Sommes nous Mălin Bot?

A dat friguțul, e tomnișoară, călcăm prin frunzulițe ruginii, băgăm castraveciori la borcan, ne mai băgăm piciorușele-n politicieni, ne amuzăm cum se bat ei, cum își trag palme…drăguț, oarecum! Nu-i răzbel, nici foamete și doi bani tot mai are românul, la teșcherea. Dar parcă s-a ajuns la limita suportabilității. PSD-ul ar putea fi permanent furnizor de personaje comice ale emisiunilor de tipul iUmor și stand-up comedy.
Ne încalecă PSD-iștii, ne confiscă libertatea, dreptul la opinie, ne înlătură în fiecare zi de la tribuna civică și tehnica pumnului în gură (de multe ori la propriu) a devenit știre obișnuită. Nimeni n-a murit de-un pumn în burtă sau în plină figură. Agresivitatea în lumea politică am mai văzut-o dar în cazul istoriei care se derulează sub ochii noștri, nu e vorba despre simple  reacții isterice sau necondiționate. Totul e pus la punct, dibaci dirijat de Dragnea.
Nu  întâmplător ”reacționarii” iau bătaie în incinta Înaltei Curți de Casație și Justiție sau într-o emisiune în direct iar atacatorului nu i se întâmplă nimic. Mesajul e ”Fii cu noi să ne lărgim gașca și-o să-ți fie bine!” sau Fii împotriva noastră și-o să treci prin iad!”
Sunt exact măsurile dintotdeauna pe care le-au aplicat pe rând serviciile rusești CEKA, NKVD, KGB: violență, atitudini de niznai, falsă grijă pentru populație, îndepărtarea intelectualilor și adorația pentru țărănoi care își șterg mucii cu mâneca, dar cărora li se dau înalte funcții în stat, tocmai pentru a jigni intelectualii și dreapta politică sau regalitatea. Lipsește deportarea, dar nu se știe ce ne pregătește viitorul. 🙂
Dacă ești român întreg la cap și căruia îi pasă de ceea se întâmplă, atunci nu-l poți vedea pe Mălin Bot decât ca pe-un erou! În timp ce pulimea își vede de viață și caută confortul fotoliului,  fără să se implice în vreun fel, jurnalistul are atitudinea firească de a milita împotriva personajelor retrograde care ne conduc și care ne aruncă cu zeci de ani în urmă.
Sommes nous ”Mălin Bot” sau ne ducem pe carici și scoatem basca, insigna și cravata de la naftalină?

Ce are Vasluiul și n-are Bacăul

Făcând abstracție de glumițele nesărate (pe care le fac și eu, neobrăzata) despre Vaslui și vasluieni, mergând la pas prin orașul lui Tonitza, Constantin Tănase și-al Anei Pauker, constat numeroase mutații ale urbanismului: o curățenie de mănânci de pe jos fără nicio reținere, trandafiri la tot pasul, cutie cu pungi pentru rahatul cățeilor, coșuri de gunoi cu sac menajer, o lume relaxată și cu mult bun simț, terase și restaurante de înaltă clasă cu servire și menuri, impecabile.
Ciudățenia constă în faptul că primarul, Vasile Pavăl, aflat la al treilea mandat, e PSD-ist și altă ciudățenie pentru care oricine și-ar scuipa-n sân, este că acest aspect de igienă și curățenie ca-n sanatoriu nu e doar la centru ci mai ales, la periferii.
Dacă tot vorbim de ciudățenii, întreb și eu: ce fel de oraș din România e ăla care  n-are pe jos semințe, hârtii, peturi și mai ales ce vrăji face Pavăl de nu există câini comunitari? Că eu n-am văzut decât unu singur și ăla era al blocului- cu crotal la ureche, cu cușcă și mâncare-n caserolă?!
Am vorbit cu diverse persoane pe care le-am întâlnit în parcul Copou și în preajma Stadionului și ce să vezi? Au același text: ”Ne mândrim cu orașul și primarul nostru”
Sinceră să fiu, m-aș mândri și eu până mi-ar sări inima din piept, să văd în Bacău măcar o parte din ce-am văzut la Vaslui dar e utopie și nici n-am curaj să mă gândesc vreodată.
Dar mai face Pavăl ceva ieșit din comun: susține cu adevărat sportul.
Ce v-am spus mai sus nu e basm, nu-s hiperbolele lui Ispirescu și nici n-am băgat în ele. Când vreți o cafea de soi, un meci de handbal de mare calitate sau o zi departe de oraș, fugiți la Vaslui! La întoarcere, Bacăul ți se va părea un cătun de prin Valea Bistriței dar înghite-n sec și ia lumea așa cum e!
P.S* să vă uimesc până la capăt dacă tot am început: acolo chiar se restaurează casele de patrimoniu, că Pavăl nu admite ruina.

Nouă tineri actori în Teatrul Bacovia

Eliza Noemi Judeu, cine sunt actorii pe care de curând i-ai angajat la Teatrul Municipal Bacovia?
Andreea Darie, Minodora Broscoi (băcăuancă), Eduard Burghelea, Tudor Hurmuz, Dragoș Stan (băcăuan), Ilinca Istrate, absolvenți ai Universității de Arte ”George Enescu” Iași și U.N.A.T.C. București iar la Secția Animație: Giuseppe Torboli, Andrei Andriuca, Beatrice Teișanu, incă studenți în anul III ai Universității ”George Enescu” Iași, la clasa Raluca Bujoreanu.
Actorii de la Iași nu sunt întâmplător la Teatrul Bacovia. Anul trecut, în urma unor discuții cu domnul Călin Ciobotari- profesor universitar, critic de artă din Iași- despre misiunea pe care mi-am propus-o pentru Teatrul Bacovia, am făcut pact (dacă vreți…) nu cu Diavolul ci cu Facultatea de Teatru a Universității ”George Enescu” pentru ca tot ce-i mai bun și mai frumos acolo, să vină la noi, în teatrul nostru.
– De ce nouă tineri actori? 
-Sincer? Pentru că mi-a permis organigrama, pentru că era nevoie, pentru că trebuie să atragem publicul cu noi talente și mai ales, pentru că actorii merita șansa unui început în carieră.
Ce așteptări ai de la ei?
-Eu sper ca în primul rând să-și înțeleagă misiunea, să prindă sufletul spectatorilor și să-l plimbe pe cele mai frumoase culmi.
-Cum au fost primiți și cum îi percep colegii mai vechi ai Teatrului?
-Au fost primiți frumos. Andreea Sandu (fosta directoare a Secției de Animație) m-a îmbrățișat. Toată lumea e fericită. Era nevoie de tineri…măcar pentru a visa la Romeo și Julieta.
Pe ce criterii i-ai ales din tumultul de absolvenți și studenți?
– Criteriile mele au fost: disciplina, dorința de a crește împreună un teatru frumos, talentul, deferența, dăruirea, completarea și iar disciplina. Disciplina în Artă este indispensabilă și creatoare: ”Să știi să porți Crucea”, cum spunea Cehov.
Și fără falsă modestie o spun, au venit în acest teatru pentru că sunt eu director.
În 2018, Teatrul Municipal Bacovia va împlini 70 de ani de existență. Trebuie să-i arătăm că are și strănepoți. Demni.

Oscar Aizic- un veritabil domn

oscar aizicA fost renumit în oraș de-a lungul anilor și orice afacere a construit, a fost un real succes. Un om discret, neimplicat în politică care a întins o mână și evreilor (din a cărei comunitate face parte) dar și ortodocșilor și nu a pus bariere între religii. A ajutat constant parohia Fundu Tutovei și a contribuit la construcția ei. A întins o mână de ajutor oricui i-a cerut-o și dintre cei care l-au cunoscut pe Oscar Aizic, nimeni nu poate susține decât că a fost un om exemplar, de o blândețe și o bunătate rar întâlnită.
Marca ”Oscar Aizic” este distinctă prin rafinament, onestitate și bun gust. Dacă e să privim spre succesele firmei ”Agroindustriala”, spre Hotelul ”Dumbrava”, Terasa ”Dumbrava-Cancicov”, vom observa că omul de afaceri OSCAR AIZIC a fost curajos, remarcabil și a ținut să-și diferențieze proiectele de celelalte instituții și locații, prin unicitatea conceptelor sale.
Cum casele de patrimoniu ajung ruine și nepăsarea pentru istorie și memorialistică e la ordinea zilei, am văzut salvarea Casei Cancicov, când Societatea ”Agroindustriala”, reprezentată prin Oscar Aizic, a cumpărat-o de la moștenitorii Georgetei Cancicov. Am știut că măcar această bucată de istorie, se va menține mult timp în tabloul urban. Știam că acest om va păstra, va recondiționa, va da o față nouă și solidă, acestui monumental reper istoric.
Dacă astăzi, într-o zi frumoasă a unui început de Septembrie, OSCAR AIZIC a plecat la ceruri, nu-mi rămâne decât tristețea pierderii unui băcăuan- apreciat de creștini, iubit de evrei- care ar fi putut constitui modelul multora care se întreabă cum arată portretul unui autentic domn.

Alooo, orașul e acoperit de gunoaie! Ne izbăvește cineva de mizerie?

21363121_10208408777611584_62187989_nDacă ar fi să pornești prin Bacău să fotografiezi gunoaie, telefonului i-ar trebui memorie nelimitată ca să poată stoca atâtea imagini. Nu-i nicio exagerare: Bacăul e îngropat în gunoaie! Nu e nicio diferență între zone (centrale sau periferice), peste tot e la fel. Conteinerele pline, resturi menajere, peturi, pișat, mirosuri de ți se întorc mațele pe dos și avem parte de toate aceste abjecții, în condițiile în care plătim cea mai scumpă taxă de salubritate din țară. Orice agarici de primar a aiurit lumea, în campania electorală, cu ”Să vezi cum o să lingi pe jos, dacă m-alegi!” și l-a arătat cu degetul pe cel dinaintea lui că nu are soluții pentru salubrizarea orașului.
Dar să ne fie clar: jegos ca acum, Bacăul n-a fost niciodată! E mizerabil la limita superioară a indecenței și se pare că din ce în ce, situația se va accentua.
Am făcut azi o plimbare prin centru, cu niște prieteni veniți din străinătate după ani mulți. Mi-era jenă de privirile pe care și le fereau la vederea fiecărui gunoi. Asfaltul era groaznic de slinos iar vântul căra hârtii, ambalaje, pungi. Ce imagine! Am trecut pe lângă cinematografele ”Central” și ”Muncitorul” unde nici un cerșetor nu s-ar adăposti. Cum să-ți ferești privirea la nesfârșit când jegul ți se lipește de retină pentru că stăpânește de prea mult timp, întreg orașul?! Cum să taci după ce ai văzut Vestul țării, Vestul Europei și ai aflat că există și o altă realitate a imaginii unui oraș? Iar tu, băcăuan, idiot sinistru, să te mai crezi european cu drepturi depline când singurul sport pe care ți-l recomandă Primăria orașului tău, e să te-nveți să faci slalom printre mormane de gunoaie.
Într-un oraș în care conducerea este promiscuă, lumea duce un trai auster, salubrizarea nu aduce profit, se merită să mă adresez cuiva? Nu! Titlul e retoric.

Din cauza sau datorită lui Talal?

talal folkFolk`ul nu mi-a atras niciodată atenția ca specie muzicală. Am stat bine-n banca mea cu jazz`ul, rockul și blues`ul. Când spuneam folk, asociam automat imaginea porcină a lui Păunescu care întotdeauna mi-a repugnat. Nu i-am citit versurile, nu i-am ascultat cântecele. A fost felul meu de a boicota comunismul și ororile lui.
Însă începând de aseară, când am spus ”Hai, fie! Mă duc la Villa Borghese să-mi petrec o seară folk. N-o fi foc.”, brusc m-a trăznit o revelație ascultându-i pe invitați: ”De ce oi fi evitat cu obstinație în toți acești ani, să ascult folk?! Și de ce am lăsat ca o impresie deșănțată să obtureze o imagine atât de frumoasă?!”. Căci, Doamne, Folk`ul e frumos, are candoare, mesaj, tonalități unice și se cântă greu! Nu-i un gen la îndemâna oricui. Folk`iștii sunt oameni aleși. Aseară am văzut asta cu ochii mei. Am stat printre ei până dimineață la cinci. Și am simțit noaptea trecută ca pe-un nou început.
Și dacă azi, de dimineață, n-am butonat Youtube`ul după jazz și i-am căutat repede pe artiștii pe care tocmai îi părăsisem pe terasa Vilei Borghese, asta i se datorează lui Talal Hamad, prietenul pe care o să-l îmbrățișez, că-n iubirea lui pentru tot ce-i autentic, mă face din nou să mă rușinez că-s mai puțin româncă decât el.
Din cauza lui Talal, Duke Ellington m-a pierdut pentru puțin timp.
Datorită lui Talal, de azi, m-a câștigat folk`ul pentru totdeauna.

E-atâta lume…

Scary female silhouette

E-atâta lume în ceață, obtuză, mulțumită cu nimic dar tihnită-n prostia ei! Cel limitat intelectual se teme să forțeze granițe: adevărul e doar la el, realitatea el o stabilește cu o gestică bogată, incomodă, gratuită și de prost augur. O abundență motrice care obosește interlocutorul. Un discurs șleampăt, confuz, îngălat plin cu proverbe: ”Capul plecat…”, ”Fă-te frate cu dracul…” girează condiția de hoțoman și descurcăreț ca pe-o onoare, mizând mai curând pe-o burtă îndestulată decât pe moralitate. Mă tem de ei într-un fel. Știu că-i parte a unei intenții colective. Ca el gândesc din ce în ce mai mulți și mă sugrumă ideea că nicicând nu se mai însănătoșește societatea.
Fug cât pot. Eu și alții. Ne ținem mințile cu greu de teama smintelii.
”Când s-o sfârși?”, ”Până când?”
Eu nici nu mai pun întrebări. Ipostaza de robot care se miră, întreabă și răspunde, m-a ostenit. Parcă înot în miere polifloră. Pe mal, guri schimonosite râd de mine. Nici nu mă înec, nici la mal n-ajung. Plutesc în derivă în timp ce alții se-nvârt în scaune directoriale, din piele fină, crezând cu tărie că i se cuvin.
E răsplata pentru ”capul plecat…”

Marcică, hai să fumăm o țigară-n balcon!

tigara marcicaO mână de om, de nici patruj` de kile avea vocație de eroină. Nu pentru că ar fi mers cu sacrificiul până la Dumnezeu dar ducea la necazuri, lacrimi și bătaie ca un colos. Mă purta și pe mine în negura asta și, paradoxal, îmi preda lecții cum să procedez să n-am viața ei. Era specialistă-n sfaturi dar pentru sine nu ridica un deget. M-a târât de bună voie prin amărăciunea ei și sentimentul pe care mi-l amintesc cel mai des era mila și neputința. Muream de mila ei și nu puteam schimba nimic. Când am crescut și am vrut s-o iau de acolo, nici nu mai era capabilă de revoltă. Mergea la pas cu drama ei de parcă avea confidențe cu vreo contesă.
Am privit-o și cu ură de multe ori. O blamam pentru viața mea nenorocită. Mi-era milă de toți din jurul meu și știam că numai Marcica ne-a pecetluit viața în felul ăsta.
Am încetat s-o învinovățesc. O mai fac uneori în gândurile mele. Dar mila n-a dispărut. Îi văd mânuțele osoase cum toarnă apă florilor: ”Beți, fetele lui mama!”. Doar eu și florile, în casa aia, beam apă. Când trec pe sub balconul ăla, nici nu mă pot uita în sus. Plâng instantaneu de mila mea…de mila lor…
Dacă m-aș uita, aș vedea imaginea mea și-a maică-mii cum fumam noi fără filtru și beam cafele făcute din zaț fiert și răsfiert cu gust de sosete din poliester.
Nu m-am împăcat nici azi cu trecutul. N-am atâta putere și nici înțelepciune. Nu mă uit niciodată prin albumele cu fotografii și nici la cimitir nu mă duc. De câte ori am fost, am plecat devastată. N-am genialitatea lui Bacovia să mă simt vie printre morți!

Aroma de la colț

mau caffeAm renunțat la cafea de câteva luni. Așa cum nici lăsatul țigărilor n-a fost treabă ușoară, un chin a fost și lipsa cafelei, dimineața. Întotdeauna am considerat că după cele șapte zile în care Dumnezeu a făcut lumea, cu siguranță într-a opta, a creat cafeaua. Recunosc, dimineața arată searbăd cu ceai de plante și nu mă simt complet trează nici după două ore dar așa am decis, mai mult să-mi testez voința. Și a mers….până-ntr-o zi.
Venind de la Cora, pe la Adriatica, colț cu Miron Costin, o aromă de cafea se juca cu voința mea de fier până atunci, am cedat ca un cățeluș docil și mi-am zis să termin cu restricțiile. Până la urmă doar cafeaua-n lumea asta justifică existența cuvântului ”aromă”. De ce m-aș priva de ceva cu iz de Rai?
Shop-ul lui Cezar se numește ”Mau Cafe”. Ciudat e că-n siglă are un chinez dar nu-i vorba despre Mao Tze Dong ci de mâța profesoarei din liceu pe care o chema așa.  Din interior se aude muzica radioului. Îl ține pe Cultural  Îmi place locul. Cezar e volubil și cafeaua e tare bună…dependența-i gata!
20428118_10208173714015141_1486723363_nSunt din nou pe făgașul normalității: în fiecare dimineață beau cafea de la ”Mau” și pentru că nimic nu-i mai dulce ca o cafea amară, Cezar știe: ”Tot fără lapte, tot fără zahăr?”, ”Tot. Mereu, zilnic, întotdeauna”. Am vervă, trăiesc, scriu și iubesc din nou diminețile.
Mai bine ESPRESSO decât DEPRESSO!

A spus-o și Elvis

Eliza judeu– Te-ai născut în`77, soro…eu, pe-atunci eram devastată de cutremur…La mișto, mie mi se părea c-am dansat cu japca-n martie, pe patru.
– Nu, fată! A fost decret de la Tennessee, dat de Elvis: ”Bă, fiți atenți, mor eu acuși, peste câteva zile dar la Cluj, se va naște o stea- Eliza a lui Judeu”, că  cineva trebuia să-l înlocuiască și pe ăsta. M-am sacrificat eu.
Dă-i cu bere, dă-i cu suc (dar mai mult bere) am ajuns la concluzia că, da…s-a născut o stea.
Se urca asta mică pe statui, dădea din mâini, recita când în românește, când în franceză (că-i și deșteaptă) și maică-sa, n-a mai avut nicio putere s-o dea jos cu vorba bună și a realizat că numai actriță poate ajunge, că prea trage la vorbit în public, gesticulat și recitat.
Azi împlinește patruzeci de ani, e actriță-director al teatrului din orașul meu și-i datorez o mulțime de stări, emoții, râs, plâns.
Știu că teatrul are o altă față de când e condus de ea. Se simte iz de revoluție.
Știu că e onestă până-n rărunchi și că i se reglează tensiunea, pulsul și glicemia, numai pe scenă.
E-a noastră! Să ne trăiască!

Ofițeri și surogate

1and1is3După ce s-au plictisit de industrie, unii subingineri, maiștri de producție și frecători de mentă, și-au spus brusc: „Bă, pe mine m-a visat mămuca-n haina statului. Mă duc să-i ‘plinesc visul”. De aceea, în toate structurile bugetare și-ale Ministerului de Interne, găsești gherțoi nepregătiți, obezi, limitați. Ăștia-s specia cea mai slinoasă: bagă la urgență facultăți,  cursuri, mastere și firește, supraviețuiesc în sistem, pupându-şi superiorii în cur. De oamenii ăștia, nimeni n-are loc. Omniprezenți, ei sunt acolo unde alții nu-s. Duc mecanic palma-n chipiu fără motiv și „Să trăiț’, șefu’!”, e expresia pe care și-n somn o rostesc. Un fel de prostu’ satului cu ifose care-și așteaptă pensia la cincizeci de ani și care va avea pretenția să-l strigi prin grădină „dom’ colonel”.

De cealaltă parte, se află ofițerul cu ștaif, absolvent de liceu militar și academie, pe care îl recomandă talentul și pregătirea dar care…are același grad cu subinjineru’ din uzină și poate că e inferior ca funcție din rațiuni lesne de înțeles: e vertical, e bărbat și  n-ar peria superiorii și nici n-ar sta umil în ușa vreunuia. Așteaptă cuminte o numire în funcție și nu ține neapărat s-o aibă. Nu are ca obiectiv să stăpânească și  să-și comande colegii. Din păcate,  funcțiile vor fi mereu ale parveniților și asta pentru că finețea nu-i în fișa postului.

Poți face ușor diferența între ei: îi despart biblioteci, coerența în comunicare, modestia și toleranța. Pentru că, ce sa vezi? Omul provenit din producție, o dată văzut cu uniformă și caşchetă, devine ostil si mă-sii, după sintagma: „Mârlanul când se vede-n haina statului,  prima dată o arde pe mă-sa”.

Plină lumea de voi, căpușelor!

 

 

Mi-e clar: nu-s adaptabilă

20170718_234438Am găsit ieri un portofel cu bani și acte (pentru a treia oară în viața mea). Am acționat ca orice tantălău neadaptat care crapă sărac dar cinstit: am sunat la Gardă….proces verbal și toate procedurile inutile (întrebări de tipul cum îl cheamă pe tata, vârsta….de astea paralele cu cazul). N-aș proceda altfel nici la al cincişpelea portofel: nu-mi aparține, nu mi-l însușesc. Am și alte obiceiuri proaste: îmi plătesc impozitele la fiecare 5 Ianuarie, n-am făcut credit la bănci de teama obsesivă de-a nu le putea plăti din diverse motive, n-am trecut niciodată nepăsătoare pe lângă oameni sau animale aflate în nevoi, fără să mă opresc, nu împrumut niciodată bani și mă conduc după motivații reşapate din vremea lu’ mamaie: ” Trăiesc fix după câte lovele am în buzunar” și am renunțat la permisul de conducere pentru că mă știu chioară și mi s-a părut drept să nu mă dau lebădă-n chiuvetă.

Dacă preoții sunt homosexuali, Voiculescu e eliberat și spune că va lua măsuri contra abuzurilor și nedreptăților care i s-au făcut, nulități ca Daea, Tudose, Pop, Dan&comp sunt miniștri, Bacăul e condus în majoritatea structurilor sale de înapoiați mintal care nu-și asumă insuccesele….care-i nebunul dintre noi? Înțeleg că eu aș fi. Mi se spune prea des: „Ne este interzis să vorbim cu tine, să-ți citim articolele sau să-ți like-uim postările pe Facebook”. Deci eu sunt oaia neagră, insalubra societății, infractoarea de care trebuie să fugi ca dracu’ de tămâie! Am noroc de câțiva prieteni prea buni și calitativi cu care stau la discuții,  îmi beau ceaiul sau rachiul. Oameni care, ca și mine, dacă găsesc pe jos un portofel, n-ar ezita o clipă sa-l înapoieze.   Alți neadaptați și ăștia! Dracu’ să ne ia pe toți! Nu pupăm funcții, dineuri cu primarul, nici salutul vreunui bugetar de lux….dar ne pupăm între noi și ne e de-ajuns.

Pupa-m-ați în cur, bă! Pentru că taică-meu, Costică, era comunist și încerca să-mi explice cât de frumoase-s secera și ciocanul, îi spuneam să și le bage-n cur și nu mă vedea câte trei luni, drept pedeapsă.  Pe voi nici nu mă piş. Așa am promis după ce i-am citit pe Soljenițîn, Goma și Ierunca. Și eu nu mă dezic. Voi, deseori, da…în funcție de circumstanțe, c-aşa-s matroanele-n călduri.