunt supărată pe nimeni și nici înverșunată pe vremuri. Știu doar că-s alte timpuri. Evoluție sau nu…rămâne de văzut.
Cât o ține filmul ăla, că vreau la aer, înțelegi, mă??!!

Teodora Paloșanu- o atletă excepțională, pe nedrept uitată

tania-palosanu-muraruEste vorba despre vremurile când sportul se făcea cu sufletul, fără așteptări financiare sau retribuiri colosale. Se muncea cu adevărat și medalii se primeau pentru loc pe podium și nu pentru simpla participare, cum se procedează astăzi.
Atletismul băcăuan al anilor `80 a fost dominat de  Teodora (Tania) Paloșanu. O sportivă de un talent și de o forță cum rar s-a văzut. Alerga probe scurte: 100 metri plat, 100 metri garduri, sărituri în lungime și înălțime.
Descoperită de prof. Gloria Rață, în 1980, Tania a câștigat tot ce se putea câștiga la acel moment în România și peste hotare. La finalul carierei sportive a numărat peste 100 de medalii câștigate cu muncă asiduă. ”Nu era concurs de la care să nu plec cu medalie sau cupă. Doar Doina Melinte avea un palmares mai mare ca al meu, dar desigur, era mai mare decât mine cu ceva ani”- își amintește cu nostalgie, Tania.
Un accident nefericit a ținut-o o perioadă, departe de pista de alergare:  ”In iarna anului1987 când ne pregăteam pentru europenele de la Viena din anul următor am avut o accidentare urâtă de tot, un menisc rupt celalalt fisurat și ligamentele încrucișate anterioare rupte la piciorul drept. O recuperare de aproape un an și am ajuns iar de unde plecasem”
Pentru că nu putea trăi decât alergând, a luat decizia greșită să revină la antrenamente, fără să fie complet recuperată. Tania era un sportiv fanatic pe care o țineai greu, la distanță de stadion.
Inevitabilul s-a produs, așa cum era firesc și a rămas cu suferințele piciorului și-n ziua de azi.
În 1984 am terminat liceul și a trebuit sa aleg sa rămân la Bacău sau sa plec la alt club din țară (Steaua, Viitorul București, CSS Galați, etc.) dar împreună cu antrenorul și familia,  am decis să rămân acasă cu promisiunea ca voi avea o locuință și o retribuție. Am ales greșit. Sport Club Bacău, pentru care am alergat și am obținut atâtea medalii, locul unde s-a dus toată copilăria și o parte din tinerețea mea, mi-a făcut promisiuni frumoase și atât. Doar fotbaliștii aveau trecere și-atunci, ei erau cei care obțineau foloase.”
Nu vă surprind dacă vă spun că s-a căsătorit cu un atlet, coleg la Sport Club, nu? Unde își putea găsi jumătatea, decât tot pe stadion, în condițiile în care acolo își petrecea tot timpul? Astfel, s-a căsătorit cu Giani Muraru și au împreună o fiică de 23 de ani. Sunt un cuplu frumos, modest, ambii au caracterul sportivului de performanță caracterizat prin seriozitate, maturitate și bun simț.
Au ales să părăsească România în urmă cu 17 ani. Astăzi, la 50 de ani, Tania Paloșanu (Muraru) nu se poate uita nici la concursurile de atletism,  la televizor, fără să nu simtă gustul amar al modului în care a fost tratată. 
Un parcurs al vieții pe cât de frumos, pe atât de dureros.
Nu a fost niciodată întrebată, intervievată, căutată, amintită. RUȘINE celor care uită adevăratele valori!
Astăzi conduc sportul băcăuan oameni care nu au avut nicio legătură cu sportul, cu emoțiile unui concurs, cu munca sisifică de pe pistă și cu gustul podiumului sau foști sportivi cu rezultate obscure dar cu intenții de ocupare a unor fotolii care să le asigure confort.  Iată, oameni ca Tania, trebuie să stea departe deși ar avea o mulțime de spus!
Dar eu știu un lucru: cu voi sau fără voi, TANIA PALOȘANU A FOST MARE. Mare de tot!

 

Privind spre Casa Cancicov cu durere în suflet

 Foto: Irina B. - Alice Socolescu-

Foto: Irina B.
                              – Alice Socolescu-

Am cunoscut-o instantaneu. Mă oprisem în fața Casei Liberalilor…nu pot spune de ce. Citeam a nu știu câta oară, de la distanță, fresca fixată în peretele exterior. Îmi aminteam cât îl lăuda Țuțea pe Cancicov. A murit după 18 ani de detenție îngrozitoare, în penitenciarul Râmnicu Sărat iar casa a fost confiscată, ulterior, de comuniști.
O doamnă s-a oprit lângă mine și tot în curtea Casei Liberalilor se uita. Eram amândouă ca la cinema. M-am prezentat și am intrat în vorbă, apoi am mers o bucată de drum împreună. Se numește Alice Socolescu, are 87 de ani, a lucrat în Banca Națională, la București și a fost vecină cu Cancicovii. S-a născut, a copilărit, a locuit și a revenit, în casa de lângă locuința lui Pătrășcanu, pe care în 1994 a vândut-o.
Știți cât de rău îmi pare pentru această casă?”, mă întreabă, arătându-mi Casa Cancicov.
”De ce să vă pară rau? A intrat pe mâni bune. A cumpărat-o familia Aizic și are de gând să o înscrie în circuitul cultural băcăuan. Poate dacă rămânea în custodia Primăriei, ar fi sfârșit ca ruină, așa cum multe dintre casele de patrimoniu, au ajuns”
I-am cunoscut pe Mircea și Georgeta Cancicov, foarte bine. Ei n-au avut copii și își doreau să mă adopte pe mine dar părinții mei au respins ideea. Doamna Georgeta trecea mereu pe la mine să mă vadă. Îi eram dragă. Întâmplarea a făcut că din 1950 până în 1952, să facă închisoare chiar cu mătușa mea, Eftimie Ecaterina, sora tatălui meu, la Poarta Albă.”
alice-socolescu1Mi-a povestit apartenența familiei sale la partidul țărănist și liberal. A suferit la Revoluția din 1989 când FSN-știi strigau ”Câmpeanu la azil, Coposu la cimitir”; i se năruia speranța că partidele istorice se vor mai reabilita în istoria românilor.
Laudă inițiativa lui Mircea Cancicov de a fi făcut parc din pădurea haotică, care-a fost la origine. ”Și azi mai sunt copaci plantați de-atunci. Eu îi cunosc.”
Povestirile sale sunt duioase, reale și evocatoare. Îmi povestește despre vecinii evrei cu care se juca, despre felul oribil în care au condus comuniștii și despre uitarea care s-a așternut peste adevăratele personalități ale Bacăului.
Este de-o luciditate și o coerență în gândire și limbaj, rar întâlnită. Are și o retorică ireproșabilă, pe care o condimentează pe alocuri cu glume frumos așezate.
Îmi place modul în care respinge atmosfera de capitală în care a locuit 50 de ani și dragul cu care descrie revenirea pe care și-a dorit-o mereu, în provincie. ”Iubesc Bacăul mic și cochet. Cu toate minusurile lui, are liniște, calm și lume de calitate în comparație cu capitala care te face să devii rece, impasibil”
Cercetând istoria Bacăului, a doua zi, și întrebându-l și pe prof. dr. Ion Mitrea despre familia Cancicov, n-am găsit niciun înscris din care ar reieși că Georgeta Cancicov ar fi fost arestată politic. ”Categoric a fost! Vă spun sigur. Mătușa mea ne povestea deseori despre atmosfera din pușcăria Poarta Albă și despre discuțiile avute cu Georgeta Cancicov, în timpul detenției
N-am niciun motiv să nu mă încred în cuvintele doamnei Alice Socolescu. Mai curând aș spune că istoria și enciclopediile sunt scrise de oameni care consideră că trebuie sau nu, să amintească adevăratele valori.
Doamna Alice este femeia virtuoasă, un tipar de femeie, pe care azi nu-l întâlnești. Când nu se plimbă prin locurile copilăriei și-ale tinereții, hrănește porumbeii din Piața Tricolorului, pisicile din curtea blocului și câinii comunitari.
Un om de excepție, azi încă printre noi, care ar trebui provocată la dialog pentru a afla istorie adevărată. Dar dacă nu oferă decât povești și nimic palpabil, financiar, șmecheresc, nu va stârni interesul băcăuanului zilelor de azi.
O găsiți zilnic, uitându-se nostalgic spre Casa Cancicov. Câți liberali, urmași ai lui Cancicov, se opresc un minut să contempleze locul? Nu cred că vreunul.
Vedeți? De aceea Alice Socolescu, cu modestia și integritatea ei, e deasupra multora.

Liniște! Să curgă River!

Foto: Irina B.

Foto: Irina B.

Am lăsat aspiratorul în mijlocul holului, am închis aragazul cu mâncarea gătită pe jumătate și-am luat-o la goană moderată (că eram pe tocuri), spre Valhalla. Nu pot rata concertul The River. Pot pierde trenul, avionul, biletul la mare, rujul cumpărat cu strângere de inimă, din Sephora, dar nu vreun concert The River. E lege scrisă la mine-n casă.
Așa că, aseară, mi-am rupt gâtul s-ajung. Știu, femeile serioase, în perioada asta, frâmântă la cozonaci, răsucesc sarmale și îngenunchiază pe gresie ca la Sfintele Maslu, până au certitudinea că patinează musca pe luciul ei. Dar eu-s dracul etern împotriva firii. Ca blues-ul, jazz-ul și rock-ul, nimic nu mă animă.
irina-bacaoanu-pozaN-am găsit trupă în Bacău atât de completă (muzical vorbind) așa cum sunt nebunii aștia frumoși în muzica cărora mă pierd eu și trebuie să-mi controlez gura căscată, să nu mă vază vreun dușman. :))
A fost aseară ceea ce eu aș numi concert adevărat: cover-uri celebre, compoziții proprii în engleză și română, rock, chitară și tobe ”orgasmice”, mă scuzați.
Măi…Joe Bonamassa…păi știi tu cum îți cântă Alex, melodiile? Nu știi. Dacă ai ști, ai lua-o pe Beth Hart de subțiori și-ai veni să-i asculți.
Eu vin.
Mereu, întotdeauna, de fiecare dată. 🙂

Un concert de excepție

 

                           - foto: Irina B.-

– foto: Irina B.-

Corul ”Ateneu” dirijat de profesorul Gheorghe Gozar a dăruit ieri, băcăuanilor, o seară formidabilă. Un program variat care a cuprins colinde românești și internaționale, voci care au reușit perfect să aducă spiritul Crăciunului și al sărbătorilor de iarnă în fiecare spectator aflat în sală.
Coriștii ”Ateneului” merită văzuți și aplaudați nu doar pentru talentul lor dar și pentru faptul că fac această activitate de ani de zile, doar cu sufletul, nefiind remunerați în vreun fel. Vin la repetiții, își iau rolul de soliști în serios și de fiecare Crăciun și Paște, ne încântă într-un fel deosebit.
În campania electorală, la un concert Prokofiev, Dvorak, Debussy, Primarul și staff-ul ocupau un rând întreg pentru a-și  demonstra interesul pentru cultura băcăuană. Aseară, când s-au cântat colinde și ar fi fost potrivit să-și arate fețele ”prea-luminate”, nu era niciunul în sală.
La ce bun? Campania s-a terminat și Bacăul e mai roșu ca Scufița Roșie.

Toate-s vechi și nouă toate

irina-amalia-bacaoanuN-am ajuns la Paris nici până acum. Dar nu mă las: încă mai sper. De fapt n-am fost în niciun concediu, n-am ieșit din oraș decât pe fugă până-n București, să mă bălăcesc la Therme, să umblu năucă prin Centrul Vechi și am fost la Milano într-un week-end. Numai concertul de pian din Castelo Sforzesco mi-l amintesc. Milano, e-același oraș care îmbină istoria cu mercantilul. Când îl vizitezi a doua oară, deja surpriza-i spulberată, tragi la terasă la pizza și paste, ca sălbaticul.
Dacă am realizat ceva notabil, este faptul că n-am mai ținut limba germană pentru mine și am predat-o unora. Mi-am descoperit talentul de profă și mi-am scormonit în gramatica lui Goethe, pe care parțial o uitasem. Îmi învățam lecția de acasă mai mult decât cursanții să pară că informațiile erau acolo de când lumea.
Am închis și deschis romanele lui Faulkner de m-am plictisit. N-am reușit să-l citesc pe tot, așa cum mi-am propus. Dar m-am scos citindu-l integral pe Fowles. (Se pune?)
Am votat de două ori cu partidul căruia nu-i înțeleg intenția nici azi, dar am făcut-o de dragul dreptei politice și m-am pișat contra vântului și-nspre PSD. Nu mi-a ieșit figura: PSD-ul e acolo sus…tot mai sus…cu tot cu cadavrele din dulapurile prea prăfuite să le mai răscolească cineva.
Anul ăsta am realizat că românul e-un jegos care-și ignoră propria istorie, propriile drame și ține să meargă mai departe cu cei care l-au umilit și l-au adus în starea de cocotier european. Știam deja dar mi s-a confirmat definitiv că nu speranța moare ultima, ci Iliescu și hoții în blană de socialiști. Dar desigur, nimeni dintre cei cu care mă întâlnesc nu i-au votat. Așa că am rămas cu dilema dacă nu inelul lui Rumburak, bagheta lui Gandalf sau nasul fermecat al Samanthei, a format un guvern din tâlhari cu acte-n regulă (la DNA)
Am făcut sport atât cât mi-au permis plămânii de ex-tutungiu și am continuat să plătesc sala fără s-ajung prin ea, câte-o săptămână. Aceeași leneșă irecuperabilă!
Am scris critici de versuri, cronici de evenimente și am întâlnit oameni mai buni ca mine dar și proști cu ghiotura, care m-au făcut să fiu mândră de condiția mea `telectuală. Am pierdut prietenii, le-am regăsit pe altele și n-am regretat după nimeni.
M-am îngrășat și-am slăbit iar. Am băgat în mine ca apucata sau am flămânzit.
Am donat sânge, am concentrat lume de treabă să fericim viața amărâților și am realizat că nu-i pierdere de timp să-ntinzi o mână.
Mi-au apărut riduri fine pe care nu le-aveam și mi-e drag să mă uit în oglindă după ele. Nu le-aș acoperi, șterge sau masca. Am prieteni care s-au stins și n-au apucat să-și vadă semnele maturității pe chip. Mă motivez așa și mi-e bine. Numai că nu știu când a trecut atâta timp.
La fiecare final de an, îmi amintesc că nu e ușor cu mine, motiv pentru care îi cer pisicoasă, iertare bărbatului meu. Ca de fiecare dată, îmi spune că-s unică și ceea ce numesc eu defecte, el le califică drept plusuri. Cred că minte, dar o face anual, din ce în ce mai frumos.
Sunt tot aici, sunt ghimpele din curul unora, umărul altora, model pentru unii, diavol pentru alții.
Nimănui nu cer să m-accepte, să mă placă și nu impun opiniile mele. Dar dintr-un snobism pe care-l recunosc, nici n-accept opiniile altora, chiar dacă-s justificate. Îmi spun doar că realitățile noastre nu coincid.
Mi-e dor năprasnic de Costică, de fumul țigării mele și de oameni pe care i-am iubit și care nu mai consumă pentru mine nici măcar un salut.
Dar vine el 2017!! Dacă nu-mi dă el, îmi iau eu tot ce mi-a lipsit în 2016!

Dați un leu pentru Curcubeu!

ilona-brezoianu-curcubeu”Dați-mi un leu!Uite la doamna: are mărgele! Dați-mi, doamnă, un leu!”. Așa și-a făcut apariția-n sala teatrului ”Bacovia”.
E venită din Curcubeu, un cinematograf oarecare, dar culorile în care e îmbrăcată sunt opuse locului de unde vine: masculine, triste, monotone. Vestimentația o acoperă, îi ascunde feminitatea și dacă mai are ceva feminin, e dansul țigănesc și felul în care suferă.
O melodramă care-ți smulge lacrimi fără să realizezi ce faci, asta este ”Fata din Curcubeu”.
Ilona Brezoianu este actrița completă care are talentul de-a le face pe toate: cântă, dansează, stabilește un contact permanent cu publicul pe care-l angrenează-n jocul ei. Pe parcursul spectacolului, simți o permanentă legătură cu femeia privată de un destin cât de cât fericit. E-atât de obișnuită cu viața ei, încât își povestește drama, de multe ori, râzând în chip macabru.
irina-bacaoanuAșa cum scriu unii pe garduri: Ileana+ Gheorghe= LOVE, spun și eu: Lia Bugnar+Ilona Brezoianu= TEATRU. Teatru independent de înaltă clasă pe care l-am văzut și în Godot Cafe și pe care l-aș dori extins în toate țara. E noul de care am avea nevoie cu toții, e suflul de altă natură pe care-l vremurile îl cer.
Stând la vorbă cu actrița care a făcut palmele băcăuanilor să bată furibund, realizez simplitatea ei și că realismul din piesa tocmai jucată, e unul autentic.
Tata, inginer, n-a fost de acord să devin actriță. A zis că n-o să am ce mânca. Azi, dacă ar fi nevoie,  l-aș putea susține financiar,  din teatru independent. Vezi? Despre asta e vorba: se poate face teatru pe bani buni; se trăiește din asta!”
 Ilona Brezoianu contrazice unele tipare pentru că are și motive. Nu trebuie neglijat faptul că Bacăul, nu e București și că deschiderea provincialilor este cu mult mai redusă decât a celor din capitală. Uneori, din păcate, nici sala teatrului nu reușește să se umple, la piese valoroase, cu actori băcăuani de calibru.
Dar eu tot sper într-o emancipare și o cerere masivă, așa încât, într-o bună zi, să răsară și la Bacău, o cafenea Godot.
Poate că aseară, Ilona, prin piesa de teatru independent, a lansat un îndemn.
Vorba lui Becket…stau așa…așteptându-l pe Godot.