Irina Băcăoanu

Foto: Irina B.

Că mare mi-a fost mirarea să văd feţe noi, în Galeriile de Artă! Şi ce feţe: Ionuţ Tomescu, Claudiu Năstase şi însăşi doamna Stavarache! Toţi trei colpeşiţi de neajunsurile artei, cu inimile şi sufletele alături de artiştii sensibili şi suferinzi, cu ochii în lacrimi şi cu recomandări pertinente. Dacă prima doamnă a oraşului a refuzat să ia cuvântul, Claudiu Năstase n-a stăruit prea mult decât cu simple cordialităţi, pe Tomescu, l-a pălit logoreea şi-a debitat în halul următor: “Pictorii să expună în stradă aşa cum putem observa de la Budapesta încolo!” Artiştii prezenţi au cam dat ochii peste cap şi cu siguranţă şi-au făcut cruce cu limba pentru că purtăciosului de cuvinte ale Primăriei i s-a mai explicat (dar în oligofrenia lui el nu pricepe) că cei care expun pe garduri nu sunt artişti care aparţin Uniunii Artiştilor Plastici, ci sunt simpli…particulari. Desigur, la finalul discursului, artiştii nu s-au simţit decît umiliţi la auzul invitaţiei celui ce se dorea reprezentantul Administraţiei Locale. Adică asta vrea Primăria? Să-l vadă pe Stanciu lângă vreun gard viu din parc imbiind la tablouri proaspete? Sau pe Boca strigând: “Poftiţi la tablouri! Două la 3000. Primiţi şi-un bonus de la tata”
Bă, neaveniţilor care aţi fost lingăi şi v-aţi văzut în funcţii peste noapte! Bă, pauperi băşiţi care aţi fost şi aţi aterizat din prostie prin Primărie! Păi nu trimite artistul în pieţe că nu vinde urdă şi nici lobodă! Şi când ai timp (că tu eşti ocupat cu făcutul mâinii greblă la cules şpagă) stai la vorbă c-un artist plastic poate te mai sensibilizezi şi dacă eşti receptiv, te mai emancipezi şi tu. Mai afli care-i treaba cu arta, cu tablourile, cu cromatica culorilor. Nu mai bate câmpii că artistul nu te scuipă între ochi că-i delicat, dar alţii s-ar încumeta. Însă pasiv cum te ştim, e posibil să spui că plouă, să te ştergi cu mâneca şi s-o întinzi mai departe, gândind hulpav la cât caşcaval îţi intră mâine.

-Petronela Mihalcea-

Muzeele dau impresia de rece, de loc unde oamenii sunt gravi, serioşi şi pare locul unde râsul nu şi-ar avea locul. Dar la muzeul “Nicu Enea”, muzeograful Petronela Mihalcea a dărâmat tiparul glacial. De formare conservator de opere de artă şi obiecte istorice, a considerat încă de la venirea în muzeu că trebuie să facă ceva, un…altceva ce alţii n-au făcut. Şi a avut ideea lansării unei acţiuni, în colaborare cu profesorul Ion Lăzureanu, şi care se numeşte “Prietenii lui Nicu Enea”. E o acţiune care se desfăşoară din decembrie 2011 şi are deja răsunet în rândul acţiunilor culturale băcăuane şi are în vedere afirmarea talentelor elevilor de la Liceul “George Apostu”.
“E acţiunea care mi-a dat cea mai mare satisfacţie, spune Petronela. Practic, caut urmaşi ai pictorului. Şi simt că Nicu Enea, acolo sus, e mulţumit de ceea ce-am făcut pentru el. Am luat în calcul şi faptul că pictorul n-a avut copii iar acum e casa plină”.
Petronela lucrează în muzeu de la 19 ani şi oricine o cunoaşte, poate afirma că e croită pentru asta. Nu e genul care stă în loc şi ştie să zâmbească aşa cum puţini mai ştiu s-o facă. Îi râd ochii, îi râde faţa întreagă şi n-ai cum să nu-i admiri entuziasmul. A reuşit să atragă şi fonduri. Personal merge să ceară banii necesari expoziţiei şi n-a fost refuzată de autorităţi pentru că e greu să-i spui “Nu”, Petronelei Mihalcea, atunci când îşi pune în cap ceva. Nu este plătită în plus pentru ceea ce face, ba chiar sunt persoane care nu văd cu ochi buni faptul că este inovatoare dar asta o face să meargă mai departe şi să ignore micile răutăţi care nu fac bine instuţiilor de cultură. Şi cum nicio faptă bună nu scapă nepedepsită, era de aşteptat ca unii colegi să nu primească cu braţele deschise, ideile productive ale altora. Dar Petronela, se alege cu satisfacţia unui fapt împlinit, a unui vis realizat şi nu caută laude.
Are multe lucruri bune de spus despre Casa Memorială “Nicu Enea”, dar şi despre minusuri. “Mă durea să văd lucrările care sunt expuse pe pereţi exteriori, fără protecţie aşa încât am pus problema conducerii şi au venit restauratori care au rezolvat şi această problemă”.
Îşi doreşte multe pentru muzeu şi îşi numără pe degetele micuţe, doleanţele: renovarea casei, repararea acoperişului, amenajarea grădinii şi terasei (unde Nicu Enea a pictat atâtea tablouri)
Are însă regretul că autorităţile nu se implică mai mult şi ştie că posibilităţile sunt limitate.
Petronela Mihalcea este muzeograful pe care doreşti să-l cunoşti şi odată ce l-ai cunoscut e greu să-l dai uitării pentru că atunci când ai nevoie de un râs molipsitor şi de o stare pozitivă, paşii merg singuri către uşa cu sonerie a muzeului şi beatitudinea este garantată dacă Petronela apare în uşa şi-ţi spune cordial: “Poftiţi, vă rog!”

Dă-i funcţie românului şi- abia atunci o  să-l cunoşti! Ai ocazia să-i urmăreşti megalomania, grandomania, paranoia, cultul personalităţii, mania persecuţiei. Căci n-a existat primar sau politician care odată pus în funcţie să-şi etaleze modestia şi altruismul.
Dumitru Sechelaru n-a făcut excepţie de la tiparul primarului oportunist care n-a avut niciun merit decât cel al învârtitului în cercuri dubioase.
Petrecerile somptuoase la vedere, terenurile acaparate pe nedrept, limbajul de birjar, răzvrătirile isterice au fost prea des vehiculate ca să le mai amintesc şi să le mai descriu acum când a dat mierla şi oricum sunt de-a dreptul lipsite de importanţă. A murit unu‘ până la urmă. Omul lui Dumnezeu. Iubit, urât, model pentru unii, silă pentru alţii. Şi de ce ar fi cu supărare? Fiecare cu sistemul lui de valori. Cu gustul omului nu te pui.
Nici el n-ar vrea plâns. A trăit ca nababul, abuzând de toate viciile. A făcut ce-a vrut şi n-a plătit pentru faptele lui. Cel puţin pe lumea asta…N-o să avem niciodată veşti cum o duce dincolo…
A repetat ostentativ că vrea să fie îngropat ca Alexandru Macedon cu mâinile afară să se vadă că nu ia nimic cu el. Dar cine ia ceva cu el când se duce la ceruri? Avuţiile se lasă urmaşilor, nevestelor şi familiei. Asta nu face din el un cadavru onest. Mâinile dacă sunt afară şi nu sunt curate, nu fac doi bani.
Dumnezeu să te ierte, bătrân plăieş! Şi bagă vasturile înăuntru că niciun român care a avut parte de miracolul Administraţiei nu merită să ţină palmele la vedere.

- Hai să te îmbrăţişez! Nu te-a văzut ochiul meu de douj’ de ani. Pe unde ai umblat, schiopule?
- Prin Canada un pic.
A spus-o cu un accent englezesc. Dacă mai trăia Raţiu îl mânca de invidie.
-Cum de-ai ajuns pe acolo, Daniele că tu nu ieşeai nici din curte că te snopea mă-ta.
- Mi-am pus viză ca omul civilizat.
- Care civilizat, bă?Că nu era primăvară să nu-mi furi regina-nopţii din grădină. Da’chiar, ce făceai cu atâtea flori?
- Care flori, fată? Nu furam eu.
- Păi te-a prins taică’meu Costică. Ţi-a umflat ocheanu’. Se ducea să se pişe şi-a dat cu geana-n tine. Te pitulai printre brusturi împovărat cu flori de parcă erai Papa Pius pe catafalc.
- Nu ştiu nimic, fată. Nu mai ştiu. Oh, my God, e atâta timp de-atunci!
- Să-ţi moară la intrare, mai ţii minte când te-am tuns castron? (Şi-am râs ca dobitoaca)
- Nu, fată…
- Bă Daniele, tu ţii minte ceva din copilărie sau ti-a luat Canada minţile?
- Ţin minte că mă uitam pe hartă după Canada şi n-o găseam
- A nimerit orbu’ Brăila, cum aveai să nu nimereşti tu Canada?
- În Canada se ajunge cu avionul. Nu mi-a trebuit hartă.
-Parcă te şi văd cum ceri stewardesei fasole prăjită cu murături (Iar râd ca sclerozata)
- Acum îmi dau seama că mi-era dor de tine. În Canada nu mă ia nimeni la pulă.
- Bagă-mă-n valiză şi du-mă-n Americi că te ţin în caterincă pân’ la pensionare!
- Ce să faci cu psihologia ta pe acolo?
-Uite, consiliez raţele care fac “mac-mac” isteric. Nu scrie nicăieri că gestalt-terapia nu s-ar aplica la zburătoare.
Şi-am ţinut-o tot aşa cu fostul meu vecin de la o azvârlitură de băţ de ograda mea. Furăciosul dracului! Nu i-am mai amintit că într-a 7-a l-am “împrumutat” cu o colonie de păduchi. Degeaba îi spuneam, nu şi-ar fi amintit-o nici pe asta.
Morala: Canada dăunează grav memoriei de lungă durată. România dăunează în general.

Cinşpe kile de goldean manglite din “Luceafărul” au băgat în ceaţă (dar erau deja) poliţişti, populaţia adultă şi comercianţii băcăuani.
La ştiri…salată de imagini…Esca are sufletu’-n gât…informaţii dezinformatoare în cascadă…Lumea în derivă se întreabă ce-ar face c-o pleaşcă de 15 kile de bijuterii. În funcţie de pregătire, bun simţ şi calitatea chiloţilor din cur, spectatorul îşi dă cu părerea.
Trec două zile şi apare Narcisa Butnaru. Adică mai întâi apare freza Narcisei Butnaru. (M-am întrebat mereu unde-a găsit stilistul care-o tunde ca pe Connie Francis). Urâtă cu crengi dar măcar ne informează. Şi-acum surpriza: cele 15 kile îs 10. Nu s-a intrat prin efracţie, ci o persoană binevoitoare din interior a lăsat uşa deschisă. Ba n-a lăsat nimeni uşa deschisă şi haiducii au rămas în magazin tiraţi, după ora închiderii.
Alarma lui Neculce de la Azia a funcţionat da’ nu prea. Senzorii n-au putut străbate printr-un panou publicitar al Farmaciei Catena…sau Sensiblu.
Erevanul, ca sursă demnă de încredere punctează:
- n-au fost 15 kile, au fost 600 de grame
- n-a fost aur, a fost aluminiu, bauxită şi-un ghem de sârmă
- nu s-a întâmplat la “Luceafărul”ci la un butic de cartier
- n-a fost la Bacău ci la Mizil
- nu s-a furat ci s-a adăugat
- n-au fost hoţi ci distribuitori
- patronul standului a sărăcit…dar jucând la bursă
- întâmplarea n-a avut loc în iarnă ci în miezul verii (dovadă stau budigăii intruşilor din filmarea video)
- Narcisa Butnaru nu-i om că n-are cum. Ea e o combinaţie între ciocănitoare bosumflată şi piţigoi oropsit, pironit în două cearcăne cât eclerul cu fistic
- Narcisa Butnaru nu transmite pentru că ţine secret

Îşi bea cafeaua discret, cu înghiţituri mici. Nu pentru că-i meticulos ci ca să-şi prelungească şederea. Probabil că are bani în buzunar fix pentru un espresso. Are gulerul ridicat la geaca ponosită. Pare că aşteaptă pe cineva. În realitate e cât se poate de singur. Solitar cu state vechi. Un fost barbugiu care poartă şi azi “macaraua” la buzunarul de la piept. E singurul semi-job avut şi nici acolo n-a excelat. A pierdut bruma de capital adunată din găinării, de-a lungul vieţii.
Are faţa umflată şi trăsături de buhai de baltă, cu ochii injectaţi de nesomn şi adâncă tristeţe. Croiala hainelor e depăşită şi deliciul privitorului poate constitui unghia degetului mic mai lungă decât celelalte, folosibilă la scărpinatul foselor nazale.
Se aşează cineva la masa lui din dorinţă de conversaţie. Proastă alegere! Barbugiul e tăcut şi abia îngână o frază care începe cu “Pe vremea mea…”. E nostalgic dupa anii ’80 când bătea asfaltul centrului şi vreo 2-3 tot îl salutau măcar de frică. Azi nu face 2 bani şi nimeni nu iroseşte vorbele cu el. Prea se scaldă într-o penibilă mândrie şi se crede tot ciumete de asfalt. Se plânge noului venit că-i meteosensibil. Ca să confirme îşi trozneşte voit un genunchi. “Asta-i artrită” apreciază musafirul. Dar el nu-şi recunoaşte bătrâneţea şi respinge diagnosticul.
Singurul prieten pe care l-a avut vreodată e rezident la Gâşteni, chinuit de delirul şi halucinaţiile schizofrenice. Alt barbugiu şi ăla. S-a dilit de la jocuri. Repetă robotizat dintr-o realitate îndepărtată pe care a rămas setat fără însă a fi crezut de colegii de salon: “Când eram tânăr…fumam numai Salem…eram băiat-băiat”.
Omul meu, de la două mese distanţă se uită pe titlurile ziarelor puse la dispoziţie de patronatul barului. Înjură birjăreşte guvernul. Nesimţiţii ăia nu-i fac pensie. Ghinionul lui! Nu s-a inventat statul de plată pentru cartofori. N-are o zi de muncă şi totuşi cere. Crede că are drepturi. Îi tremură guşa băgată pe jumătate în fularul de PNA. Se răzvrăteşte şi el c-atât mai poate.
Intră trei fete pe uşa cafenelei. Se aşează la masa de alături. Barbugiul e şi misogin: “Iote şi rablele astea!”
Îmi termin cafeaua, plătesc şi ies. Aerul devenise sufocant de fum şi ifose de barbugiu la andropauză. Am avut decenţa să nu mă bucur de felul cum a ajuns. Nu m-a încercat decât mila şi atât.
C-o învăţătură m-am ales măcar: nici cel ce jonglează cu zaruri o viaţă, nu poate garanta cum se brodeşte jocul.