Eu, psihopata

cafe-mall1Cât durează ”Războiul stelelor”, care mie nu-mi place, îl aștept pe Cristian, prin mall. Mă-ndrept spre ”Alexandria” și de dragul piesei de teatru ”Jocul de-a vacanța”, scrisă de Mihail Sebastian ascultate cu o seară înainte, cumpăr romanul ”Accidentul”.
Nu bat magazinele, că-s pline de fufe și mârlani și-aleg un colț al cafenelei care mi s-a părut cea mai cochetă. Cer un ceai verde, îmi scot ochelarii de citit și m-avânt în aventura lui Sebastian. După două pagini citite pe nerăsuflate, mă simt privită. Ridic ochii și văd tineri care se chiorăsc în telefoane, atenți mai curând la Facebook, decât la omul din față. Dar alături de masa mea, un cuplu de liceeni, râd de mine fără perdea. Nu le pasă dacă mă pun în imposibilitate să le înțeleg amuzamentul. Realizez că-n ochii lor sunt o caraghioasă, o vetustă, cu ochelarii ăia pe nas, citindu-l pe Sebastian, apropiatul lui Nae Ionescu, în perioada de rezistență anti-comunistă.
Aveau dreptate: chiar eram o depășită care nu se asemăna cu restul lumii, o ciudată, neasortată-n cadrul cafenelei unui mall.
Poate de dragul asemănării cu ceilalți, poate de teama de-a nu părea diferită până la capăt, am închis cartea și am izbit-o-n geantă. Am scos telefonul, mi-am accesat datele mobile și am început să împart like-uri la întâmplare.
Acum eram de-a lor, le venise inima la loc. Nu eram pe deplin dezaxata care păream.
Am glisat ecranul telefonului de mi s-au bulbucat ochii cât cepele dar important e că eram în pas cu lumea.
Eu n-am să mai citesc cărți în public!
Nu sunt supărată pe nimeni și nici înverșunată pe vremuri. Știu doar că-s alte timpuri. Evoluție sau nu…rămâne de văzut.
Cât o ține filmul ăla, că vreau la aer, înțelegi, mă??!!

Teodora Paloșanu- o atletă excepțională, pe nedrept uitată

tania-palosanu-muraruEste vorba despre vremurile când sportul se făcea cu sufletul, fără așteptări financiare sau retribuiri colosale. Se muncea cu adevărat și medalii se primeau pentru loc pe podium și nu pentru simpla participare, cum se procedează astăzi.
Atletismul băcăuan al anilor `80 a fost dominat de  Teodora (Tania) Paloșanu. O sportivă de un talent și de o forță cum rar s-a văzut. Alerga probe scurte: 100 metri plat, 100 metri garduri, sărituri în lungime și înălțime.
Descoperită de prof. Gloria Rață, în 1980, Tania a câștigat tot ce se putea câștiga la acel moment în România și peste hotare. La finalul carierei sportive a numărat peste 100 de medalii câștigate cu muncă asiduă. ”Nu era concurs de la care să nu plec cu medalie sau cupă. Doar Doina Melinte avea un palmares mai mare ca al meu, dar desigur, era mai mare decât mine cu ceva ani”- își amintește cu nostalgie, Tania.
Un accident nefericit a ținut-o o perioadă, departe de pista de alergare:  ”In iarna anului1987 când ne pregăteam pentru europenele de la Viena din anul următor am avut o accidentare urâtă de tot, un menisc rupt celalalt fisurat și ligamentele încrucișate anterioare rupte la piciorul drept. O recuperare de aproape un an și am ajuns iar de unde plecasem”
Pentru că nu putea trăi decât alergând, a luat decizia greșită să revină la antrenamente, fără să fie complet recuperată. Tania era un sportiv fanatic pe care o țineai greu, la distanță de stadion.
Inevitabilul s-a produs, așa cum era firesc și a rămas cu suferințele piciorului și-n ziua de azi.
În 1984 am terminat liceul și a trebuit sa aleg sa rămân la Bacău sau sa plec la alt club din țară (Steaua, Viitorul București, CSS Galați, etc.) dar împreună cu antrenorul și familia,  am decis să rămân acasă cu promisiunea ca voi avea o locuință și o retribuție. Am ales greșit. Sport Club Bacău, pentru care am alergat și am obținut atâtea medalii, locul unde s-a dus toată copilăria și o parte din tinerețea mea, mi-a făcut promisiuni frumoase și atât. Doar fotbaliștii aveau trecere și-atunci, ei erau cei care obțineau foloase.”
Nu vă surprind dacă vă spun că s-a căsătorit cu un atlet, coleg la Sport Club, nu? Unde își putea găsi jumătatea, decât tot pe stadion, în condițiile în care acolo își petrecea tot timpul? Astfel, s-a căsătorit cu Giani Muraru și au împreună o fiică de 23 de ani. Sunt un cuplu frumos, modest, ambii au caracterul sportivului de performanță caracterizat prin seriozitate, maturitate și bun simț.
Au ales să părăsească România în urmă cu 17 ani. Astăzi, la 50 de ani, Tania Paloșanu (Muraru) nu se poate uita nici la concursurile de atletism,  la televizor, fără să nu simtă gustul amar al modului în care a fost tratată. 
Un parcurs al vieții pe cât de frumos, pe atât de dureros.
Nu a fost niciodată întrebată, intervievată, căutată, amintită. RUȘINE celor care uită adevăratele valori!
Astăzi conduc sportul băcăuan oameni care nu au avut nicio legătură cu sportul, cu emoțiile unui concurs, cu munca sisifică de pe pistă și cu gustul podiumului sau foști sportivi cu rezultate obscure dar cu intenții de ocupare a unor fotolii care să le asigure confort.  Iată, oameni ca Tania, trebuie să stea departe deși ar avea o mulțime de spus!
Dar eu știu un lucru: cu voi sau fără voi, TANIA PALOȘANU A FOST MARE. Mare de tot!

 

Privind spre Casa Cancicov cu durere în suflet

 Foto: Irina B. - Alice Socolescu-

Foto: Irina B.
                              – Alice Socolescu-

Am cunoscut-o instantaneu. Mă oprisem în fața Casei Liberalilor…nu pot spune de ce. Citeam a nu știu câta oară, de la distanță, fresca fixată în peretele exterior. Îmi aminteam cât îl lăuda Țuțea pe Cancicov. A murit după 18 ani de detenție îngrozitoare, în penitenciarul Râmnicu Sărat iar casa a fost confiscată, ulterior, de comuniști.
O doamnă s-a oprit lângă mine și tot în curtea Casei Liberalilor se uita. Eram amândouă ca la cinema. M-am prezentat și am intrat în vorbă, apoi am mers o bucată de drum împreună. Se numește Alice Socolescu, are 87 de ani, a lucrat în Banca Națională, la București și a fost vecină cu Cancicovii. S-a născut, a copilărit, a locuit și a revenit, în casa de lângă locuința lui Pătrășcanu, pe care în 1994 a vândut-o.
Știți cât de rău îmi pare pentru această casă?”, mă întreabă, arătându-mi Casa Cancicov.
”De ce să vă pară rau? A intrat pe mâni bune. A cumpărat-o familia Aizic și are de gând să o înscrie în circuitul cultural băcăuan. Poate dacă rămânea în custodia Primăriei, ar fi sfârșit ca ruină, așa cum multe dintre casele de patrimoniu, au ajuns”
I-am cunoscut pe Mircea și Georgeta Cancicov, foarte bine. Ei n-au avut copii și își doreau să mă adopte pe mine dar părinții mei au respins ideea. Doamna Georgeta trecea mereu pe la mine să mă vadă. Îi eram dragă. Întâmplarea a făcut că din 1950 până în 1952, să facă închisoare chiar cu mătușa mea, Eftimie Ecaterina, sora tatălui meu, la Poarta Albă.”
alice-socolescu1Mi-a povestit apartenența familiei sale la partidul țărănist și liberal. A suferit la Revoluția din 1989 când FSN-știi strigau ”Câmpeanu la azil, Coposu la cimitir”; i se năruia speranța că partidele istorice se vor mai reabilita în istoria românilor.
Laudă inițiativa lui Mircea Cancicov de a fi făcut parc din pădurea haotică, care-a fost la origine. ”Și azi mai sunt copaci plantați de-atunci. Eu îi cunosc.”
Povestirile sale sunt duioase, reale și evocatoare. Îmi povestește despre vecinii evrei cu care se juca, despre felul oribil în care au condus comuniștii și despre uitarea care s-a așternut peste adevăratele personalități ale Bacăului.
Este de-o luciditate și o coerență în gândire și limbaj, rar întâlnită. Are și o retorică ireproșabilă, pe care o condimentează pe alocuri cu glume frumos așezate.
Îmi place modul în care respinge atmosfera de capitală în care a locuit 50 de ani și dragul cu care descrie revenirea pe care și-a dorit-o mereu, în provincie. ”Iubesc Bacăul mic și cochet. Cu toate minusurile lui, are liniște, calm și lume de calitate în comparație cu capitala care te face să devii rece, impasibil”
Cercetând istoria Bacăului, a doua zi, și întrebându-l și pe prof. dr. Ion Mitrea despre familia Cancicov, n-am găsit niciun înscris din care ar reieși că Georgeta Cancicov ar fi fost arestată politic. ”Categoric a fost! Vă spun sigur. Mătușa mea ne povestea deseori despre atmosfera din pușcăria Poarta Albă și despre discuțiile avute cu Georgeta Cancicov, în timpul detenției
N-am niciun motiv să nu mă încred în cuvintele doamnei Alice Socolescu. Mai curând aș spune că istoria și enciclopediile sunt scrise de oameni care consideră că trebuie sau nu, să amintească adevăratele valori.
Doamna Alice este femeia virtuoasă, un tipar de femeie, pe care azi nu-l întâlnești. Când nu se plimbă prin locurile copilăriei și-ale tinereții, hrănește porumbeii din Piața Tricolorului, pisicile din curtea blocului și câinii comunitari.
Un om de excepție, azi încă printre noi, care ar trebui provocată la dialog pentru a afla istorie adevărată. Dar dacă nu oferă decât povești și nimic palpabil, financiar, șmecheresc, nu va stârni interesul băcăuanului zilelor de azi.
O găsiți zilnic, uitându-se nostalgic spre Casa Cancicov. Câți liberali, urmași ai lui Cancicov, se opresc un minut să contempleze locul? Nu cred că vreunul.
Vedeți? De aceea Alice Socolescu, cu modestia și integritatea ei, e deasupra multora.

Liniște! Să curgă River!

Foto: Irina B.

Foto: Irina B.

Am lăsat aspiratorul în mijlocul holului, am închis aragazul cu mâncarea gătită pe jumătate și-am luat-o la goană moderată (că eram pe tocuri), spre Valhalla. Nu pot rata concertul The River. Pot pierde trenul, avionul, biletul la mare, rujul cumpărat cu strângere de inimă, din Sephora, dar nu vreun concert The River. E lege scrisă la mine-n casă.
Așa că, aseară, mi-am rupt gâtul s-ajung. Știu, femeile serioase, în perioada asta, frâmântă la cozonaci, răsucesc sarmale și îngenunchiază pe gresie ca la Sfintele Maslu, până au certitudinea că patinează musca pe luciul ei. Dar eu-s dracul etern împotriva firii. Ca blues-ul, jazz-ul și rock-ul, nimic nu mă animă.
irina-bacaoanu-pozaN-am găsit trupă în Bacău atât de completă (muzical vorbind) așa cum sunt nebunii aștia frumoși în muzica cărora mă pierd eu și trebuie să-mi controlez gura căscată, să nu mă vază vreun dușman. :))
A fost aseară ceea ce eu aș numi concert adevărat: cover-uri celebre, compoziții proprii în engleză și română, rock, chitară și tobe ”orgasmice”, mă scuzați.
Măi…Joe Bonamassa…păi știi tu cum îți cântă Alex, melodiile? Nu știi. Dacă ai ști, ai lua-o pe Beth Hart de subțiori și-ai veni să-i asculți.
Eu vin.
Mereu, întotdeauna, de fiecare dată. 🙂

Un concert de excepție

 

                           - foto: Irina B.-

– foto: Irina B.-

Corul ”Ateneu” dirijat de profesorul Gheorghe Gozar a dăruit ieri, băcăuanilor, o seară formidabilă. Un program variat care a cuprins colinde românești și internaționale, voci care au reușit perfect să aducă spiritul Crăciunului și al sărbătorilor de iarnă în fiecare spectator aflat în sală.
Coriștii ”Ateneului” merită văzuți și aplaudați nu doar pentru talentul lor dar și pentru faptul că fac această activitate de ani de zile, doar cu sufletul, nefiind remunerați în vreun fel. Vin la repetiții, își iau rolul de soliști în serios și de fiecare Crăciun și Paște, ne încântă într-un fel deosebit.
În campania electorală, la un concert Prokofiev, Dvorak, Debussy, Primarul și staff-ul ocupau un rând întreg pentru a-și  demonstra interesul pentru cultura băcăuană. Aseară, când s-au cântat colinde și ar fi fost potrivit să-și arate fețele ”prea-luminate”, nu era niciunul în sală.
La ce bun? Campania s-a terminat și Bacăul e mai roșu ca Scufița Roșie.

Toate-s vechi și nouă toate

irina-amalia-bacaoanuN-am ajuns la Paris nici până acum. Dar nu mă las: încă mai sper. De fapt n-am fost în niciun concediu, n-am ieșit din oraș decât pe fugă până-n București, să mă bălăcesc la Therme, să umblu năucă prin Centrul Vechi și am fost la Milano într-un week-end. Numai concertul de pian din Castelo Sforzesco mi-l amintesc. Milano, e-același oraș care îmbină istoria cu mercantilul. Când îl vizitezi a doua oară, deja surpriza-i spulberată, tragi la terasă la pizza și paste, ca sălbaticul.
Dacă am realizat ceva notabil, este faptul că n-am mai ținut limba germană pentru mine și am predat-o unora. Mi-am descoperit talentul de profă și mi-am scormonit în gramatica lui Goethe, pe care parțial o uitasem. Îmi învățam lecția de acasă mai mult decât cursanții să pară că informațiile erau acolo de când lumea.
Am închis și deschis romanele lui Faulkner de m-am plictisit. N-am reușit să-l citesc pe tot, așa cum mi-am propus. Dar m-am scos citindu-l integral pe Fowles. (Se pune?)
Am votat de două ori cu partidul căruia nu-i înțeleg intenția nici azi, dar am făcut-o de dragul dreptei politice și m-am pișat contra vântului și-nspre PSD. Nu mi-a ieșit figura: PSD-ul e acolo sus…tot mai sus…cu tot cu cadavrele din dulapurile prea prăfuite să le mai răscolească cineva.
Anul ăsta am realizat că românul e-un jegos care-și ignoră propria istorie, propriile drame și ține să meargă mai departe cu cei care l-au umilit și l-au adus în starea de cocotier european. Știam deja dar mi s-a confirmat definitiv că nu speranța moare ultima, ci Iliescu și hoții în blană de socialiști. Dar desigur, nimeni dintre cei cu care mă întâlnesc nu i-au votat. Așa că am rămas cu dilema dacă nu inelul lui Rumburak, bagheta lui Gandalf sau nasul fermecat al Samanthei, a format un guvern din tâlhari cu acte-n regulă (la DNA)
Am făcut sport atât cât mi-au permis plămânii de ex-tutungiu și am continuat să plătesc sala fără s-ajung prin ea, câte-o săptămână. Aceeași leneșă irecuperabilă!
Am scris critici de versuri, cronici de evenimente și am întâlnit oameni mai buni ca mine dar și proști cu ghiotura, care m-au făcut să fiu mândră de condiția mea `telectuală. Am pierdut prietenii, le-am regăsit pe altele și n-am regretat după nimeni.
M-am îngrășat și-am slăbit iar. Am băgat în mine ca apucata sau am flămânzit.
Am donat sânge, am concentrat lume de treabă să fericim viața amărâților și am realizat că nu-i pierdere de timp să-ntinzi o mână.
Mi-au apărut riduri fine pe care nu le-aveam și mi-e drag să mă uit în oglindă după ele. Nu le-aș acoperi, șterge sau masca. Am prieteni care s-au stins și n-au apucat să-și vadă semnele maturității pe chip. Mă motivez așa și mi-e bine. Numai că nu știu când a trecut atâta timp.
La fiecare final de an, îmi amintesc că nu e ușor cu mine, motiv pentru care îi cer pisicoasă, iertare bărbatului meu. Ca de fiecare dată, îmi spune că-s unică și ceea ce numesc eu defecte, el le califică drept plusuri. Cred că minte, dar o face anual, din ce în ce mai frumos.
Sunt tot aici, sunt ghimpele din curul unora, umărul altora, model pentru unii, diavol pentru alții.
Nimănui nu cer să m-accepte, să mă placă și nu impun opiniile mele. Dar dintr-un snobism pe care-l recunosc, nici n-accept opiniile altora, chiar dacă-s justificate. Îmi spun doar că realitățile noastre nu coincid.
Mi-e dor năprasnic de Costică, de fumul țigării mele și de oameni pe care i-am iubit și care nu mai consumă pentru mine nici măcar un salut.
Dar vine el 2017!! Dacă nu-mi dă el, îmi iau eu tot ce mi-a lipsit în 2016!

Dați un leu pentru Curcubeu!

ilona-brezoianu-curcubeu”Dați-mi un leu!Uite la doamna: are mărgele! Dați-mi, doamnă, un leu!”. Așa și-a făcut apariția-n sala teatrului ”Bacovia”.
E venită din Curcubeu, un cinematograf oarecare, dar culorile în care e îmbrăcată sunt opuse locului de unde vine: masculine, triste, monotone. Vestimentația o acoperă, îi ascunde feminitatea și dacă mai are ceva feminin, e dansul țigănesc și felul în care suferă.
O melodramă care-ți smulge lacrimi fără să realizezi ce faci, asta este ”Fata din Curcubeu”.
Ilona Brezoianu este actrița completă care are talentul de-a le face pe toate: cântă, dansează, stabilește un contact permanent cu publicul pe care-l angrenează-n jocul ei. Pe parcursul spectacolului, simți o permanentă legătură cu femeia privată de un destin cât de cât fericit. E-atât de obișnuită cu viața ei, încât își povestește drama, de multe ori, râzând în chip macabru.
irina-bacaoanuAșa cum scriu unii pe garduri: Ileana+ Gheorghe= LOVE, spun și eu: Lia Bugnar+Ilona Brezoianu= TEATRU. Teatru independent de înaltă clasă pe care l-am văzut și în Godot Cafe și pe care l-aș dori extins în toate țara. E noul de care am avea nevoie cu toții, e suflul de altă natură pe care-l vremurile îl cer.
Stând la vorbă cu actrița care a făcut palmele băcăuanilor să bată furibund, realizez simplitatea ei și că realismul din piesa tocmai jucată, e unul autentic.
Tata, inginer, n-a fost de acord să devin actriță. A zis că n-o să am ce mânca. Azi, dacă ar fi nevoie,  l-aș putea susține financiar,  din teatru independent. Vezi? Despre asta e vorba: se poate face teatru pe bani buni; se trăiește din asta!”
 Ilona Brezoianu contrazice unele tipare pentru că are și motive. Nu trebuie neglijat faptul că Bacăul, nu e București și că deschiderea provincialilor este cu mult mai redusă decât a celor din capitală. Uneori, din păcate, nici sala teatrului nu reușește să se umple, la piese valoroase, cu actori băcăuani de calibru.
Dar eu tot sper într-o emancipare și o cerere masivă, așa încât, într-o bună zi, să răsară și la Bacău, o cafenea Godot.
Poate că aseară, Ilona, prin piesa de teatru independent, a lansat un îndemn.
Vorba lui Becket…stau așa…așteptându-l pe Godot.

Bacăul are ceva ce nu se găsește nicăieri în România: fado

- Cristina Dăscălescu-

– Cristina Dăscălescu-

N-am sperat vreodată să ascult fado live. Iar în Bacău, nici nu mi-am pus speranța vreodată. Cine să cânte melodii tradiționale portugheze? Și limba aia greu de învățat și cântecul în sine…De copil am ascultat la difuzorul din hol melodiile Amaliei Rodrigues. Am auzit ”Cancao de Mar”, ”Lagrima”, ”Foi deus” când erau în vogă, după venirea Amaliei la ”Cerbul de aur”. Nu știu dacă lumea știa exact ce ascultă, eu nici atât, dar sunau tare bine. Erau ca romanțele noastre dar cu patos și suflet înzecit.
La un eveniment care a avut loc recent, am avut surpriza s-o ascult pe Cristina Dăscălescu cântând fado portughez. Nu cred c-am respirat pe parcursul recitalului. Doamne! Din femeia asta mignonă, ieșea o voce dureroasă, androgină, aprigă și cânta o melodie de-a Amaliei. M-a întors în timp și n-am avut un sentiment prea plăcut. Dar trecutul era acolo, în ochii mei. Difuzorul din hol a căpătat brusc imaginea ei. Amalia Rodrigues a revenit în viața mea. După ce-a cântat ea, am plecat. Orice voce a urmat, pălea, oricum.
Și dacă tot m-a răscolit și m-a perpelit, am provocat-o la o întrevedere. A apărut ființa asta sensibilă, micuță, un profesor de literatură, într-un corp și-un cap de copil.
Nu! N-a făcut cursuri de portugheză, nici de fado. A făcut cândva canto la Școala Populară de Artă dar a ieșit fado-ul într-o zi, acum un an, din pieptul ei și-a zis: ”Rămâi aici, unde-i cald și bine!”. Ca să înțeleagă această nișă de nimeni explorată în România, a pornit înspre Portugalia, la Lisabona, la ocean, pe aleile și cârciumile unde se aud doar acorduri de fado. Și l-a asumat în totalitate și răcnind posesiv din pieptu-i plăpând a zis: ”Al meu ești!”
Cristina Dăscălescu este un om complex și demnă de toată invidia: plurivalența ei, te scoate din sărite dacă ești un leneș iremediabil ca mine. Pe lângă perfectarea zilnică a fado-ului, scrie poezii, face fotografie pe care o prelucrează în feluri diferite și pictează.
A călătorit în toată lumea (din Vietnam, Thailanda până-n toate statele Europei) timp în care a concluzionat că oamenii sunt frumoși, buni, utili dar ea ales să fie solitară. ”Îmi place solitudinea, nu singurătatea”, spune delicat Cristina. ”Să fii singur e una, să fii solitar e alta. A fost alegerea mea. Am nevoie să stau retrasă, să-mi rumeg ideile, gândurile și să le transpun în muzică”.
Profesor de literatură la Berești- Bistrița, Cristina le cântă elevilor, celor din comună care o invită. Are un repertoriu bogat care cuprinde doine, balade, muzică folk și populară. O voce versatilă, admirabilă și rămâi uimit de ușurința cu care jonglează vocal sunetele.
Acolo sus, cineva mă iubește dacă îmi trimite fado-ul tocmai acum de Crăciun, să mă întoarcă în anii copilăriei mele gri dar parțial fericite.
Promite-ne, Cristina, că n-o să-ți extinzi modestia până acolo încât să ții fado-ul numai pentru tine! Învață-ne cu el, actualizează-l și umple Bacăul cu vocea ta! Lumea trebuie să știe că exiști!
https://www.youtube.com/watch?v=xInBNLPgc0s

 

Un concept distinct , o filozofie proprie, un artist unic

ciprian-istrateGaleria ”Sara Good Art” e nouă între sălile de expoziție ale Bacăului. Dacă nu s-ar fi deschis, trebuia inventată. E locul unde orice artist, membru al UAP sau nu, poate expune. E un suflu nou pe care tinerii patroni l-au gândit cu mult înainte de a-l pune pe picioare. O imixtiune de mesaje exprimate în diverse forme: de la picturi la goblen, de la sculptură la bijuterii unicat.
De când am pășit acolo prima dată, am simțit că e locul care ar putea aparține oricui. Poate că galeriile UAP ar trebui să le imite conceptul de confort al unui vernisaj, sentimentul de posesie ”al meu, a mea” să simți că artistul pentru tine, spectator, vernisează și expune.
Expoziția de aseară care s-a desfășurat în Galeria ”Sara Good Art” m-a impresionat mai mult decât aș fi crezut că niște simeze cu portrete mă pot răscoli. E drept că în Bacău, portretiști se regăsesc într-un număr redus dar nu lipsa fizionomiilor în tablouri a creat surpriza ci modul în care artistul CIPRIAN ISTRATE gândește și pictează.
ciprian-istrate-si-irina-bacaoanuVenit din Piatra-Neamț, cu un palmares excepțional, pictorul se definește ca fiind un om care trăiește din arta lui și pictura este o formă de extindere a conceptului de libertate. Descrie, folosindu-se de silogism, noțiunea de libertate pură. Acea libertate care ne eliberează: renunțarea la fricile care ne stăpânesc și la care nu renunțăm din comoditate, lipsa unei desăvârșiri spre care ar trebui să tindem. Dar dorința de profundă eliberare nu îi e dată oricui; e muncă titanică cu sine și rezultatele vin anevoios.
Portretele zugrăvite pe pânze mari, de Ciprian Istrate, sunt de o claritate și o pricepere aproape nepământeană. Artistul a accentuat ochii și buzele: ” Mă interesează cel mai mult ochii și gura- sunt căi de comunicare. De aceea sunt cele mai vizibile elemente ale tabloului meu ”- spune el.
L-am întrebat pe profesorul Aurel Stanciu, prezent la vernisajul acestuia, în ce constă diferența dintre alți pictori și Ciprian Istrate. ”Uită-te atent la corectitudinea detaliilor și la suprafața lucrărilor! Trebuie să stăpânești bine portretistica, să te poți aventura pe o astfel de întindere. E foarte dificil. Și nu uita, băiatul ăsta până acum trei ani a pictat sfinți în biserici. E posibil ca ochii pe care îi admiri atât, de acolo să vină: din icoană”
Trebuie să revin, să revăd în liniște și să-ncerc așa cum îmi cere maestrul, să mă descătușez. Sunt un om încordat și merg de-o viață la pas cu temerile mele dar ieri seară, Ciprian Istrate, a tras un semnal care a ajuns până la mine, undeva-n străfunduri și poate e vremea să-mi cultiv, chiar dacă timid, libertatea.

 

Am ajuns de unde am plecat

bacaoanuO hartă roșie ca o tomată de import, coaptă cu japca. Am sperat naiv, până în ultima clipă, ca rezultatele nu vor fi în favoarea PSD și a partidelor-satelit care le țin trena dar n-avem noi norocul să scăpăm de pecinginea care se tot extinde și devine blestem!
Au ajutat la asta liberalii și restul partidelor plasate într-o dreaptă politică unde nu s-au făcut vizibili leaderi și n-au avut forța necesară să combată un colos manipulator ca PSD-ul care a mizat pe șubrezeala adversarilor și incapacitatea acestora de a replica cu aceeași aciditate.
S-a mizat pe sila de a vota, pe neștiința și indiferența tinerilor, pe încremenirea bătrânilor în vechile adorații.  Nici n-au sărbătorit cu fast: au prevestit cu mult înainte rezultatele care îi favorizau.
Ca orice penal mândru de dosarele sale, Dragnea a ieșit imediat după primele sondaje, să ne explice cum stă treaba cu demnitatea. Un mușchi nu i se mișca pe față. Avea un zâmbet de hienă care se joacă cu prada gata doborâtă. Dar ne-a promis bani mulți în buzunare, joburi bune și pensionari îndestulați. Discursul său avea ceva din al XI lea Congres al PCR.
Dacă cei care nu au votat, vor învăța ceva din rezultatele votului parlamentar de ieri, vom vedea. Eu tot mai cred că ar fi fost dreptul lor să-și exprime prin intermediul ștampilei, nemulțumirea, schimbarea și să fi amendat pe cei îmbogățiți pe seama noastră. Prezența lor ar fi făcut diferența și-ar fi îngenuncheat un partid care a ruinat istoria post-decembristă a României.
Poate peste 4 ani vom fi mai mulți, mai coagulați și mai sătui și vom vota într-un procent care să spulbere PSD-ul. Nu ne era dor de Ponta, Androneasca, Șova, Zgonea…dar lipsa multor ștampile, ni-i aduce din nou în prim plan.
Până atunci, vorba artistului Zărnescu, reactualizați-vă cunoștințele de limba rusă! O să fie utile.

Și Petru Valter e al nostru

Teatrul de Animație BacăuS-au acordat de-a lungul timpului, titluri de ”cetățean de onoare” cu basca-n mână, ca la pomană. Mă uit pe nesfârșita listă a Primăriei și găsesc printre personalități care-și merită rangul, personaje cărora nu li s-ar cuveni nicio aducere aminte cât despre o numire atât de onorantă, nici nu poate fi vorba.
Radu Bogdan Ghelu, prin fundația interetnică pentru cultură și artă ”Ion Ghelu-Destelnica” așază la loc de cinste, o personalitate a teatrului băcăuan de animație: PETRU VALTER.
Actor și regizor al multor spectacole care au încântat zeci de generații, romașcanul devenit băcăuan, a avut geniul inovației. De la inventarea unor mijloace artistice, a revoluționat sistemul de trape hidraulice al scenei de teatru, a brevetat scena hidraulică aducând animația teatrală băcăuană, pe primele locuri din țară. A reușit să facă spectacol, nefolosindu-se de dialoguri, servindu-se doar de simboluri și sunetele muzicii, iar această formă regizorală proprie a dat un sens nou teatrului de animație.
Se pot enumera o mulțime de implicări artistice și tehnice pe care Petru Valter le-a adus scenei băcăuane și cei care au fost copii sau adolescenți în perioada de grație a Teatrului de Animație Bacău, își pot aminti ce spectacole de răsunet aveau loc în orașul nostru! Și totul se datora acestui om care și-a dedicat viața întreagă jocului, inovației și luminarea vremurilor sumbre pe care comuniștii ”ni le-au dăruit”.
Haideți că se poate, dragi edili! Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Să așezăm artistul, regizorul, inventatorul Petru Valter, acolo unde îi este locul: printre celelalte personalități care au marcat cu ceva existența orașului.
Aveți decența să nu-l plasați între Sechelariu și Liciu sau între sportivi cu bronz la Balcaniadele de la Soci! Aveți în vedere calitatea…care face diferența.

Iluzia schimbării

psd-alde-pruEi ne salvează, ne unesc, ne vor aduce bunăstarea și promit că toți românii plecați pribegi prin lume, se vor întoarce acasă. Nimeni nu are pârghiile manipulării maselor atât de sofisticate ca aceste lichele. Știu că ne e lehamite, că ne e silă să mai votăm, că încrederea în aparatul politic e la punctul 0 dar ei contează pe aceeași tactică mizeră, etichetând prin presa și televiziunile care îi aservesc, partidele nou înființate care le stau în cale.
Funcționează și azi ”Nu ne vindem țara”, așa cum a funcționat după război, așa cum a funcționat și-n `90. Da! Nu ne vindem țara dar le- o dăm gratis, lor.
I-o dăm Lenuței, prinsă între afacerile cu statul și Sfânta Scriptură, i-o dăm lui Ghiță și Diaconu pentru că cer amnistie penală și fiscală, i-o dăm lui Dragnea pentru că a dus Teleormanul pe culmile gloriei urbane, lui Tăriceanu pentru că-i alergic la DNA și ANAF, i-o dăm lui Ponta, fecior crescut la țâța toxică a lui Năstase.
Într-o discuție cu o personalitate băcăuană, respectabilă de altfel, am întrebat de unde această apartenență și susținere feroce, la un partid socialist care a distrus țara?  Amar răspuns: ”Nu e vremea dreptei! Nu observați că doar socialiștii sunt cei care pot scoate țara asta din hăul în care se află?!”
Nu, mon cher! Nu văd. Dar spuneți-mi, vremea dreptei când e? Că de la `47 încoa`, tot ai voștri au stat colea în guvernări și iată, tot în coada Europei suntem.
Nu condamn aceste hiene atât de aprig, cum îmi condamn poporul care nu se deșteaptă și  suferind de sindromul Stockholm, nu numai că e atașat de agresor  dar îl vede ca fiind colacul de salvare și șansa de pricopseală.
Eu, duminică, o să votez. Niciodată n-am lipsit. Dar știu că tot acoperită de trandafiri carnivori, o să mă trezesc în zilele următoare, când se vor da rezultatele finale.